« Home

Ionuţ Caragea - "Eu la pătrat" (poeme în vers clasic şi aforisme)
 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

Aprecieri despre aforismele lui Ionuţ Caragea: AICI

 
 
Editura Fides din Iaşi a publicat în 2017 un nou volum semnat de Ionuţ Caragea, initulat "Eu la pătrat". Este o antologie de 184 de pagini care cuprinde 65 de poeme în vers clasic şi 333 de aforisme, aceste creaţii fiind scrise în perioada 2006-2017. Antologia cuprinde şi o secţiune de referinţe critice, fiind incluse 59 de fragmente din cele peste 150 de cronici care s-au scris despre cărţile autorului. Criticul literar Maria-Ana Tupan este autorul prefeţei pentru secţiunea de poezie, iar diplomatul şi specialistul în aforisme, Nicolae Mareş, prefaţează secţiunea de aforisme. Coperta şi ilustraţia modificată: Ionuţ Caragea & Janos Miklos. Ilustraţia originală: "Ascension - Ghost Constellation" (http://suirebit.deviantart.com/art/Ascension-Ghost-Constellation-558950560), de Tiberius Viris (www.tiberius-viris.com). Redactorul cărţii a fost Dumitru Scorţanu, directorul editurii Fides.

Pentru comenzi: Librărie.net sau editura Fides (editura_fides@yahoo.fr).
 
Scurtă prezentare a autorului
 
Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Din 2012 trăieşte la Oradea. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc. Academicianul Giovanni Dotoli, una dintre personalităţile marcante ale Francofoniei, consideră că Ionuţ Caragea este un poet care onorează România şi literatura europeană.
Deţine mai multe premii la concursurile naţionale şi internaţionale de poezie, aforisme, critică literară şi proză scurtă. A fost premiat de trei ori la Paris de Societatea Poeţilor Francezi. Volumul „Mon amour abyssal” a fost distins în 2018 cu premiul „François-Victor Hugo”, volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2019 premiul „Mompezat”, iar volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2020 o diplomă de onoare. Alte patru premii au fost acordate de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2020 premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” şi premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2021 premiul al doilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, iar poemul „L’écho des ailes inlassables” a obţinut o menţiune de onoare la Grand Prix-ul Internaţional de Poezie din anul 2022. În 2021, primeşte premiul „Genius” pentru poezie şi aforisme din partea fundaţiei Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru ori în intervalul 2002-2021.
A publicat peste 50 de cărţi. Este considerat de mai mulţi critici liderul generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori români. Criticul Theodor Codreanu consideră că Ionuţ Caragea este unul dintre cei mai înzestraţi creatori ai ultimelor generaţii şi cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi.
Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.
 
 
Examenul de capacitate al unui poet este acceptarea şi înţelegerea suferinţei.
Cel de maturitate este metamorfoza, iar cel de genialitate este transcendenţa.
 
     (Ionuţ Caragea în antologia „În aşteptarea păsării”, 2015)
 
 
 
„A gândurilor urme...”
Ipostaze actuale ale discursului sapienţial
 
            „Covorul rulant ţesut la scară planetară” de Ionuţ Caragea, catalogat de amatorii de taxinomii, fie ca scriitor născut pe planeta Google, fie ca lider al ultimei generaţii, şi-a luat zborul în al treilea an al noului mileniu, pornind de la o margine de mare sfinţită de popasul silit al poetului Ovidiu, şi s-a pogorât în Canada, unde poetul a fost naturalizat ca cetăţean în 2008, şi de unde a revenit în urmă cu câţiva ani în prima patrie, dar la Oradea, în colţul nord-vestic,  diametral opus Constanţei natale.
            Conectivitatea, nevoia de interrelaţionare cu confraţii literaţi, dar şi cu membrii unei umanităţi universale, l-au situat pe Ionuţ Caragea în câmpul unor multiple apartenenţe: membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru onorific al fundaţiei Maison Naaman pour la Culture din Liban, membru al Elis – Reţeaua românilor remarcabili din lume, membru de onoare  al Asociaţiei internaţionale de paradoxism, membru al organizaţiei culturale Diversité Artistique din Montréal, membru al organizaţiei culturale Poetas del Mundo din Chile, autor internaţional, tradus în limbile engleză, franceză, spaniolă, italiană, arabă şi albaneză.
Dacă nu i-am cunoaşte opera, am putea citi în această expansivitate statutară comportamentul unui ambiţios. În realitate, este vorba de ceva înrudit cu pateticul îndemn ”only connect” din romanul Howards End de E. M. Forster, prin care comuniunea spirituală – afectivă şi culturală – este opusă societăţii consumiste, a lanţurilor hoteliere şi comerciale, adunând în acelaşi spaţiu fizic vieţi anonime, atomice, alienate. Din acest mediu hipertehnologizat, de smart phones şi tablete, ar dori poetul să-şi salveze semenii, cărora li se adresează cel mai adesea în discursul sapienţial (fiind antologat şi premiat, în ţară şi în străinătate, pentru creaţii de gen) al parabolelor cristice, din care şi împrumută imagini cu întregul lor câmp conotativ: trebuie să înţelegeţi că pentru binele suprem/ al acestei lumi/ există un început la care puteţi fi părtaşi/ prin renunţarea la voi/ în favoarea celorlalţi/ este atât de simplu totul încât îmi vine/ să vă îmbrăţişez pe toţi cu versurile mele/ albe ca neaua proaspătă ce ţine de cald/ bobului de grâu. Umanitatea profană, analfabetă cultural, îi pare o zilnică apocalipsă, imaginea poetului împresurată de tropi livreşti, inspirată poate chiar de Cartea Vieţii, Cartea Mielului şi Cuvântul ca o spadă cu două tăişuri din Revelaţia Sfântului Ioan, revenind obsesiv ca o cale spre redempţiune.
Spre deosebire de colegii de generaţie, Ionuţ Caragea nu practică în mod deliberat şi ca semn de recunoaştere intertextualitatea, devenirea sa atipică şi originalitatea părându-i atuurile cele mai importante într-un inventar al calităţilor personale, dar darul înnăscut pentru exerciţiul tiparelor prozodice este, fără îndoială, dublat de o cultură literar-lingvistică ce-i îngăduie inteligente reflecţii asupra naturii limbajului şi capacitatea de a practica un tip de discurs după toate regulile generice: tiparul numerologic caracteristic Renaşterii (333 aforisme), forma de dialog a unui discurs cu scop revelatoriu (din tradiţia medievală şi barocă) în care şi-a turnat romanul autobiografic şi de formaţie intitulat Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!, combinaţia de aforism, exortaţie, paradox şi parabolă ca elemente caracteristice ale discursului sapienţial şi paraenetic, folosirea dezinvoltă, fără perceptibil efort, a unor tropi dificili precum antonomasia – substituirea reciprocă a unui nume propriu cu unul comun (sau cu o perifrază), pentru îmbogăţirea paletei imagistice – şi poliptotonul – cascade de forme înrudite ale unor cuvinte cu rădăcini comune, prin care se creează o atmosferă unitară sau se potenţează un mesaj prevenitor către o umanitate rătăcită, de genul epistolelor apostolice, sau epanodos (reluare a cuvintelor în ordine inversă) pentru a sugera, de exemplu, închiderea în sine a iernii bacoviene, lipsite de transcendenţă (afară ninge rar şi rar afară ninge), la care accesul e mijlocit de focus imaginarius şi cărţile născute din acesta.
            Fără să acroşeze alte texte prin ecouri verbale, multe din poemele lui Ionuţ Caragea evocă prin analogie opere de referinţă, ca şi cum plonjând în adâncul viziunii poetice, el ar descoperi canale comunicante cu reţeaua de profunzime a acelui cânt aedic despre care spunea Ion Barbu că ar fi intonat la aceeaşi putere de poeţii lumii. Ionuţ Caragea se doreşte şi el un eu exponenţial, un Eu la pătrat, un tensor de energie capabil să se ridice pentru a întâlni câtul operaţiunii inverse prin care Dumnezeu este redus la sfinţi – ”rădăcina divinităţii”. Această matematică insolită ar face posibil barbilianul joc secund prin care poetul imită creaţia divină a universului material pe care îl întoarnă în spiritualitate.
            Deşi practică dezinvolt tipare prozodice clasice, ritm şi rimă, Ionuţ Caragea nu îşi priveşte poemele ca pe nişte forme fixe, de sine stătătoare. Textul e doar o partitură ce îşi aşteaptă interpretul, deoarece doar în actul lecturii se înfiinţează  (ipostaziază) ce a fost scris. În Covorul magic de cărţi, ni se pare că auzim chemarea însufleţită a prinţului din Mistreţul cu colţi de argint pentru a descoperi o lume mirifică dincolo de cotidianul tern. Dacă în poemul lui Doinaş transcendenţa e posibilă prin plonjonul în trop (şi luna sclipea ca un colţ de argint), indiferent de dispreţul obtuz al slujitorului faţă de donquijotismul celui ales, poetul epocii post-Barthes este intens conştient că Autorul nu se poate împlini decât prin Cititor. Absenţa receptării reduce sensul figurat la litera moartă, cu sens pur denotativ: poetul îşi puse cărţile/ scrise, chiar de el, la picioare;/ împreună formau un covor/ pregătit, prin lume, să zboare.// apoi le spuse şi celorlalţi:/ - veniţi, e un covor fermecat,/ dacă ştiţi pe de rost un poem,/ vă va duce spre locul visat!// ceilalţi au venit, dar tăceau,/ privind spre covor cu regrete,/ nu ştiau nici măcar un cuvânt,/ chiar de-aveau mobil şi... tablete.// iar câţiva, de frustrare-au călcat/ pe covor, ştergându-şi pantofii;/ nu aveau nevoie de pilde,/ urau versul şi filozofii.// aşa, covorul magic de cărţi/ nu putea deloc să mai zboare,/ a rămas un covor ordinar,/ călcat de netoţi în picioare.  Ca o trezire dintr-un vis frumos este frustranta şi degradanta regresiune a limbajului figurativ în regim denotativ, literal – în limbajul tribului. Copilăria este o vârstă a imaginaţiei, eul de atunci trăind cu convingere povestea naşterii sale din lupoaica legendară, capitolină. Între timp, mitul s-a destrămat în fiara desemnată de cuvânt şi restituită haitei silvestre.
            Viaţa ca o călătorie într-o barcă fragilă evocă imediat sonetul Passa la nave mia (189) de Petrarca, comparaţia evidenţiind schimbări ce ţin de epistemologia vremii mai curând decât de principii poetice. Petrarca se plânge că greutăţile vieţii îi pun în pericol raţiunea şi arta, într-o polaritate a fiinţării fizice şi în ordinea subiectivităţii. Pentru Ionuţ Caragea, care a mai prins secolul lui Karl Popper, există trei nivele ontologice: acela al materialităţii existenţei sale cuprinse în antonomasia trupului ca „fregată de oase”, al subiectivităţii (tendinţa inimii slăbite de încercări de a evita efortul exemplar), dar şi un al treilea nivel, al artefactelor care sunt deopotrivă materialitate şi idealitate. Țărmul făgăduinţei nu este, ca la Petrarca, un port simbolic, ci textul, poemul, destinaţia mallarméană a existenţei ce sfârşeşte în carte: pluteşti graţioasă, fregată de oase,/ pe apele scurse din pântec de mamă/ şi-n zări, o făptură, pe valuri stâncoase,/ născută din neguri, în cântec te cheamă.// sfidând depărtarea, o altă poruncă/ desferecă vântul: să mergi împotrivă!/ şi inima sclavă renunţă la muncă,/ fregată de oase pluteşti în derivă.// de sus, dintre vele, se vede pământul,/ o plajă-nsorită cum ţi se promise/ de Cel ce îţi spuse, prin semne, cuvântul.../ fregată de oase pluteşti către vise. (Fregata de oase).
            Al. Cistelecan are, fără îndoială, dreptate, atunci când, în prefaţa romanului autobiografic mai sus amintit, remarcă frecvenţa pasajelor autoreflexive în care poetul se prezintă ca un ales asaltat de semne ale unei realităţi secunde, transcendente: „o biografie în care „semnele” apar tot mereu, ca şi cum ea ar fi pusă pe calea unui destin şi îndrumată într-acolo de o putere care-i semnalizează poetului în toate momentele de cotitură sau criză. Ionuţ Caragea e, din această perspectivă, un bun cititor de semne, pe care, ce-i drept, le şi caută, le şi invocă, dar care i se şi oferă ori de câte ori el stă într-o răscruce existenţială […] un sentiment de elecţiune”. Statutul ontologic al acestei panoplii imaginare este însă mai puţin teofanic cât simbolic, figurativ, un poem precum Sânge, de exemplu, în care culorile evocă diferite concepte şi imagini (uneori suprapuse, de exemplu, sângele roşu simbolizând deopotrivă iubirea erotică, frăţia de cruce şi euharistia cristologică) părând o variaţiune în marginea Sonetului Vocalelor de Rimbaud.
            Nu aventurile limbajului sunt însă subiectul acestui demers poetic. Caragea îi examinează modul de articulare, relaţiile logice (subiect/predicat), funcţiile sintactice (adverb/complement), valenţele figurative (adjectiv/ epitet), dar orizontul poeziei este dincolo de toate acestea, este un edificiu în care trăirile şi memoriile specific umane sunt zidite având ca liant sângele (epifania spiritului) poetului. Este o poetică a întrebărilor esenţiale, dintotdeauna, despre condiţia umană (de unde venim, cine suntem, unde mergem?), pe care şi le-au pus oamenii din Biblie, Milton sau Gauguin. Poezia este întrebare asupra anxietăţilor noastre – de cine fug? Nu răspunsul, care rămâne enigmă, contează, ci chiar interogaţia ne defineşte ca spirite superioare: De ce fug? De ce nu accept lucrurile aşa cum sunt?
            Finalul satiric al unei cărţi scrise în stil clasic este, fără îndoială, în spiritul poeticii curentului. Cu remarcabilă ingeniozitate, poetul compune un Pamflet intitulat Analfabetism literar, în care fiecare strofă este alcătuită din cuvinte care încep cu o anume literă din alfabet. Reducând limbajul la semn, literă, care nu are sens (unitatea minimală înzestrată cu sens e morfemul), poetul face un portret reducţionist al corespunzătoarei sărăcii culturale/ spirituale a epocii contemporane. Tot minimală este şi înlocuirea relaţiilor logico-semantice cu simple juxtapuneri de cuvinte, dar care alcătuiesc registre stilistice capabile să redea registrul – major/ minor – unei întregi epoci. De exemplu, pentru litera Q, sunt alese două seturi antagonice de cuvinte: pe de o parte, cultura armonioasă a quadrivium-ului scolastic medieval, esenţa unui lucru (quidditas), cele patru voci ale artei armoniei, secolul luminat al Italiei quattrocento; pe de alta, bâlbâielile, simulacrele şi neantul epocii virtuale, în care poetul-gazdă rosteşte un ironic “bun-venit”: quadrivium quadrofonic,/ quattrocento quidditate,/ ă-uri â-uri ăialalţii/ westernuri world-wide-web... welcome.
            Imediata vecinătate a selecţiei de aforisme din perioada 2006-2017, realizată de Ionuţ Caragea şi Nicolae Mareş, are efectul contrapunctic dorit. Nu se pot parafraza aceste perle de gând, nu de genul didactic-sentenţios, ci ca exerciţii revelatorii de adevăruri anterior ignorate, cel mai adesea, prin recurs la  paradox: Cât de mult îşi îndrăgesc unii oameni propriile adevăruri, ca pe nişte haine scumpe. Şi cât de repede se leapădă de ele… încercând să-şi atingă scopul. Ca şi în poeme, este afirmată terapia maladiilor sufletului prin artă: Cărţile necitite sunt cele mai triste morminte. Atâtea vieţi, atâtea pilde, atâtea mistere de folos nimănui, în timp ce oamenii caută doar un ascunziş mai bun înlăuntrul propriilor ruine în care să-şi depoziteze frica, neputinţele şi alte înjositoare secrete. Limbajului literar i se acordă un loc privilegiat între arte, deoarece dubla sa articulare, precum logosul Noului Testament, dă viaţă: Unii oameni ridică statui, alţii le dărâmă. Dar câţi reuşesc să le readucă la viaţă?
            Deşi se poate spune că discursul sapienţial e deasupra vremurilor, cugetătorul nu poate eluda influenţa celui mai influent curent filosofic al veacului, existenţialismul. Valoarea unui om nu este dată de statutul său social, ci de proiectul realizat în ordinea culturii: Poţi fi superior în lumea în care te naşti, zeu eşti numai în lumea pe care o creezi singur. Chiar şi această lume e însă stratificată. Superioară celei create de homo faber sau aspirând spre relaţii sociale armonioase, este aceea în care discursul sapienţial introduce ordine, semănând Cuvântului biblic prin care a fost cosmicizat haosul: Cu mâinile tale poţi construi un mic paradis, cu dragostea ta îl poţi umple cu oameni. Dar ca să nu devină totul un haos, ai nevoie de cuvinte înţelepte. Adevărata poezie nu se rezumă la revelaţie a subiectivităţii sau la potrivire de cuvinte, ci se doreşte discurs al înţelepciunii.
 
Maria-Ana TUPAN
  
 
UN AFORIST DE MARCĂ – IONUȚ CARAGEA
 
Lucian Blaga spunea că aforismul ar trebui să fie: „o floare în stare de graţie. Aleasă să conceapă Logosul şi să-l nască.” Dorindu-şi sau nu, în ipostaza respectivă s-a postat, în cele 333 de aforisme ale sale, Ionuţ Caragea, autorul florilegiului de faţă. Fiecare gând al său şi toate împreună răspund cu brio la această cerinţă formulată de gânditorul din Lancrăm. Pentru că, în definiţiile aforistului-poet Caragea, găsim încercări reuşite în folosirea de genuri proxime şi diferenţe specifice dintre cele mai potrivite pentru a exprima adevăruri neexprimate încă. În aceste încercări, autorul nu abuzează de paradoxuri şi nu recurge la preţiozităţi inutile.
Adevărul pur, cel gol-goluţ, este pentru tânărul, dar încercatul aforist din Oradea, cea mai reuşită metaforă. Și continuând această idee, el ajunge prin judecăţi încrucişate neaşteptate, la concluzii metafizice nemaiîntâlnite, la noi paradigme: „Dacă adevărul ar avea umbră, i-am spune Om. Dacă ar avea urmă, i-am spune călătorie. Dacă ar avea aripi, i-am spune speranţă. Dacă l-am şti dinainte, i-am spune destin. Dacă l-am uita, i-am spune moarte. Dacă ar fi revelaţie, i-am spune Dumnezeu”. Găsim în expresia de mai sus o enumerare de judecăţi implicite şi explicite definitorii, conducând toate la un loc la o îmbinare fericită de termeni sau de categorii, primordială fiind forţa sugestivă degajată. La fel în următoarea aserţiune în care bătrânul Homo Faber, forţat de lumea tehnologizată, ajunge să se nască pe Google, autoizolându-se, şi astfel, „Adesea, adevărul vieţii e ascuns în lacrima omului singur”.
Fiecare aforism din această carte ni se înfăţişează ca un ram ori ca o frunză. Mai multe la un loc, acestea formează un copac, uneori extrem de viguros, ca din poveşti, plin de roadele gândirii. Cartea întreagă este ca o pădure plină de miracole din care n-am mai vrea să ieşim. Subliniez încă de la început că în formulările sale, Ionuţ Caragea ţine seama de regulile lui Descartes şi Pascal, în sensul că nu defineşte concepte neclare şi nu apelează la termeni insuficient precizaţi: „Am învăţat să iau totul de la început. Primul cuvânt a fost amintire”. Într-un anumit sens m-am apropiat de autor, deoarece şi eu, în aforismele mele, am spus: „Sunt ziceri adevărate şi neadevărate. Cele din urmă n-au viaţă lungă”, întrucât „Nimic nu-i mai durabil decât gândul exprimat drept şi frumos”. (Nicolae Mareş - manuscris). 
În general, genul proxim şi diferenţa specifică întâlnite la Caragea au o variabilitate surprinzătoare, ceea ce îi conferă aforismului său caracterul insolit, neaşteptat. Profet al propriei aneantizări, scriitorul lucrează precum anticii, cu slove demult şlefuite, ştiut fiind că până şi Sfântul Petru a procedat la fel. Sfântului i se atribuie dictonul că „dragostea acoperă o sumedenie de păcate” (I. 4.8). De aici irizează şi zicerea împământenită în literatura română, sub condeiul lui Marin Preda: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”.
Apropiindu-se de înţelepciuni biblice, Ionuţ Caragea este convins că destinul îi este „o clipă eternă de dimineaţă suspendată între şoaptele inimii”. Afirmaţia de mai sus ne arată ce vână puternică de poet are aforistul în cugetările sale, un alt exemplu fiind cugetările pe tema celui mai nobil sentiment: „Dragostea – oceanul fără ţărm”; „Iubirea este precum puiul de pasăre care părăseşte cuibul inimii, încercând să zboare peste orice prăpastie cu aripile imaginare ale sufletului” sau „De multe ori, iubirea este iluzia unei flori căreia i-am smuls toate petalele, cu propriile noastre gânduri negative, când ea, de fapt, nici măcar nu îmbobocise”.
Smerenia cu care cugetătorul vorbeşte despre Dumnezeu este pilduitoare: „Când eşti înconjurat de străini, Dumnezeu este mai aproape de tine”; „Dumnezeu ne-a dat la fiecare atâta minte câtă putem duce”; „Dumnezeu are mireasmă de cetini de brad”; „Dumnezeu, prin nemişcarea sa, spune totul”; „Dumnezeu scrie cu pană de înger”; „Dumnezeu stropeşte pânza dimineţii cu rouă. Este divină lui semnătură.”; „Dumnezeu s-a coborât odată cu lacrima pe pagina albă şi aşteaptă scări de cuvinte pentru a urca în sufletul altora.”
Gândurile despre inimă au în aforistica lui Caragea o încărcătură romantică pe care numai la Mickiewicz am mai întâlnit-o: „Centrul de greutate al oamenilor se află în inima lor”; „Inima mea este o pioneză pe harta lumii”; „Inima de stâncă nu încetează niciodată sa bată”.  Aducându-şi aminte, departe de casă, că limba română este Patria sa (precum spunea şi Nichita Stănescu), autorul ne mărturiseşte: „Şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulă pustie, poetul tot poet rămâne, cu inima lui uriaşă, cât o Patrie, bătând în pieptul unui copil”.
În multe din aforismele sale, autorul nu fuge de realităţile cotidiene din exilul creator în care a trăit un crâmpei de viaţă sau din Patria-mamă în care se întoarce nerisipitor, mai ales atunci când defineşte „libertatea totală”, care pentru el este „cancerul oricărei societăţi.”  
Simte, la nivelul empatic, suferinţa oamenilor pe care îi defineşte drept „crucile vii dintre cer şi pământ”, fiindcă şi el, poetul, este la rândul lui, „pasărea care pluteşte pe aripi de vise şi mister”, având „ciocul încovoiat spre propria inimă”.
Cele 333 de cugetări şi aforisme ale poetului Ionuţ Caragea sunt, până la urmă, nu numai un mic compendiu de cuvinte înţelepte, ci şi o radiografie lirică din care nu lipsesc multe trăiri profunde ale unui contemporan care ne invită la introspecţie şi sublimare.
 
Nicolae MAREȘ
 
 
 
Aforisme
  
selecţie din perioada 2006-2017
realizată de Ionuţ Caragea şi Nicolae Mareş

 

 
Nu există metaforă mai frumoasă ca adevărul gol-goluţ.

Dacă adevărul ar avea umbră, i-am spune Om. Dacă ar avea urmă, i-am spune călătorie. Dacă ar avea aripi, i-am spune speranţă. Dacă l-am şti dinainte, i-am spune destin. Dacă l-am uita, i-am spune moarte. Dacă ar fi revelaţie, i-am spune Dumnezeu.

Cât de mult îşi îndrăgesc unii oameni propriile adevăruri, ca pe nişte haine scumpe. Şi cât de repede se leapădă de ele… încercând să-şi atingă scopul.

Pentru a înfrunta minciunile vremurilor noi, oamenii nu au nevoie de noi adevăruri. Tot vechile adevăruri le vor salva şi înfrumuseţa viaţa.

Adesea, adevărul vieţii e ascuns în lacrima omului singur.

Adevărul – sufletul rezidual al gândurilor abisale.

Adevărul se hrăneşte pe sine cu adevăruri lăsate de izbelişte.

Singurul adevăr care mi se permite – stângăcia inimii şi dreptatea crucii.

Am învăţat să iau totul de la început. Primul cuvânt a fost amintire.

Acele ceasornicului îmi peticesc amintirile.

Amintirile – epavele de pe fundul mărilor interioare.

Amintirile miros a iarbă cosită.

O amintire se-ascunde într-un gând exilat în uitare…

Amintirile – florile de pe mormântul clipelor nepreţuite.

Amintirile – hainele vechi care se destramă la fiecare plângere.

Oricât de bătrân şi slab aş fi, tot m-aş da în caruselul amintirilor.

Sub aripile de ceară ale nostalgiei îmi îngrămădesc amintirile, le păstrez pentru ziua în care sufletul îmi va cerşi ultimul zbor către stele.

Amintirile sunt ca frunzele din copacul vieţii. Se desprind, plutesc pe aripile de visuri şi iluzii ale sufletului, apoi se aştern pe aleea deznădejdii, aşteptând paşii grei şi nemiloşi ai morţii.

Decât să deţii şi să controlezi o parte din lumea înconjurătoare, mai bine să păstrezi toată frumuseţea lumii în inimă şi în amintirile tale.

Între fericirea pierdută şi fericirea regăsită e adeseori distanţă de-o amintire.

Amintirile – pumnul de pastile pentru cei care suferă de metastaza timpului.

Trăiesc cu speranţa că poezia şi aforismul mai au puterea să salveze suflete rătăcitoare atunci când nimeni nu mai are timp pentru lectura unui roman de calitate.

E greu să fii un aforist înţelept atunci când oamenii vor definiţii convenabile pentru toate păcatele lor.

Arta este modul de convieţuire reciproc avantajos între partea umană a unui creator şi partea sa divină.

Există momente în viaţa noastră când ajutorul celor morţi este mai important decât ajutorul celor vii.

De ce nu te ating? Nu sunt nici mâna stângă, nici mâna dreaptă. Sunt inima cu aripile-ntinse.

Până şi Dumnezeu s-a născut bătrân.

Când toţi îţi zic că eşti beat, ţi se spune să te culci. Dar când eşti mai treaz decât toţi ceilalţi, de ce ţi se spune că visezi?

Oamenii caută în cărţi alinarea durerii care le-a stins glasul şi le-a prefăcut inima în cenuşă.

Cartea este pilda vieţii noastre care ne aduce mereu aminte că la început a fost cuvântul. Dintre toate minunile lumii, cartea ne va face cu adevărat fericiţi.

Cărţile necitite sunt cele mai triste morminte. Atâtea vieţi, atâtea pilde, atâtea mistere de folos nimănui, în timp ce oamenii caută doar un ascunziş mai bun înlăuntrul propriilor ruine în care să-şi depoziteze frica, neputinţele şi alte înjositoare secrete.

Sufletul călătoreşte spre inima oamenilor, trupul călătoreşte spre inima pământului.

Coincidenţa – destinul văzut prin ochii celorlalţi.

Trenul copilăriei trece şi nu opreşte decât la vămile cerului...

Numai copilăria îţi poate oferi fericirea de-a gata.

Poţi fi superior în lumea în care te naşti, zeu eşti numai în lumea pe care o creezi singur.

Nu există drog mai puternic decât creaţia, sentimentul acela când pluteşti şi lumea întreagă este la picioarele tale…

Credinţa şlefuieşte miracole.

Crucile nu sunt decât nişte pansamente pe faţa pământului.

Oricare dintre minunile lumii ar trebui să pălească în faţa crucii muritorului de rând. Dar cine are timp să plângă la fiecare cruce?

Fructele din pomul cunoaşterii mai au şi viermi. De aceea este mai bine să fii prudent decât să fii lacom.

Azi, curcubeul a fost ucis de zeul smog.

Curcubeul – brâul lui Dumnezeu ce strânge suflete între lumină şi întuneric.

Apa de ploaie se rupe la naşterea Curcubeului.

Cu cât cobori mai adânc în inima omului, cu atât ţi se astâmpără setea de cuvinte.

Cuvintele – decoraţiile obţinute în războaiele minţii.

Există cuvântul în faţa căruia oamenii mor. Dar ce cuvânt e acela şi cât îşi doresc unii oameni să-l ştie?

Când crezi c-ai ajuns pe piscul cuvintelor, priveşte sus către stele.

Cel care îşi face casă în mijlocul cuvintelor va avea întotdeauna pereţi de trainice vise.

De unde veniţi voi, cuvintelor, din ce masonerie a nopţii, din ce magie albă a zăpezilor veşnice?

Fiecare cuvânt este scheletul unui gând subnutrit ce nu mai încape în sarcofagul umbros al unei minţi prea înguste.

Cuvintele trec prin sângele meu, vin la sufletul meu să se-mbogăţească de sensuri, iar eu, lacom, le-nchid printre vintre, visând nemurirea.

Cu mâinile tale poţi construi un mic paradis, cu dragostea ta îl poţi umple cu oameni. Dar ca să nu devină totul un haos, ai nevoie de cuvinte înţelepte.

Dumnezeu este arhitectul bolţii mele palatine, dar mi-a lăsat cuvintele să decorez teatrul acestei vieţi.

Adevăratul pictor al cuvintelor este acela care îşi face autoportretul cu ochii închişi pe pânza imaculată a sufletului.

Pe foaia de hârtie au descălecat cuvintele apocalipsei mele personale. Sunt profetul propriei mele aneantizări.

Sunt un cuvânt însetat care bea dintr-o fântână otrăvită cu muţenie.

Cuvintele mele sunt crengi din arborele vieţii, crengi carbonizate de fulgerul inspiraţiei.

Sufletul meu s-a născut fără aripi în cuibul inimii. Tot ce pot face este să-i împrumut pana cuvintelor mele cu care sfidez ameninţări abisale.

Orice despărţire este o bătălie pierdută pe frontul nevăzut al destinului.

Destinul meu este o clipă eternă de dimineaţă suspendată între şoaptele inimii.

Chiar dacă naufragiezi sentimental, nu trebuie să te îneci în oceanul propriilor lacrimi. Destinul favorabil înfloreşte şi pe ţărmurile îndepărtate ale speranţei. Sufletul tău, o pală de vânt, te va purta acolo...

Dorinţele – voracele creaturi ale fluviului Sânge.

Uneori, dragostea te loveşte ca un bumerang în moalele capului, exact atunci când speri să prinzi pasărea-n zbor.

Dragostea seamănă câteodată cu o fiară care stă toată viaţa la pândă şi te ucide atunci când iubeşti cel mai tare.

Dragostea este o intersecţie cu sens giratoriu. Te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi până rămâi fără lacrimi.

În loc să umplem spaţiul înconjurător cu propria noastră concepţie despre viaţă, mai bine umplem golul din noi cu iubire.

Dragostea nu are nevoie de cuvinte însă cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste.

Dragostea levitează într-un univers imaginar în care suntem totul şi nimic.

Dragostea – fata morgana din deşertăciunea carnală.

Dacă aş putea să te ascund în palmă sau într-un buzunar la piept, n-aş mai rămâne niciodată corigent la capitolul dragoste.

Iubirea – şirul infinit de întrebări pe care facem echilibristica vieţii.

Merg cu haina descheiată, nu mai încap în mine de atâta dragoste.

Te voi iubi în fiecare minut câte o zi, până când toţi anii se vor umple de preistorii.

Dragostea nu are nevoie de spini. Să lăsăm sângele să ne ude la rădăcini, în fiecare dimineaţă să înflorească un zâmbet.

Iubim fără să ştim ce-i iubirea şi când ştim nu mai reuşim să iubim.

Dragostea – focul mocnit pe care aruncăm din când în când câte o speranţă… ca pe un lemn putred.

Dragostea – unicul perpetuum-mobile.

În faţa dragostei… până şi cerul cade în genunchi.

Dragostea – epuizarea cărnii prin lăcomia tandră a sufletului.

Iubirea – miracolul ce trece dintr-un trup într-altul, rememorând infinitul.

Iubirea apare când Dumnezeu se priveşte cu două chipuri în aceeaşi oglindă.

Vom face dragoste în rime îmbrăţişate, încrucişate, până când toate nopţile vor fi albe...

Chiar şi două inimi de piatră pot produce, prin ciocnire, scânteia dragostei.

Când iubirea trece de orice obstacol, ecoul ei tandru vine direct de la buzele infinitului.

Iubirea este râul de fluturi din care beau toţi oamenii însetaţi de zbor.

Dragostea ne învaţă mereu să facem dragoste, dar până la dragoste sunt atâtea lecţii despre comunicare... Cine sare peste aceste lecţii, nu va ajunge expert în dragoste, ci în disimulări şi himere, iar omul pe care a pretins cândva că l-a iubit va deveni un simplu accesoriu al vanităţii.

Când iubeşti, îţi strângi speranţele în cămăruţele inimii. Când nu eşti iubit, îţi strângi tristeţea în podul palmelor.

Ştii, oamenii visează adesea să călătorească printre stele şi să-şi găsească acolo iubirea. Numai tu eşti norocoasa la care universul a venit în persoană şi ţi-a pus o galaxie la ureche...

Dragostea este un glonte cu parfum de flori nemuritoare.

Dragostea – oceanul fără ţărm.

Iubirea este precum puiul de pasăre care părăseşte cuibul inimii, încercând să zboare peste orice prăpastie cu aripile imaginare ale sufletului.

De multe ori, iubirea este iluzia unei flori căreia i-am smuls toate petalele, cu propriile noastre gânduri negative, când ea, de fapt, nici măcar nu îmbobocise.

Adevărata iubire începe cu lacrimi vărsate pe altarul singurătăţii.

Mormintele iubirilor pe care le păstrăm în suflet nu au nevoie de cruci, ci de catedrale de lumină.

În lupta cu timpul trebuie să trimitem pe linia I ceea ce nu poate muri niciodată: iubirea.

Iubirea nu e niciodată strigăt în pustiu.

Cei care au mereu dreptate sfârşesc prin a avea cei mai mulţi duşmani. De aceea este bine să le dai dreptate şi altora...

Uneori îmi trec prin cap gânduri furioase ca nişte armate de fulgere. Poate că Dumnezeu încearcă să comunice cu mine, iar eu, ca un insomniac, număr secundele dintre lumina pe care n-o ating şi glasul pe care nu-l înţeleg.

Gloria este inerţia clipei în eternitate. Iubirea este inerţia eternităţii într-o clipă. Cunoscându-le pe amândouă, prefer magia lui Dumnezeu...

Şi chiar dacă vei fi rănit, să accepţi durerea ca pe un dar divin. Pentru că acolo unde nu iubeşte omul iubeşte Dumnezeu şi, dacă nu renunţi niciodată la iubire, nici Dumnezeu nu renunţă la tine şi îţi va da într-un final ceea ce meriţi.

Tot ce este materie poartă amprenta lui Dumnezeu. Iubind materia în esenţa ei, putem accede la divinitatea ei.

ADN-ul lui Dumnezeu este compus din spiralele galaxiilor.

Dacă la început a fost cuvântul, pot spune că Dumnezeu a fost poet şi a creat universul aşa cum şi eu am creat poezia mea.

Când eram mic voiam să mă fac Dumnezeu, dar nu bănuiam cât de greu este să rămâi Om atunci când eşti singur. Variantă: Când eram mic voiam să mă fac Dumnezeu, dar nu realizam cât de greu este să iubeşti şi să fii întotdeauna singur.

Când eşti înconjurat de străini, Dumnezeu este mai aproape de tine.

Dumnezeu ne-a dat la fiecare atâta minte câtă putem duce.

Dumnezeu are mireasmă de cetini de brad.

Dumnezeu, prin nemişcarea sa, spune totul.

Dumnezeu nu-şi trage niciodată sufletul, îl oferă necontenit.

Dumnezeu scrie cu pană de înger.

Dumnezeu – prisăcarul stelelor.

Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj… într-un cer fără scări.

Dumnezeu nu tace niciodată, se face că plouă…

Azi, pe fruntea mea, pianotează Dumnezeu.

Dumnezeu – ceasul deşteptător care ne trezeşte, prin revelaţie, din somnul letargic al existenţei.

Prefer să rămân toiagul tău, Doamne, pe care să-ţi sprijini sufletul, şi să mă doară dragostea ta decât să mă dărâme cuvinte de dragul cuvintelor...

Dumnezeu răspunde la orice întrebare, dar cine acceptă tăcerea ca fiind cel mai folositor răspuns?

Dacă Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea lui, de ce atâta vorbă şi de ce atât de puţină tăcere?

Tot ce-i adânc până-n suflet este resimţit şi de Dumnezeu: durerea, dragostea, chiar şi abisul din noi.

Farmecul trist al vieţii: adevărul este foarte bine ascuns. Crede şi nu cerceta elimină şi farmecul şi tristeţea. Tocmai de aceea cred într-un Dumnezeu al căutării până la moarte, îmbătându-mă cu revelaţii în crâşmele raţionamentului comun.

Respect religia în care m-am născut, dar nu mă las uşor convins. Îmi place să-l provoc pe Dumnezeu cu întrebări indiscrete, ca mai apoi să fiu persecutat cu miracole.

Când Dumnezeu a făcut lumea, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Plângea ştiind cât vom suferi, râdea ştiind că îi vom ţine totuşi de urât.

Dumnezeu îşi permite luxul de a da tuturor oamenilor autografe cu raze de soare. Când vine noaptea, stelele îi scriu şi îi rescriu biografia pe paginile infinite ale cerului.

Dumnezeu stropeşte pânza dimineţii cu rouă. Este divina lui semnătură.

Dumnezeu s-a coborât odată cu lacrima pe pagina albă şi aşteaptă scări de cuvinte pentru a urca în sufletul altora.

De dureri nu ne plictisim niciodată. Ele ne sunt şi blestemul, ele ne sunt şi salvarea...

Durerea este meditaţia sufletelor încercate de dumnezeire.

Durerile sunt apoteotice cuceriri ale morţii pe teritoriul cărnii.

Chiar şi diferiţi, suntem degetele aceleiaşi palme ce ţine planeta într-un echilibru perfect, cosmic şi spiritual.

Enigma – corabia care se scufundă în lacrima infinitului.

Trăim într-o epocă în care iniţiativa şi exemplul personal trebuie să ia locul marii discreţii şi gloriei postume.

Am renunţat la mărginitul Eu, nemărginindu-mă-n tine...

Descopeream femeia şi, pe măsură ce înaintam, mă rătăceam în sălbăticia ei.

După ce iubeşti femeia, priveşte-o cum doarme în locul acela numai al ei. Ascultă ce amintirile-ţi spun, nu încerca şi visurile să i le iei.

Pe fiecare femeie flutură un steag al escaladei umane.

Nu putem privi niciodată în universul interior al unei femei, acolo unde iubirea se joacă mereu de-a v-aţi ascunselea.

Îmi lipseşte înveşnicirea unei femei: culcat la pământ, cu braţele-ntinse, să mă predau ochilor ei...

Cu cât priveşti mai mult ochii unei femei, cu atât îţi dai seama ce imensitate are oceanul secretelor…

Ca să ajungi la inima femeii, nu ai nevoie de harta trupului ei, ci de harta viselor pe care să le împlineşti împreună cu ea.

Fericirea este doar un cobai pe care experimentăm clickuri.

Dintre toate minunile Pământului, am ales viciile pentru a fi fericiţi.

Fericirea – gaura cheii prin care tragi cu ochiul la ceea ce numai visul poate atinge.

Ce mă face fericit? Faptul că-mi duc singur crucea la fel cum şi melcul îşi duce cochilia în drum spre marea abandonare?

Câteodată mă rog la Dumnezeu să primesc un e-mail cu locurile în care pot descoperi Fericirea. Variantă: Câteodată mă rog la Dumnezeu şi primesc un e-mail cu locurile în care pot descoperi Fericirea.

Degeaba deţinem cheile fericirii dacă ne închidem în noi înşine.

Fericirea, paradisul, sunt în pântecul matern.

Fericirea ţine cât luciul pantofilor. Este lustruită de suflet în fiecare dimineaţă, dar n-apucă să facă doi paşi fără să se murdărească.

Fericirea este locul de joacă pentru sufletele neprihănite, pe atlasul unei lumi care stă cu degetul deasupra butonului de autodistrugere.

Fericirea – lacrima ce încă n-a atins pământul.

Fericirea nu este nici albă, nici neagră. Este multicoloră, asemenea curcubeului, şi durează la fel de puţin.

Nu vei fi genial învăţând cuvintele unui geniu, ci aplicându-le în viaţa de zi cu zi.

Găseşte-ţi propria cale, lângă un geniu te poate molipsi doar dramul lui de nebunie.

Geniul – scânteia desprinsă din lumina raţiunii cosmice.

Degeaba le oferim oamenilor gândurile noastre ca şi cum le-am oferi flori. Suferinţa lor e mereu carnivoră…

Gândurile sunt epistole către abisul care s-a prăbuşit din eternitate în noi.

Gândurile mele – circumferinţa unui trunchi de copac, despletindu-şi seva într-o coroană de vise...

Iisus a construit paradisul din pietrele pe care alţii le-au aruncat în el. Iar noi am făcut din paradis o ruină…

Iisus a luat cu el toată greutatea păcatelor lumii şi a urcat pe dealul Golgotei, astfel încât noi să putem urca mai uşor pe versantul abrupt al inimii.

Şi dintr-un sâmbure de lumină poate încolţi iluzia.

Imaginaţia – forţa minţii şi a sufletului prin care putem construi noi miracole ce au la bază iubirea şi arhetipul creaţiei divine.

Dacă te loveşti de un zid, îţi prelungeşti viaţa imaginându-ţi o uşă, imaginându-ţi un zbor.

Pe cel care cade de nenumărate ori şi se ridică întotdeauna singur, unii obosesc doar privindu-l.

După zeci de secole şi sute de războaie, oamenii încearcă să perfecţioneze o armă mai rece, mai dureroasă şi mai silenţioasă decât cea care l-a răpus pe Hristos: indiferenţa.

Iadul e prăpastia adâncă în care cade sufletul alungat din cuibul inimii.

Linia infinitului începe cu linia palmelor noastre.

Oare câte bătăi de inimă pot umple nimicul, tăcerea şi tot universul?

Nu este obositor să asculţi oamenii, dacă începi cu bătăile inimii.

Nu ne simţim niciodată acasă, până când nu locuim în inima celuilalt.

Inima mea este o pioneză pe harta lumii.

Inima de stâncă nu încetează niciodată sa bată.

Centrul de greutate al oamenilor se află în inima lor.

Inima-şi bate gura degeaba, suntem cu toţii tăcerii promişi.

Inima mea este o fântână pentru toate speranţele alungate de seceta plânsului.

Unii oameni nu văd inimile celorlalţi decât ca pe nişte teritorii bune de colonizat. Le cuceresc, le consumă resursele, le umplu cu deşeuri şi pleacă. Apoi mai au şi pretenţia să fie ascultaţi de la distanţă.

Inima îşi face munca silnică în ocnele de sare ale durerilor mele lăuntrice.

Trăim vremuri în care ceasul biologic merge perfect, dar busola inimii e mereu dereglată de creier.

Sunt insomniacul clipelor de nemurire. Dacă voi închide ochii voi extermina o lume ce mi-a fost dăruită într-un moment de tandreţe divină...

Falsul deştept îi condamnă adesea pe oamenii care îi par inferiori, din neputinţa de a se ridica la nivelul unui deştept autentic.

Internetul – cea mai sofisticată fata morgana din deşertăciunea vieţii.

Dacă oamenii s-ar fi născut cu aripi, ar fi devenit păsări de pradă. În niciun caz îngeri.

Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gândurilor.

Omul înţelept nu renunţă niciodată la armele împotriva prostiei, dar le alege pe cele mai eficiente şi silenţioase.

Cât de comode ne sunt vorbele unui înţelept, dar cât de incomod e scaunul pe care el a stat.

Înţeleptul vede viitorul chiar şi în spuma valurilor.

Înţelepciunea mângâie, dar şi trezeşte.

Există şi învieri triste. Sunt cele care ne trezesc din visele cele mai frumoase ale nopţilor.

Lacrima este testamentul unui îndrăgostit.

Trăiesc în lacrima unui univers aflat în lacrima unui univers şi mai mare.

Încercăm să rănim timpul cu lacrimi oarbe.

Lacrimile – roua infinitului.

Lacrimile – iubirile din ochii sufletului care naufragiază în ochii pământului.

Cea mai ucigătoare otravă este lacrima pură.

Atunci când plângi noapte de noapte şi îţi îneci iubirea într-o mare de lacrimi, nu ştii că iubirii îi cresc solzi, adăpostind Luna într-o arcuită splendoare?

Prin lacrimi ne plătim cele mai scumpe datorii. Lipsa lacrimilor e falimentul sufletului.

Când eşti dat afară din inima cuiva, doar cerul este suficient de încăpător pentru rătăcirea ta. Dar pentru că-ţi lipsesc aripile, lacrima este singurul cer care încearcă forma inimii.

Plângem în templul singurătăţii noastre, otrăvindu-ne, cu lacrimi de dor, fântâna tinereţii veşnice.

Lacrimile – oceane în miniatură în care sunt vii doar amintirile.

Lacrimile sunt păsări de foc care şi-au pierdut aripile.

În orice lacrimă se află cântecul abandonat al inimii.

O lacrimă este de ajuns să distrugă un castel de nisip.

Este nevoie de cel puţin o lacrimă pentru a finisa templul unei noi iubiri.

Libertatea totală – cancerul oricărei societăţi.

Scormonesc pământul cu un baston. Poate-mi voi găsi liniştea.

Lumânarea îmi rămâne cel mai fidel dintre cititori.

Lumina zilei este o metaforă a nemuririi pusă între ghilimelele întunericului.

Oricâte măşti strălucitoare ne-am pune, n-o să ne luminăm niciodată la faţă.

În fiecare palmă de pământ este adormită o mângâiere.

Un sac de memorii este mult mai greu de cărat decât un sac cu bani.

Mintea mea este o scoică în care adevărul intră precum un bob de nisip. Cuvintele mele înfrumuseţează adevărul pe care îl dăruiesc oamenilor sub formă de metafore.

Tot ce ne ţine în viaţă este misterul. Misterului nu-i pui întrebări, pentru că el nu are răspunsuri. Misterul se află pe fundul unui ocean de întrebări şi deasupra unui cer de răspunsuri...

Nici moartea nu mai impune respect, a devenit o simplă măturătoare care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă.

M-am născut sărac şi gol şi mor mai bogat cu un rând de haine.

Moartea n-are flec la tocuri.

Până şi moartea visează – somnul blând al unei secerători în lanul de oameni.

Cea mai veche meserie din lume este aceea de gropar.

Cum putem să mai murim când suntem deja morţi pe dinăuntru?

Moartea cuiva este foamea altcuiva.

Doar pe ultimul om de pe lume, moartea o să îl ştie pe nume.

Nici moartea nu stă pe loc, se întoarce-n sicrie anchilozată de spate.

Moartea nu cerşeşte niciodată.

Moartea este singurul geniu în umplerea tuturor spaţiilor goale dintre oameni şi îngeri, dintre cer şi pământ, dintre stele şi găurile negre, dintre toate lucrurile văzute şi nevăzute.

Numai prin moarte suntem compleţi, chiar dacă viaţa ne mistuie încetul cu-ncetul.

Moartea este mult mai greu de cucerit decât o femeie. Dar dacă ai adus-o în pat... va fi mereu a ta.

Moartea – miriapodul celest care se plimbă pe capetele noastre plecate.

Moartea ne-a însămânţat cu boală şi vom răsări cruci.

Oasele mele sunt aliniate într-un instrument muzical în care suflă doar moartea.

Moartea – pisica neagră ce împinge ghemul de lână albastră prin univers.

Zilele negre, nopţile albe – clapele de pian pe care moartea cântă recviemul umanităţii.

Numai moartea bea lacrimi stătute.

Dacă moartea îţi arată o flamură albă, nu înseamnă că ţi se predă. Doar îţi depune albeaţa pe ochi.

Există două tipuri de morminte: unele pe care le purtăm în noi toată viaţa şi altele care ne poartă în ele toată viaţa de apoi.

O operă poetică betonată de metafore s-ar nărui fără scheletul de rezistenţă al muzei.

Sunt nebun, poate că ăsta este preţul plătit genialităţii. Dar ce poate fi mai sublim decât să fii conştient de propria nebunie?

Nebunia – rana profundă a lucidităţii, ajunsă la lipsa de coagulare a gândurilor.

Nemurirea nu se află într-o anumită direcţie, ci într-un anumit sentiment.

Am descoperit secretul nemuririi înghiţindu-mi lacrimile.

Nimic nu ţine o veşnicie, nici veşnicia însăşi.

În viaţa asta lungă cât un anotimp dureros, unii oamenii înfloresc prin iubire şi creaţie. Ei sunt adevăraţii vestitori ai nemuririi.

La poarta nemuririi se sinucide blând iluzia vieţii.

Păsările îşi ascund veşnicia sub aripi.

Eternitatea se află la o aruncătură de lacrimă, la o aruncătură de stea...

Suntem mâinile tremurânde care caută nemurirea pe clapele albe şi negre ale unui pian dezacordat de marşul funebru al timpului.

Nimicnicia – locul unde speranţele îşi strâng aripile la piept.

Nu mai trage cu ochiul, îmi vei săgeta inima!

Omul a îmblânzit aproape toate animalele, dar a devenit prada propriului animal.

Oamenii merg spre aceleaşi enigmatice locuri, cu gestul primei iubiri ascuns într-o lacrimă.

Omul – fluturele rămas în coconul viselor nesfârşite, un înger care se naşte captiv ca o lumină pe coridorul umbrelor.

Oamenii sunt flori îngemănate care cresc pe ţărmul binecuvântat de roua timpului.

În fiecare om este captivă o fiară care se hrăneşte cu gânduri.

Fiecare om este o rotiţă din pântecul marelui timp.

Omul caută toată viaţa chei pentru porţi care se pot deschide cu glasul inimii.

Cel mai greu pentru omul care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul, ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos.

Oamenii sunt născuţi din aceeaşi ţărână, praful aruncat în ochii existenţei.

Oamenii – dispersia luminii în picăturile de sânge, radiaţii ale aceluiaşi spectru divin.

Oamenii – studiul continuu al disecţiei pe propriul creier, sub protecţia unei iubiri iluzorii.

Oamenii – crucile vii dintre cer şi pământ.

Oamenii sunt imobilizaţi în cărucioare cu patru anotimpuri.

Oamenii – miliardele de clone născute din acelaşi cuvânt, purtând acelaşi război de menţinere a propriei identităţi.

Oamenii – contrabandiştii de suflete peste graniţele unui sărut.

Oamenii – zeii captivi în lagărul perpetuării.

Oamenii – paginile necitite care ajung în biblioteca pământului, fiind devorate de viermii atotştiutori.

Omul este un pumn de pământ cu care viaţa şi moartea se lovesc reciproc.

Omul este un bulgăre de pământ cu suflet nemuritor, lovit de valurile timpului. Pământul se erodează zi de zi, devine praf şi pulbere, dar sufletul este eliberat în universul nemuririi lui.

Omul este o scânteie prinsă între două umbre: umbra celui ce este şi umbra celui care-a fost cândva.

Omul e o sculptură neterminată pe care o finisează sculptorii orbi din adâncuri.

Mulţi vorbesc din suflet, dar nici unul nu dă suflet vorbei aşa cum o face un poet.

În faţa morţii, poetul are întotdeauna un as în mânecă: metafora.

Poetul – pasărea care pluteşte pe aripi de vise şi mister.

Poetul – pasărea oarbă cu ciocul încovoiat spre propria inimă.

Şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulă pustie, poetul tot poet rămâne, cu inima lui uriaşă, cât o Patrie, bătând în pieptul unui copil.

Poeţii – piscurile pe care zăpezile cuvintelor nu se topesc niciodată.

Poeţii – apele răzvrătite de propria curgere, întorcându-se în propriul izvor secătuit de dor.

Examenul de capacitate al unui poet este acceptarea şi înţelegerea suferinţei. Cel de maturitate este metamorfoza, iar cel de genialitate este transcendenţa.

Cine crede că existăm doar în poemele cioplite de un orb pe o lespede de hârtie, se înşală. Prin poet Dumnezeu reinventează lumea.

Poetul îşi poartă sufletul ca pe o floare de colţ la reverul amintirilor, în întâmpinarea adevărului ultim.

Poetul este cea mai frumoasă rugăciune pe care viaţa o face pentru statornicia clipei.

Poetul este un Icar cu aripi de cuvinte, care încearcă să evadeze din labirintul gândurilor suferinde.

Poezia – crucea de pe linia destinului unde s-a săvârşit o iubire de la care au fugit toţi martorii cu excepţia poetului.

Nu în biblioteci trebuie căutată istoria poeziei, ci în arhivele sufletului.

Poezia – trecerea de pietoni dintre viaţă şi moarte.

Poezia – cea mai bună porţie de fericire pe stomacul gol.

Poezia este fericita întoarcere la copilăria sufletului meu.

Poezia e plânset dublu rafinat.

În viaţă trebuie să fii lucid şi prevăzător. Prietenia unora este mare cât un cal troian. Abia aşteaptă să le primeşti darul ca mai apoi să-ţi intre sub piele şi să devii victima lor.

Fiţi prudenţi când ieşiţi afară din casă, să nu cădeţi în gropile obrajilor unor criminali zâmbitori.

Realitatea este cel mai frumos spaţiu virtual din universul fiinţei trecătoare.

Respiraţiile – repetiţiile pentru ultima scenă în care-ţi vei da sufletul.

Degeaba scrii lucruri frumoase dacă nu arăţi nimănui ceea ce te defineşte. Să fii sincer şi apreciat pentru sinceritatea ta este mai important decât să fii înconjurat de numeroşi adulatori pe care i-ai minţit constant, înşirând cuvinte goale.

Singurătatea leneveşte ca un şarpe la focul inimii, cu burta plină de amintiri.

Nu trebuie să-ţi impui singurătatea pentru a deveni un geniu. Trebuie să fii apropiat oamenilor pentru că ei îţi vor oferi, întotdeauna şi când te aştepţi mai puţin, şansa de a rămâne singur…

Sunt două cimitire între care omul îşi plânge singurătatea: cel din privire şi cel din inimă.

Poate că părerea noastră de rău când părăsim această lume este şi părerea de rău a Dumnezeului din noi care se întoarce la marea S I N G U R Ă T A T E.

Dacă Soarele mi-ar dezlega umbra de picioare, probabil că aş rătăci printre stele...

Unii oameni ridică statui, alţii le dărâmă. Dar câţi reuşesc să le readucă la viaţă?

Suntem statuile pe care timpul le lasă în paragină pe aleile subterane ale existenţei.

Suferinţa este singurul chirurg care poate înlătura cataracta ochiului lăuntric.

Sufletul – orga de lumini a trupului.

Câteodată sufletele oamenilor se iubesc dincolo de dorinţele minţii şi ale cărnii. Atunci apare inexplicabilul iubirii şi tragedia destinului.

Sufletul – chipul nevăzut al lui Dumnezeu.

Sufletul se oglindeşte în fântâna propriilor noastre lacrimi.

Dacă trupul meu este casa sufletului, sufletul este azilul singurătăţii.

Sufletul – firul invizibil dintre oameni şi stele.

Sufletele dansează hora nemuririi.

Sufletului nu îi este somn niciodată. De aceea zburdă prin vise şi ne învaţă nemurirea.

Sufletul – cârpa curată cu care ne ştergem în fiecare dimineaţă pantofii.

Dacă cineva renunţă cu uşurinţă la ideile sale măreţe, înseamnă că n-a pus o fărâmă de suflet în ele.

Timpului nu-i tremură niciodată mâinile. Îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa.

Timpul nu-i decât un angajat al nimicniciei care ridică resturile de pe strada speranţelor deşarte şi le depozitează în spaţiul insalubru al morţii.

Nu uita trupul care a sângerat pentru viaţa ta şi nici sufletul care a lăcrimat pentru fericirea ta.

Umbra trăieşte jumătate din viaţă în afara omului, iar cealaltă jumătate în interiorul lui, respirând vise.

Umbra este cea dintâi cruce răsărită din pământ.

Umbra este soldatul mut al întunericului care face planton lângă templul singurătăţii.

Umbra este o etichetă pentru inventarierea iluziilor.

Frumuseţea vieţii constă în descoperirea miracolului în toate formele materiei care ne înconjoară şi ne alcătuieşte.

Viaţa – spitalul în care oamenii ne tratează cu pastile de sictir, în timp ce moartea inventariază suflete.

Viaţa – muzeul cu oameni de ceară care fug speriaţi de umbre, topindu-se.

Viaţa – jocul de cărţi în care-ţi licitezi anii, mizând pe nişte atuuri şi cel puţin o strigare. Dar, până la urmă, totul depinde numai de cel care face cărţile.

Viaţa – stratul subţire de pământ sub care morţii se pot întinde cât vor.

Viaţa e un calcul – simplu cum sunt Eu, însă Eu² = Dumnezeu.

Viaţa – magazinul de cumpărături în care unii oameni pot proba orice suflet în faţa oglinzii, până se plictisesc.

Viaţa – haina scumpă cusută cu firul amintirilor.

Viaţa omului este o floare ruptă din veşnicie şi pusă într-un vas plin cu sânge.

Viaţa – arborele amintirilor în care înfloresc morminte.

Viaţa noastră este doar un oftat care răscoleşte praful uitării.

Visăm cu deşteptătorul la tâmplă.

Visele sunt doar nişte monede de schimb aruncate de zei în palmele cerşetorilor mutilaţi de amintiri.

Visul e o rană întunecată care supurează iluzii.

Dorm într-o livadă şi sunt pământul visându-se iarbă, iarba visându-se floare, floarea visându-se măr.

Visele pe care le uităm, sufletul şi le aduce aminte. Atunci apar cuvintele şi noi ne odihnim în ele.

Toate visele lumii pot încăpea într-o lacrimă.

Zâmbetul – floarea eternităţii dăruită efemerului.

Dacă-ţi cresc aripi, cei mai mulţi dintre oameni nu te vor învăţa să zbori cu ele. Unii ţi le vor rupe, alţii îţi vor spune să le ascunzi. Astfel le vei semăna mai bine, astfel vei deveni solidar cu neputinţa lor.

  
Aprecieri selective din perioada 2009-2017 despre poeziile lui Ionuţ Caragea (fragmente din recenzii, autori în ordine alfabetică):
 
« Caragea ne livrează "numai" cele care sunt omeneşte contractabile, şi o face cu onestitate completă. Nu numai că nu ne anesteziază contra realităţii, dar ne obligă, la tot pasul, s-o redefinim, s-o simţim şi s-o gîndim din unghiuri noi, perfect originale. (…) Limba în care ne vorbeşte Caragea este o limbă arhaică, arhetipală, chiar dacă încă inteligibilă: limba solidarităţii umane. El are intuiţia fatidică (în toate sensurile) a faptului că numai dedicîndu-ne viaţa semenilor noştri putem accede la "divinitate". În această limbă arhetipală devin exprimabile ecuaţii ontice de prim ordin, cum ar fi "Eu = vecinul lui Dumnezeu" (Rilke), "Eu = multitudini" (Whitman), şi "Eu = radical din Dumnezeu" (ori expresia echivalentă "Eu la pătrat = Dumnezeu") (Caragea). (…) Ionuţ Caragea ne propune ceva nou şi vechi de cînd lumea: o abordare generoasă, altruistă. Imun la contagierea partinică, el urmează un singur edict: cel al propriei conştiinţe şi sensibilităţi. Unul dintre ultimii reprezentanţi, în această eră arhi-orwelliană, ai unei specii virtual dispărute: Omul Liber. Iată deci un poet care în niciun moment nu ne amăgeşte că ar deţine răspunsuri. El ne zice, în esenţă: "Haideţi, dragi prieteni, să căutăm împreună!" Şi ce altceva, dacă nu o perpetuă şi febrilă căutare, este Poezia, autentica poezie? » (Prof. Dr. Paul ABUCEAN, în volumul Festina lente, 2014)
 
« Sincer, direct, prea puţin preocupat de stil şi forme, Ionuţ Caragea a dobândit deja un stil inconfundabil – pentru că, inconfundabil este şi Poetul în accederea sa pe treptele cele mai înalte ale creaţiei artistice. Mai mult livresc decât orfic, mai mult orfic decât imagistic,  Ionuţ Caragea se înveşmântă în straiul Cuvântului şi bate-n ferestrele Timpului, râvnind secunda eternităţii posibile, a înveşnicirii prin propria sa creaţie... Ionuţ Caragea demonstrează cu prisosinţă că şi-a dobândit un nume de marcă în lirica actuală şi că strădania lui de a se face înţeles devine benefică pentru cine este dispus să primească un dar neasemuit prin care poetul se autodefineşte... » (Cezarina ADAMESCU, în revista Oglinda literară, 2010)
 
« Când citeam M-am născut pe Google, prin 2007, găseam la Ionuţ Caragea spiritul unui pământean real, pipăibil cu mâna, un căutător de sensuri aici şi acum şi nu în spaţiul virtual. Transformările pe care le exersa poetul erau pur umane, poezia era vocea conştiinţei şi a sensibilităţii, încât titlul acelui volum este o aşa-zisă replică în eroare. Cu recentul volum, Mesaj către ultimul om de pe Pământ, întâlnesc aceeaşi tehnică a derutării, pentru că tot acest motor turat la maximum care se vrea generatorul apocalipsei, toate imaginile care frizează neantul şi sfârşitul nu sunt decât pretextul pentru o nouă şansă a spiritului de a se reinventa. Cum bine surprinde şi Ana-Maria Tupan în prefaţă, Ionuţ Caragea respinge până la urmă condiţia omului actual, cu adevărat stăpânit de virtual din ce în ce mai mult şi depărtându-se de autenticul fiinţării. De aceea, se retrage în poezie, iar apocalipsa sa este o oglindă pusă în faţa semenilor, mesajul pe care îl exersează fiind unul pur moral. „Poemele mele le încredinţez/ ultimului om de pe Pământ/ gândindu-mă cu tristeţe/ la mirosul foii de hârtie”, conchide poetul, care vrea să abandoneze clipa şi să reintre în sens. » (Liviu APETROAIE, în revista Scriptor, 2017)
 
« Ionuţ Caragea este autor al câtorva zeci de volume de versuri, aforisme şi proză, membru al nenumărate organizaţii culturale şi un neobosit animator literar, în spaţiul virtual. În mod evident, cu o asemenea activitate, nu mai are nevoie de prezentare… » (Ana BLANDIANA, în volumul Cer fără scări, 2014)
 
« Unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent România. Un personaj complex, egocentric şi orgolios, cu o retorică lirică şi autoscopic-eseistică pe măsură. Ne-am tot obişnuit cu poeţi modeşti, sau cu unii care mimează smerenia în versuri gâtuite, ca pe un exerciţiu de autoflagelare publică. Caragea nu face parte din nici una dintre aceste categorii, scriind cu preţul unei singurătăţi dobândite prin repudiere. (…) E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune. Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie creştină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul... » (Prof. Univ. Dr. Ştefan BORBÉLY, în revista Convorbiri literare, 2014)
 
« Volumul acesta (v. Cer fără scări), altminteri întâmpinat auratic de Ana Blandiana şi Jacques Bouchard, dar şi prefaţat de Ştefan Borbély, poartă în sine armătura unor texte seducătoare, atinse de marca unui gnosticism paradigmatic, multe poeme adeverind, iarăşi, că există şi o deconstrucţie a postmodernismului (pe temeiul conceptului lansat de Brian McHale) în măsura în care conştientizăm că există în combustiile lumii doar poezia asigurând „necurmata mişcare”, cum zicea filosoful. Am intuit, astfel, un timp al poeziei lui Ionuţ Caragea, un eden al jubilaţiilor când abolirea memoriei nu înseamnă decât o palidă desferecare din formele unei inadaptări, atitudinea ludică poate fi un alt mit al genezei, iar morbideţea devine ea însăşi elegie în spectacolul vestigiilor narcisiste ale fiinţei. E, aici, o adăpostire cumva deliberat dadaistă a eului sub cupola marelui circ în care sunt amestecate voit realul şi irealul, marota indecibilului şi superficiile unui pretins hiperbolizant proiect al „omului care scrie”, insul definind, singur, tot dramatismul lumii, fundamentat, desigur, pe iubire. (…) De recunoscut şi utopia neagră, eczema sublimului liric din poezia generaţiei care şi-l revendică între liderii ei şi pe Ionuţ Caragea. (…) Cu traduceri în limba franceză asigurate de Clava Nour împreună cu Nicole Pottier, apoi Petruţa Spânu şi Constantin Frosin, cartea lui Ionuţ Caragea îl fixează mai bine pe autor în preajma podiumului care-i aşteaptă încă şi pe ceilalţi candidaţi. Deocamdată zona aceasta e liniştită, iar criticul sastisit ar putea scrie doar „cronica unor disperări”. Noi suntem, însă, extrem de siguri: lecturată atent, cartea aceasta minunată de poezie contemporană românească ne mântuie pe toţi.» » (Prof. Dr. Ionel BOTA, în revista Mişcarea literară, 2015)
 
« Ştim, însă (şi o şi mărturisim), că este un scriitor relativ tânăr, plenar integrat cultural, de ani buni, în diaspora din Canada. Ne-a trimis, întâi (spre o mai bună cunoaştere de Duh, între noi) un volum de poezii, în care am detectat destul de multe diamante, smaralde şi safire, cu scânteieri orbitoare – dintr-un Logos profund ancorat într-un neo-modernism şi chiar în transmodernismul înţelepciunii vizionare (ocolind, cu eleganţă, capcanele infertilului postmodernism, Poetul pare, uneori, că ar „cameleoniza”: uneori marinsorescian, alteori de gravitatea ludică a unui Emil Botta, sau pendulatoriu, între transcendent şi translucidităţile lumii terestre, precum lirica nichitstănesciană…) . (...) Cine are un talent viguros şi stufos, aproape furibund, precum Ionuţ Caragea, este firesc să producă, pe lângă admiraţia faţă de sublimul coroanei avântate spre stele, şi umbră: îţi mai tragi sufletul, în conul de umbră al ne-izbutirii, pentru câtă sufocare cu Frumos te-a obligat să absorbi, prin bietele tale două nări şi două pupile, strangulate-îngustate, ca la feline, de atâtea năvale de lumină orbitoare. » (Prof. Dr. Adrian BOTEZ, în revista LitArt, 2010)
 
« În mai multe ocazii am spus că lecturile, apoi că plecarea din ţară, complexa şi multivalenta experienţă a ruperii de locurile natale sînt prezente, în varii proporţii, în poezia lui Ionuţ Caragea. Cum prezentă, într-o formă sau alta, e şi nemulţumirea faţă de cum se întîmplă unele lucruri, nu chiar conform aşteptărilor lui. Apoi am notat şi că atunci cînd scrie parcă nu ar avea în vedere cine ştie ce „canoane” ori „reguli”, ci mai mult dorinţa de a se confesa, de a „spune”, de a ieşi din „capcana” amintirilor. Sau, cum notează undeva: scriu ca „să mă dau afară/ din suflet”. Tematica abordată este largă, de la cele spuse mai sus la dragoste, singurătate, durere, căutare/ aşteptare, dorinţă/ credinţă ş.a., într-o varietate de nuanţe. Apoi am subliniat că e marcat evident de ce înseamnă internetul, şi că, într-o etapă cel puţin, scria un vers care părea a se situa în vecinătate cu latura „prognostic/ profetică”, tipică generaţiei world wide web, simţind poezia ca „un download ceresc”, dar şi ancorat cu sufletul în teluric – care înseamnă şi acasă, mama, femeia, dragostea, uneori cu dezamăgirile ei, alteori cu micile/ marile flori pe care ţi le dăruieşte (căci „fiecare om are un călcîi al lui Ahile/ şi acela este iubirea”). Un „acasă” (indiferent care o fi acesta) pe care îl doreşte mai solid, pe care să se poată sprijini şi afectiv mai puternic. » (Marius CHELARU, în revista Convorbiri literare, 2013)
 
« …Dar pentru un poet ”neştiutor care scria poezia exact aşa cum o simţea şi cum o primea de la sursă” e un semn că încrederea în virtuţile izbăvitoare ale poeziei e încă intactă. Ionuţ Caragea îşi subliniază, dar îşi şi pune în valoare această inocenţă formativă (…) În maniera romantică a revărsării de suflet scrie, cu multă candoare confesivă, şi Ionuţ Caragea, făcînd doar un pas de la trăire la scriere. În acest concept, decepţiile sau înflăcărările se varsă direct în versuri iar filtrul dintre trăit şi scris e tot mai subţire. Asta şi atunci cînd materia inspirativă o constituie suferinţele, frustrările şi angoasele, şi atunci cînd poetica se ”pozitivizează” şi vede/simte miracole peste tot. (…) De la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. » (Prof. Univ. Dr. Alexandru CISTELECAN, în revista Familia, 2015)
 
« Citind cartea de poezii „Umbra lucidă”, 108 pagini, apărută în excelente condiţii grafice la Editura FIDES din Iaşi, 2016, colecţia EIDOS, prefaţată de Ana-Maria Tupan, te captează lupta continuă a autorului celor peste 32 de volume publicate, din care 17 de versuri, luptă constantă şi lucidă cu sine, cu propria umbră, arhetip considerat de K. G. Jung primordial, luptă cu propria umbră pentru a transcende dincolo de aparenţele phainomenologice spre certitudinea noumenon-ului kantian pe care îl sondează şi asaltează din toate părţile pentru a se cunoaşte pe sine prin cuvânt, prin „poiein”, creaţie poetică. (...) Astfel poemele se constituie ca nişte asertorice declaraţii despre condiţia poetului şi poezie, despre cuvânt şi divinitate, despre viaţă, vis şi timpul în putrezire, despre misterul cuvântului nerostit şi neantul omnivor atotnăscător, despre întunericul viu şi umbra lucidă... Ceva din ancestrala umbră argheziană ca şi din arhetipica umbră a lui Jung planează asupra întregii cărţi. » (Raul CONSTANTINESCU, în revista Sintagme literare, 2017)
 
« Poet de o forţă debordantă, tumultuos şi temperamental, Ionuţ Caragea face ca poezia să ţâşnească precum apa bogată în săruri din gheizere fierbinţi. Cărţile sale dau impresia unei stări poetice neîntrerupte şi, mai ales, dau impresia că poetul scrie un poem fără de sfârşit. (…) Ionuţ Caragea e un poet cu destin, unul din marii blestemaţi la înalta frazare lirică. I-am urmărit traiectul poetic de la „M-am născut pe Google” (2007) şi până la această carte densă, de o forţă lirică neobişnuită şi o unitate stilistică (blazon Ionuţ Caragea) care impresionează. (…) Transmigrat prin acest volum, Negru Sacerdot, spre adevărurile simple, spre cântecul primordial, spre dicţiunea presocratică a ideilor lirice, Ionuţ Caragea îmi întăreşte credinţa că prin căutările sale în care-şi poartă harul, prima sa problemă este Poezia, iar ultima, tot Poezia. (…) Ionuţ Caragea e un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nici nu îndrăznesc. Descopăr astfel un virtuoz al versului liber, dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat într-o metafizică originală. Se poate cita din fiecare pagină a cărţii, cu aceeaşi bucurie a descoperirii poetului autentic. (…) Poet tragic în esenţă, desfăşurând pe paginile de până acum scenarii originale, atacând temele mari (dragostea, moartea, patria ca locuire, neantul, abisul fiinţial), Ionuţ Caragea îşi pune în fiecare text pecetea originalităţii şi, inventiv, nonconformist, se autointitulează generatorul unui nou curent literar: Curentul Generaţiei Google. » (Daniel CORBU, în revista Mişcarea literară, 2015)
 
« Ionuţ Cragea nu filosofeasă în pomele sale gratuit, nu se întreabă şi nu îşi răspunde doar pentru a auzi în propria-i ureche acel cântec de sirene ce cheamă spre miraj dintodeauna poetul. El scrie testamentar, pentru veşnicie şi o face cu bucuria savantului care a descoperit gena, nu a fericirii, rostul nemuririi. Un tumult de imagini şi idei inedite ne apar nuanţat sau, alteori voalat, - se contopesc în sintagme ce au darul de-a ne face să poposim pe pagina carţii întru zăbava care ne pune mintea în funcţiune, vreme în care sufletul se desfată cu mierea limbajului, unul modern, dar fără a renunţa la clasicul care îi dă poemului eleganţa unui parfum de mosc. Fără emfază, dar şi fără timiditate, poetul se cuibăreşte în măduva versului pe care îl începe şi îl duce ca pe o dulce şi responsabilă povară, până la capăt. Este un test de profesionalism şi dăruire totală în Arta, prin care cuvintele devin leac şi blestem, se leagă în versuri care alungă şi cheamă oamenii diferiţi prin fire şi stare, în aceeaşi cetate, un loc unde totul este posibil şi defel perisabil. » (Melania CUC, în revista Cetatea culturală, 2009)
 
« S-a consacrat de la bun început ca poetul născut pe Google, chiar dacă e un maestru al versului clasic, al metaforei, dar şi al versului liber în care excelează prin superbele şi originalele sale idei (unele devenind autentice maxime), într-o încântătoare fulguraţie a ritmului alert ce-i determină pe cititori să nu-şi lase cartea din mână. (…) În căutările sale ontologice poetul îşi caută colacul de salvare rătăcit într-o mulţime neliniştită şi anxioasă (omul singular în câmpul social – cum susţinea şi Jean-Paul Sartre), atingând acel prag al reducţiei fenomenologice prin care starea de absenţă apare atunci când „ego”-ul transcendental (opus celui empiric), nu se mai poate evidenţia în conştiinţa umană. (…) Poet al structurilor esenţiale elevate, Ionuţ Caragea – o pură conştiinţă – prin întregul său demers ideatic, încearcă să pătrundă, atât în conştiinţa colectivă cât şi a celor care îl preţuiesc, cu preţul unei inefabile sublimări. » (Valeriu CUŞNER, în revista Albina românească, 2009)
 
« Ionuţ Caragea se arată astfel a fi un poet redutabil, glosând aidoma celui care vorbeşte de la tribună sau de la amvon, având conştiinţa clară a concentrării mesajului poetic, în aşa fel încât textul capătă rezonanţa sonurilor sacralizate. (…) Poeziile lui Ionuţ Caragea articulează un univers plasat sub semnul cunoaşterii şi al reprezentării, poetul asumându-şi fără emfază inutilă rolul celui care adună identităţi într-o macro-identitate, cea care se poate intui doar poetic, într-o aventură cuprinsă mereu de cele două reprezentări ale umbrei: „sunt o scânteie prinsă între două umbre/ umbra celui ce sunt şi umbra/ celui care-am fost cândva”. » (Prof. Univ. Dr. Constantin DRAM, în revista Feed Back, 2017)
 
« Ionuţ Caragea ne dezvăluie bogăţia stărilor prin realitatea lor care se autodeclanşează într-un Univers imaginar. Astfel, imaginarul devine cel mai frumos spaţiu real din universul fiinţei trecătoare, o fiinţă care călătoreşte "clandestin" în visurile cu destinaţia dincolo de vămile cerului, prin "ridicarea la pătrat" (Eu simt şi presimt Dumnezeirea). Aceasta este metafora transcendenţei care îi oferă lui Ionuţ Caragea, într-o poezie de anticipaţie şi relativitate ciclică a timpului (mai întâi simte Dumnezeirea prin inspiraţie, apoi o presimte odată cu estomparea inspiraţiei sau prin întoarcerea la timpul dinaintea inspiraţiei, conform modelului ciclic al relativităţii einsteiniene), motivaţia de care avea nevoie pentru a merge mai departe pe drumul pe care şi l-a ales. » (Teodor DUME, în revista Luceafărul de seară, 2016)
 
«  Ne-a impresionat de la început sinceritatea d-lui Ionuţ Caragea, pe care o găsim în toată poezia lui, aceasta fiind o notă fundamentală a eului său poetic... (...) Umanizarea lumii prin reconstrucţia ei de către poezia izvorâtă, exultată din eul poetic, este una tensionată, cum spuneam, dificilă, odată ce poetul oprit de ostilitatea lumii roagă să fie lăsat ”să-mi termin poezia!”. Motivaţia demersului său creator este salvarea sa, de altfel credem că motivul salvării poetului (fiinţei în sens heideggerian) este esenţa şi tema fundamentală a poeziei lui Ionuţ Caragea. (...) În profunzimile sale, poezia lui Ionuţ Caragea este una tragică, disperată, metaforică şi metafizică totodată, ea este strigătul dramatic al fiinţei care încearcă să se salveze, prin umanizarea şi poetizarea lumii, dar care nu se va salva niciodată, pentru că ”acasul” demult a devenit exil, anulându-se. (...) Las cu o imensă greutate sufletească din mână cartea pentru a scrie cronica. Această cronică înseamnă şi despărţirea de poezia obiectuală, substanţială, de o sinceritate nudă, materială pe cât este de metafizică, a d-lui Ionuţ Caragea. Este vorba în cartea aceasta, dragă cititorule, despre condiţia dureroasă, sisifică a Omului, despre setea de salvare din subconştientul lui, şi despre încercarea dramatică şi prometeică de a ne salva, fără să ştim că vom trăi această mântuire, odată ce până şi casa noastră a devenit exilul nostru etern. În această carte este vorba despre mine şi despre dumneata, despre poporul român şi despre prezentul şi viitorul nostru, al Omului, al Omenirii. Ionuţ Caragea este un poet talentat şi important în concertul literaturii de azi, care trebuie citit cu atenţie, căci în cărţile lui este vorba despre alterarea esenţei fiinţei noastre, despre necesitatea salvării, despre poezia care ne poate mântui. » (Ştefan DUMITRESCU, în revista Luceafărul de seară, 2014)
 
« Am stat de vorbă cu el, la telefon sau tête-à-tête, de nenumărate ori; împreună am sprijinit şi coordonat editări şi lansări de cărţi, am participat la festivaluri internaţionale de poezie şi totuşi, fiind întrebat dacă îl cunosc pe Ionuţ Caragea, n-aş şti ce să vă răspund. A fost şi rămâne pentru mine o enigmă. Ca poet şi prozator, autor de aforisme, science-fiction şi eseuri, toate scrise pe parcursul ultimilor şase ani, surprizele pe care ni le pregăteşte, pentru unii poate de neimaginat, nu se vor lăsa prea mult aşteptate. Cu numai un an în urmă, în ultimul său volum de poeme, "Suflet zilier", declara categoric: "acesta e poetul aflat în agonie, / cu mîinile rigide, de zei exonerat, / ce-nchide testamentul pe foaia de hîrtie: / atît a fost să fie, atîta v-a lăsat." ("Testament"). Cu "Patria la care mă întorc" testamentul se rescrie. Găsim în el durere şi înălţare, incertitudini şi dorinţe, ură şi dragoste. Orânduiala firească a lucrurilor, prinsă în degringolada transformărilor succesive, refuză să-şi reia matca. Ca oameni - şi poetul este şi el un om! - destinul ne urmăreşte implacabil. El poate fi o fatalitate sau o menire. Autorul balansează printre cele două extremităţi, la o înălţime ameţitoare, cu dexteritatea unui echilibrist. Sentimentele sale, eliberate, ni se aşază la vedere - cu cât mai în faţă, cu atât mai bine! - spre a ne lua ochii şi contorsiona mintea. Sinceritatea lui este debordantă. Deschiderea către în afară este, mai mult ca sigur, cheia succesului. (...) Dacă pentru Schopenhauer "singurătatea e soarta spiritelor superioare", pentru autorul nostru ea devine un modus vivendi. Se revoltă împotriva ei, dar nu poate trăi fără ea: "...am nevoie de singurătate ca de aer / să fiu printre voi şi să nu mă vedeţi / să mă simţiţi şi să nu mă prindeţi..." ("Singurătate în apnee"). Asemenea unui schimnic, retras în chilia lui, poetul îmbrăţişează meditaţia, răscoleşte adâncurile şi aşterne pe hârtie adevăruri cu încărcătura unei experienţe de viaţă care desfide vârsta... » (Adrian ERBICEANU, în prefaţa volumului "Patria la care mă întorc", 2012, şi în revista Alternativa din Toronto, 2012)
 
«  Fascinaţia mărturisirii este unul dintre cele mai interesante mobiluri ale creaţiei poetice a lui Ionuţ Caragea. Orice mărturisire este un act de comunicare, numai că această comunicare – la Ionuţ Caragea – este una esenţială. Orice spune, orice transmite poetul, este în atingere cu un viu mesaj, mai întâi jovial-captivant şi mai pe urmă frapant-sincer. (...) Tot în altă ordine de idei, despre majoritatea poemelor lui Ionuţ se poate spune că sunt vibrante prin angajamentul lor aplicat, iarăşi, pe sinceritate – cum am spus –, şi aici intervine ceva. Oricine devine sincer, în momentul când scrie, devine apriori interesant – cel puţin. Mai mult, sinceritatea presupune o situare a subiectului liric într-o poziţie mereu angajată în procesualitatea psihismului, iar aceasta, dacă este exhibată, poate reproduce instantaneu un mesaj liric veritabil. Tot ceea ce nu este clişeu subiectiv, ci mişcare interioară a gândului şi percepţiei, a imaginaţiei şi reamintirii – devine substanţă poetică fără doar şi poate. (...) Poetul Ionuţ Caragea nu scrie neapărat poezia - aşa cum ştim că se face. El este doar oficiantul unei celebrări ce se petrece pe marginea interioară a conştiinţei sale sensibile. Vibrând la desfăşurările de sine ale vorbirilor sale, el pare că nici nu ştie ce a spus sau spune – grăbit să adauge fraza următoare. Probabil că nici nu este interesat de ceea ce el spune, deoarece poezia pe care ne-o propune este nu un act de creaţie care să-l fi absorbit, ci, dimpotrivă, un act de înregistrare, cuvânt cu cuvânt, a modului cum lucrurile îi înfruntă conştiinţa sa, lăsându-şi amprenta personal-impersonală pe ceea ce este de spus. Poetul devine nu demiurg, ci entitate sibilinică. » (Remus FOLTOŞ, în revista Tribuna, 2016)
 
« Autorul continuă, însă, să-şi utilizeze forţa morală pentru a hrăni prin cărţile sale credinţa în literatura română, în etosul şi eposul ei, oriunde în lume se va fi vorbit româneşte... » (Prof. Dr. Angela FURTUNĂ, în revista Observatorul din Toronto, 2011)
 
« Ajuns astăzi la vârsta maturităţii creatoare, Ionuţ Caragea (care a văzut lumina zilei la 12 aprilie 1975) are o operă împlinită, în linii mari, configurată, dar cel mai valoros şi mai reprezentativ volum al său rămâne Mesaj către ultimul om de pe Pământ (Ed. „Fides”, 2017), titlu inspirat şi plin de profunde şi tulburătoare semnificaţii, amplu poem sociogonic şi apocaliptic, dar nu de o tonalitate sumbră şi deprimantă, dimpotrivă, tonifiantă şi plină de speranţă, pe tema „ultimului om” sau a „omului postistoric” (…) Volumul  se  constituie  într-o  construcţie  unitară, alcătuită dintr-o serie de poeme de mai mică întindere, dar legate între ele sub raport tematic şi stilistic şi este departe de a se transforma într-o misologie, pentru că nu are un conţinut deprimant, cu tot dramatismul existenţei, pe care poetul nu-l ocoleşte, dimpotrivă, îl accentuează; nu are, cu alte cuvinte, o reprezentare idilică şi edulcorantă asupra vieţii. Filosofia „ultimului om” derivă din cea a Arhetipului şi o întâlnim şi la Eminescu, în Sărmanul Dionis: „În om e un şir de oameni”. Este filosofia „firului filogenetic”. La I. Caragea, eul liric este dublu. Penultimul om, care nu poate fi decât istoric, i se adresează ultimului om, care este şi istoric şi postistoric. Volumul lui I. Caragea are la bază o „concepţie orfică” şi acesta este cel mai important lucru, pentru că orfismul exprimă esenţa poeziei, sinteza muzicii cu verbul. Orfeu, care îşi acompania versurile la harfă şi cu muzica lui îmblânzea fiarele şi cobora întreaga natură într-o vrajă extatică, reprezintă prototipul Poetului dintotdeauna, iar orfismul constituie condiţia primordială a lirismului. Orfismul este o doctrină soteriologică, o doctrină a salvării prin poezie. (…) Acest sens soteriologic, al salvării prin poezie, străbate şi volumul lui I. Caragea. Acesta este mesajul orfic pe care penultimul om – poetul, vrea să-l transmită ultimului om de pe pământ. (…) Poemele sunt scrise în vers liber. Nu au rimă, dar au ritm. Deci, nu sunt lipsite complet de muzicalitate, spre a se îndeplini condiţia primordială a orfismului. (…) Titlul: Lungă contemplaţie în faţa ferestrei deschise spre neant este o admirabilă definiţie metaforică a poeziei. Această poezie este dedicată lui G. Călinescu, cu un citat în care ilustrul critic îi deplângea pe creatorii care îşi trăiesc gloria posterităţii încă din timpul vieţii, deşi incomparabilul nostru magistru şi-a trăit, încă din viaţă, propria-i legendă. Replica poetului este cum nu se poate mai sinceră şi concludentă: „eu nu voi muri niciodată”.  La puţini poeţi am întâlnit o credinţă la fel de puternică a salvării prin poezie, ca la I. Caragea, care mărturiseşte că nu poate trăi fără poezie. (…) Poezia este numită „respiraţie divină”. Prin poezie, „Dumnezeu reinventează lumea”. I. Caragea este un antinietzscheian convins. Unul dintre poemele sale se intitulează chiar „Dumnezeu nu e mort”. (…) Respingându-l pe Nietzsche, înseamnă că poetul acceptă transcendenţa. Nu întâmplător, Maria-Ana Tupan, în docta sa prefaţă, îl numeşte „un mesager al ordinii transcendente”. I. Caragea are vocaţia eternităţii şi a literaturii şi este un poet cu destin. Iată că orfismul nu dispare niciodată din poezie, nici din postmodernism şi generaţiile actuale, nici din „Generaţia Google”. Din versurile lui I. Caragea se desprinde o adevărată religie a salvării prin poezie. (...) Ceea ce ne face să credem că Ionuţ Caragea are toate şansele să rămână în istoria literaturii. » (Prof. Univ. Dr. Ovidiu GHIDIRMIC, în revista Scrisul românesc, 2017)
 
« Descoperim în cartea de faţă (Festina lente) titluri dese şi sugestive: Lacrima mortis, Este o clipă de liniştită durere, Soarta poeţilor, Ceva din mine caută ceva, Conspiraţia îngerilor ş.a. E o dovadă vie de resuscitare a lirismului în cadrul poeticii douămiiste, o carte sonoră, perfect traductibilă... O poezie gâlgâind de viaţă ca sângele în artere, poezia care înlocuieşte friptura în sânge cu versuri în sânge(rate). » (Remus V. GIORGIONI, în revista Actualitatea literară, 2014)
 
« O parte din versurile lui Ionuţ Caragea constituie arte poetice din care rezultă că poezia se creează într-o singurătate cu atât mai apăsătoare cu cât dragostea de oameni este mai mare: „numai poetul ştie câtă singurătate/ este în casa cuvintelor sale” (Casa cuvintelor). Chiar în aceste reflecţii asupra poeziei, ceva lipseşte şi fiinţa nu se împlineşte. Este ţipătul singurătăţii care se opreşte la marginea fericirii. Dragostea, care ar trebui să aducă împlinirea, se înfăşoară într-un văl de tristeţe: „Sunt suflet mare/ Acum vreau să iubesc/ Îmi întind degetele/ Dincolo de ferestre/ Aici toate camerele-s nelocuite/ Triste” (Locuiesc în casa cu multe ferestre). Uneori poetul cochetează cu extincţia. Poezia pare să-şi salveze creatorul de uitare: „îmi citesc ultimul poem/ sunt trist chiar dacă el/ se va îndrăgosti de alţi cititori/ sau de alte poeme/ (chiar nu ştiaţi că poemele/ se iubesc între ele când se lipesc două pagini?)” (Rugă ultimului poem). Stilul este dezinvolt, impetuos, exploziv, când colocvial, când confesiv. Destăinuirile îi conferă autenticitate. Poezia autorului este directă, sensibilă, poetul scrie aşa cum respiră. Ca în legenda regelui Midas, tot ce trăieşte Ionuţ Caragea se transformă în poezie. Poetul caută împlinirea fiinţei, nu este importantă atingerea extazului, ci drumul spre el, adică poezia. Aşa cum mărturiseşte singur, lirica sa este ca un tren în care cititorii se întâlnesc. Poezia lui Ionuţ Caragea este neomodernă, memorabilă, de mare forţă expresivă. » (Lucian GRUIA, în revista Oglinda literară, 2015)
 
« ...observ că şi această carte intenţionează să ofere imaginea unui scriitor temerar şi metamorfotic, decis parcă să nu „ierte” niciuna din temele canonice, mai vechi sau mai noi, ale poeziei europene. În Festina lente vom regăsi, între altele, reflecţii despre demiurgia înţeleasă ca Drog universal şi dragostea prin care se află „rostul pămîntului”, confruntarea fertilă dintre „războaiele minţii” şi „coridoarele întunecate ale sîngelui”, suferinţă şi iluminare – recte, felul în care „te scufunzi în neant/ şi ieşi mereu la suprafaţă”, ca din misterioasele Epave pe fundul mărilor interioare etc. etc. O panoplie lirică bogată, din care Ionuţ Caragea pare totuşi că preferă tot armele propriu-zis poietice. Soarta poeţilor, Canibalism liric, Casa cuvintelor, Ceai verde cu aromă de nemurire, Dacă şi niciodată dacă..., Colecţionarul poemelor de unică folosinţă, Groparul orb şi alte cîteva texte se articulează pe modelul artei poetice moderne, pentru a da glas fie neliniştilor unui pasionat explorator prin „jungla cuvintelor”, fie, mai des, certitudinilor unui Poet prin lumea orbilor, ales încă din naştere să risipească frumuseţi iluminatorii: „la naştere am rupt tăcerea ca pe un cordon ombilical/ şi am rămas să trăiesc, hrănindu-mă/ singur prin gura cuvintelor mele// am învăţat să merg ca un baston/ prin lumea orbilor// cînd m-am oprit/ mi-am privit narcisist propria creaţie/ într-un ochi/ într-un ochi de apă//…// voiam să-ntorc toate cuvintele ce mi-au fost date/ şi să trăiesc din nou tăcerea/ ca pe un ritual de împerechere/ cu eternitatea”. E limpede că, asumîndu-şi un asemenea blazon, autorul opului Festina lente nu se va grăbi prea curînd să trăiască din nou tăcerea… » (Conf. Univ. Dr. Emanuela ILIE, în revista Poezia, 2015)
 
« Ne aflăm în faţa unui autor care are ceva de spus şi, stăpân pe nişte mijloace moderne de exprimare ale unor inedite stări poetice, va mai avea încă de spus impunându-şi registrul poetic asupra generaţiei sale (...) Dar cu ochiul celălalt, ochiul nevăzut pe care îl bănuim a recepta mesajele venind din transcendent în limbajul noilor configuraţii ale unei lumi virtuale, Ionuţ Caragea îşi capătă cele două dimensiuni auctoriale: Una de conversaţie cu divinitatea care şi-a depăşit împreună cu autorul respectiv şi cu secolul în care trăieşte acesta, trăsăturile fundamentalist-paternaliste de „Tată a Toate”, făcându-ne conştienţi că, de fapt, e „Duhul din Toate”, adică prietenul, sfătuitorul, inspiratorul şi animatorul gândurilor tale, al simţirilor cu care-I înţelegi Cuvântul; iar tu ai dreptul modern să nu-l înţelegi ca pe o poruncă, ci exact ca pe un duh care te animă şi pe tine fericindu-te, tocmai pentru că Dumnezeul tău dialoghează cu tine şi te lasă să dialoghezi cu El întru luminarea acestei vieţi; chiar şi cu mijloacele cele mai moderne, care se dovedesc a fi la fel de profund transcendentale… Asta ar fi prima dimensiune. Iar a doua e cea de ascultare întru tocmai a îndemnurilor acestui Dumnezeu Atoateiubitor, făcându-te şi pe tine să iubeşti în măsura în care eşti fiinţă după chipul şi asemănarea Lui; şi să cânţi iubirea dacă ai primit de la el talantul poeziei. » (Corneliu LEU, în revista Port@Leu, 2009)
 
« Senzorii de mare sensibilitate ai Poetului remarcă înstrăinarea omului contemporan, surprind durerea omniprezentă a acestuia, nerămânându-le emiţătorului şi receptorului altceva decât ”să ascultăm împreună/ murmurul suferinţei”. Ne-ar trebui pagini întregi pentru a exprima aceste trăiri. (…) Trebuie să îi fim recunoscători lui Ionuţ Caragea pentru caracterul dantesc al mesajului şi al exprimării din versurile sale care descriu aceste vremuri ameninţate mai mult decât oricând de apocalipsă. » (Prof. Univ. Dr. Nicolae MAREŞ, în revista ASLRQ, 2017)
 
« Poet nonconformist şi dominat de sentimentul atât de dureros al dezrădăcinării, construit destul de mult pe internet, Ionuţ Caragea scrie o poezie pe lamă de bisturiu, cu care îşi operează, dar nu spre vindecare, propria moarte când în sângele lui se porneşte Jihadul, aşa cum reiese dintr-o poezie a sa. (…) Totul pare dezarticulat în poezia lui Ionuţ Caragea, un univers amorf, format din antimaterie, iar el trudeşte să recompună în hainele logicului, o lume de nisipuri mişcătoare... » (Emilian MARCU, în revista Convorbiri literare, 2011)
 
« Deşi tânăr, poetul Ionuţ Caragea face dovada unei maturităţi literare evidente. La deschiderea volumului "Absenţa a ceea ce suntem" găsim prefaţa scrisă de Marius Chelaru, secretar al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa, prefaţă cu un titlu interogativ-sugestiv: "Gardian al inspiraţiei sau Ordinea firească a suferinţei?" Aici e cheia misterului poetului Caragea: firescul suferinţei, firescul metaforei ce operează, asemeni chirurgului experimentat, "pe cord deschis". Catharsisul creator, clarul obscurul din adâncurile firii umane, căutarea perfecţiunii ce nu poate fi atinsă - toate aceste calităţi le are poezia lui Ionuţ Caragea. Iată câteva din perlele volumului: "Am învăţat să merg ca un baston prin lumea orbilor", "Nu este o problemă să înfrângi ego-ul, ci unde să îi îngropi cadavrul"... » (Prof. Univ. Dr. Ala MÂNDÂCANU, pe situl Comunităţii Moldovenilor din Québec, 2009)
 
« ...În primul rând, mi-a atras atenţia titlul volumului care, pot spune că m-a şocat. Pentru că promitea o perspectivă aparte a aşezării poetului în raport cu lumea, cu creaţia, o viziune cel puţin interesantă. Nu am pus niciun moment la îndoială primul gând ce mi-a venit: poetul, în rolul penultimei persoane de pe Pământ, poartă un dialog (probabil, filosofic) cu ultima persoană de pe Pământ. Dar dacă, m-am întrebat în secunda doi, poetul se aşază în ambele ipostaze şi are loc, de fapt, un dialog cu propriul sine? Ce poate să-şi spună sieşi, poetul? La ce energii se (şi ne) conectează, pentru a revela ceea ce, de regulă, rămâne definitiv ascuns neautorizaţilor? Am început să citesc. Și, fără niciun efort, poetul m-a purtat în lumea lui şi m-a provocat să devin unul dintre cele două personaje: penultimul sau ultimul om de pe Pământ - la alegere. Sunt convins: doar aşa poate fi citit omul şi înţeleasă poezia lui. (...) Ceva îmi este foarte clar însă: Poetul şi-a dat seama de cât de nobila îi este viţa, are clare reperele estetice şi, adeseori, dialoghează direct şi cuviincios cu Cel ce l-a hărăzit. În dialogul dintre ultimul şi penultimul om, adeseori, invizibilă, se întrepătrunde întreaga mulţime - martori muţi - a muritorilor ce s-au perindat pe planetă, oameni cărora - recunoaşte Poetul, ca ultim registrator - în graba sa de la ultima întoarcere pe Pământ, le-a uitat numele. Şi mai îndrăznesc o afirmaţie: se simte permanent prezenţa Tatălui. Toate fericirile, toaste angoasele Poetului (un ales în adevăratul sens al cuvântului) sunt un cumul al tuturor fericirilor şi angoaselor celor cărora, neglijent, le-a uitat numele. Fiecare poem este o întrebare, o încercare de răspuns sau un mesaj subliminal. » (Florin MEŞCA, în revista ASLRQ, 2017)
 
« Poezia fostului sportiv de performanţă, mai exact, rugbist, izvorăşte dintr-un talent nativ autentic. El scrie cu inima, dar şi cu mintea. Efluviile sentimentale sunt bine supravegheate şi disciplinate de logică, de o raţiune în stare de veghe continuă, de o conştiinţă civicã în alertã. Versurile sale au în egală măsurã sensibilitate şi forţă, inteligenţă şi curaj. Restul e viaţă trãită la temperatura marilor caractere. » (Victoria MILESCU, în revista Sud, 2017)
 
« Dacă avem în vedere consideraţiile autorului expuse în "Marea singurătate a zborului", acestea având iz de maxime, putem spune că prin noua sa carte (Absenţa a ceea ce suntem), autorul propune cititorilor o poetică a singurătăţii: „adevărata lume este a celor singuri/ (…) poate că lumea este toată a ta/ a celui rătăcit printre oameni/ şi cine ştie să zboare/ şi cine ştie calea/ spre marea singurătate a zborului” (p. 20). Nu ştim dacă poetul are cunoştinţă de filosofia existenţialistă a lui J. P. Sartre, însă retorica acestui poem, ca de altfel a întregului volum (aici ne referim la creaţiile ce stau sub zodia singurătăţii) aminteşte de vorbele scriitorului francez. „Nu suntem singuri când suntem singuri, ci suntem singuri când suntem printre oameni.” De altfel, paradoxul care este detectabil din vorbele lui Sartre, ca modalitate de zicere, este prezent şi la Ionuţ Caragea. » (Prof. Dr. Constantin MIU, în revista Sfera Online, 2009)
 
« Departe de speculativ, poetul Ionuţ Caragea aspiră la revelarea fenomenelor autentice. Este o primă şi esenţială caracteristică a modalităţilor sale de fiinţare în edificiul liric pe care îl creează şi îl recreează. Desigur, opţiunile disciplinei de credinţă îl situează în sfera amplelor meditaţii. Şi, prin formule şi tehnici expresive, purtătorul de limbaj modelizează nucleele cuvintelor - aparent uzuale ale lumii fizice, impregnându-le prin filtrul culturii cu străfulgerări artistice. » (Nicolae N. NEGULESCU, în revista Luceafărul de seară, 2010)
 
« Sub un cifru personal, Ionuţ Caragea ne mai desluşeşte orizonturile pline de dor şi straniu, de dincolo de ocean, pentru că tocmai se face auzit, revine acasă mult prea departe de aproape/ şi mult prea aproape de nimic, prudent şi conştient. (…) Până la urmă, ştim pe de-a dreptul că poetul îşi hrăneşte sufletul cu nedisimulată căutare a izbânzii întru speranţă, chiar dacă e o hrană de rădăcini amare; iar tot ritualul trăitei tristeţi nu face altceva decât să traseze un drum fără sfârşit: îmi citesc ultimul poem/ şi-l rog să le spună/ şi celorlalţi/ că exist/ că alte poeme vor veni/ ca o herghelie de fluturi sălbateci/ cu aripile întinse peste lume/ lovind din copite... » (Acad. Liviu PENDEFUNDA, în revista Contact Internaţional, 2013)
 
« Poetul Ionuţ Caragea nu s-a „născut pe Google”, prin cezariană, ci s-a născut – contrar celor afirmate de el –, natural, în cultura scrisă. El îşi extrage elementele poetice direct din substanţa vieţii, din subteranele fiinţării, de unde şi forţa lor netransfigurată, de o directeţe tăioasă. De fapt, scriitorul – care abordează toate genurile literare, fiind de o prolificitate dezarmantă – este un romantic şi un sentimental deghizat în postmodern. (…) Scrise cînd într-o tentă declarativă, cînd în una afectivă, gravă, poemele sale încearcă să umple toate restanţele ontologice ale eului auctorial, toate înstrăinările şi obnubilările suferite de acesta. Textele sale sînt exerciţiile unui introvertit dedat la extrovertiri poematice, care tot aspiră, prin intermediul unor scări de cuvinte, la limanul unui orizont celest, transcendental. » (Prof. Dr. Ioan F. POP, în revista Steaua, 2015)
 
« În viziunea semnatarului versurilor din 33 bis, poetul este un Iisus printre noi. Asumarea acestei identităţi nu este un gest de trufie, ci unul de pietate şi de arătare că prin Poezie săvârşeşti o Euharistie, e semn de asumare a crucificării în numele poeziei. Nici nu vrea să fie altceva; poetul se “spovedeşte pe hârtie”. Fiecare poezie scrisă este testamentul unei zile din existenţa sa. În spatele versurilor necanonice se află un poet în aceeaşi măsură “poetic şi filosofic”, frământat de nelinişti şi întrebări. Referitoare la ce? Universul poetic al lui Ionuţ Caragea, stăpânit de febra căutărilor, se coagulează în jurul unui complex tematic: eu-singurătatea; eu-poezia; eu-timpul-moartea; eu-iubirea. În trena mărturisirilor se aliniază o “cohortă de nelinişti”, o “nemulţumire fiinţială şi o angoasă de fond”. Mai că am putea spune că este un Bacovia adus în postmodernism. (...) Născut pe google, copil al postmodernismului, Ionuţ Caragea a rămas atipic, nu s-a înscris în nicio gaşcă postmodernistă, şi, reciproc, nici una din ele nu l-a revendicat. Volumul 33 bis confirmă că “noul venit întru marea împărăţie a cuvântului” a depăşit mersul “de-a buşilea”. Acum stă “drept” “ca o cruce răstignită pe poezie”. Poezia lui Ionuţ Caragea are o frumuseţe tragică. » (Prof. Ionel POPA, în revista Spaţii culturale, 2014)
 
« Poezia lui Ionuţ Caragea este una cu volum care se susţine în toate cele trei dimensiuni ale unei creaţii de artă: conştiinţa, sublimul şi transcendentul. Desigur că o face cu ajutorul acestui instrument surprinzător, dar care poate fi identificat cu uşurinţă dacă stărui asupra poemelor lui, pretextul şi, mai mult, transformarea eului în pretext pentru propria poezie şi a propriei poeziei în pretext pentru eul său! Ionuţ Caragea ne învaţă că totul este o creare de pretexte şi că suntem siliţi permanent să pretextăm existenţa noastră prin tot ce facem, iar pretextele noastre să fie puternic întemeiate. El o face admirabil prin volumul Negru sacerdot, dovedind încă odată că orice pretext poate fi, dacă este însoţit de poezie, sublim şi poate atrage asupra poetului binefacerile transcendentului. » (Prof. Petrache PLOPEANU, în revista Spaţii culturale, 2009)
 
« Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmând a fi „redescoperit”. Chiar dacă „realitatea virtuală”, aplatizând relieful axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lăsând biete urme scriptice destinate „coşului”. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este „o trecere de pietoni / între viaţă şi moarte” (splendid spus!). Iar dedicaţiile sale lirice, dobândind un înţeles soteriologic (cf. Ştefan Borbély), nu lasă loc echivocului: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj / într-un cer fără scări”. » (Prof. Univ. Dr. Adrian Dinu RACHIERU, în revista Convorbiri literare, 2015)
 
« Am rămas un fidel cititor de poezie scrisă de tineri şi pot spune că „fenomenul douămiist” îmi este cunoscut în toate manifestările lui, precum îmi este cunoscut şi cel post-douămiist, de care critica literară încă nu s-a ocupat în mod serios. Ca în orice curent generaţionist, puţini sunt autorii care au o personalitate creatoare, un stil bine definit, puţin se rup de mulţimea de „practicanţi” ai scrisului, de „pluton”. Cei mulţi, din „pluton”, au rămas undeva în „Valea Plângerii”, în căutarea identităţii... De mai bine de şase luni citesc poezia tânărului Ionuţ Caragea, un poet care nu seamănă la scriitură cu nimeni. Comunicăm aproape zilnic; Ionuţ scrie poezie aproape zilnic, cu o fervoare aproape religioasă, de sacerdot, şi mă pot mândri că sunt printre primii cititori ai poemelor noi. Pot spune, fără să greşesc, că poezia lui Caragea nu seamănă cu a cuiva. Fiecare poem are imagini şi idei proaspete, genuine, care pe mine şi nu numai pe mine, mă uimesc. Sacrul şi profanul, eternitatea şi durata trec dintr-un poem în altul, dintr-o ipostază în altă ipostază, încât ai senzaţia că asişti la efortul tainic şi ocult al unui alchimist al cuvintelor. Adesea mă întreb cât va rezista athanorul lăuntric al poetului, când „va fi luat în primire” de manierism, de autopastişare. Greu de răspuns, câtă vreme poetul pare să fi înţeles argheziana sintagmă „cuvinte potrivite” şi câtă vreme lucrează sub specia ei, neobosit şi cu aceeaşi prospeţime. Spune poetul undeva: ”i-am dat iubirii tot ce aveam”. Câtă vreme poetul va îndestula iubirea cu viaţa sa, cu bucuriile simple şi omeneşti, va deţine şi dreptul inalienabil de a mărturisi frumuseţea. O carte a poetului se cheamă „Absenţa a ceea ce suntem”. Cred că în vremurile din urmă, informatizate până la frig şi care, paradoxal, au schematizat relaţiile inter-umane, această absenţă din fiinţa noastră consistentă este poezia. Redobândirea poeziei ca dimensiune sacră a omului este ocupaţia, profesia de căpătâi a lui Ionuţ Caragea, este condiţia şi raţiunea sa de a exista, amintitoare de fervoarea cu care Petre Ţuţea afirma că este de profesie român. » (Aurel SIBICEANU, în revista Singur, 2010)
 
« Nu-i place să bată pasul pe loc. E un călător grăbit în viaţă şi în cultură. Poate să ajungă şi aşa departe, numai să-l ţină energia propriei biografii şi resursele propriului limbaj poetic. » (Prof. Univ. Dr. Ion SIMUŢ, în volumul Festina lente, 2014)
 
« De curând am putut răsfoi cartea sa “Antologie de poeme 2006-2012”, publicată la editura Fides din Iaşi în 2013, şi să extrag din ea poemul în întregime paradoxist „Să fii poet” pentru volumul 11 al seriei paradoxismului. Versurile sale sunt, într-un grad mai mare sau mai mic, exponente ale oximoronelor, ale zbaterilor interne, ale solitudinii şi exilului. Fiindcă Ionuţ face parte din tagma noastră, a celor cu mai multe ţări, sau cu nici una!... pătura socială a emigranţilor. Exilat de două ori!... mai întâi în Canada, la Montréal (2003-2011), apoi în… România, unde locuieşte şi scrie astăzi (la Oradea) (...) Ca stil, repetiţia, din câteva poeme, îmi aminteşte de volumul La Baad, al lui Cezar Ivănescu: „să fii romantic şi să fii un martir, / să fii apatic şi să fii în delir, să fii ruşinea încercată pe dos, să fii degeaba şi să fii cu folos” („Să fii poet”, pag. 194). Încheiem cu aceste versuri memorabile ale autorului: „aceasta este viaţa, un veni, vidi, vici, / o scurtă nebunie cu dragoste şi vicii” („Festina Lente”, pag. 102). Şi cu maxima latină: Poeta nascitur, non fit (Poetul este înnăscut, nu făcut). » (Prof. Univ. Dr. Florentin SMARANDACHE, în revista Tribuna, 2014)
 
« Spre deosebire de poeţii mai tineri şi în plin salt peste acest timp ondulat, Ionuţ Caragea consideră poezia modul de comunicare către cititor a unor valori bine stabilizate, acceptate de gândirea modernă profundă. (...) Ionuţ Caragea glisează dinspre lumea vizibilă în căutarea lumii profunde, metaforele sunt doar trepte, comparaţiile doar semne, trimiterile riguroase descoperă o lume mai puţin vizibilă ochiului obişnuit, dar vizibilă pentru iniţiat. (...) Este bine familiarizat cu mişcările care se petrec în istorie şi din această dinamică se naşte poemul, mesaj al unei ordini transcendente. » (Constantin STANCU, în revista Boema, 2017)
 
« Revelând sentimentul pauperităţii autoinstituite asupra dragostei stirpei umane, Ionuţ Caragea, dincolo de tonul aparentei sale autoironii, transmite mesajul limpede al salvgardării prin dragoste. Ca sentiment purificator, curat, înălţător, constructiv, generos şi poate mai necesar ca oricând - ÎMPĂRTĂŞIT! Reiterând perceptul simplităţii vieţii pentru atingerea fericirii (clar exprimat de Pablo Neruda), Ionuţ Caragea îşi mărturiseşte, retoric, dilema: mai avem sau nu nevoie de dragoste? Mai avem - oare - capacitatea de a dărui şi de a primi dragoste? » (Gheorghe A. STROIA, în revista Armonii culturale, 2012)
 
« În suita simfonic-erotologică din această antologie, în tânăr-nestăvilită desfăşurare telurică, până în vecinătatea spaţiului celest-nocturn guvernat de „binomul“ Luceafăr – Lună, eroul liric ionuţcaragean cocoloşeşte coala cu poem, „în cocoloş“ relevându-se iubita-i hamangian-gânditoare între „flori de mărgărint“, râde „cu zece rânduri de lacrimi“, dă pământul „înapoi cu un minut“, iubeşte „până prinde rădăcini“, pentru că iubita-i „apropie Luceafărul de Lună“, îşi lasă „toate porţile raiului deschise“ şi este „numai pop-corn de săruturi“; năstruşnicul erou îi închină atâtea poeme fiinţei iubite încât îi face – din ele – „cerdac la moara cu visuri“ chiar dacă abia i se mai ţin ochii „de întruchiparea unui copac în palmele căruia stă cuibărit“... (...) Forţa, valoarea estetică a poemelor semnate de Ionuţ Caragea îşi află obârşiile, izvoarele, nu numai în droaia de cuvinte sărutate, fireşte, înainte de-a ajunge "până la glezna unei metafore", ci şi în capacitatea extraordinară a acestui poet de a palpa "epiderma" cosmicităţii "cotidiene" (în accepţiunea lui Benedetto-Croce din La Poesia…, 1935), de a ocoli black holes şi de a-şi projeta eroul liric tocmai la „ieşirea“ prin „cerul gurii“ unui labirint valahic-supergospodărit între Steaua Polară şi Lacteea Cale... (...) Evident, un „cuplu teluric-celest“ cu înfotonare benefică… » (Prof. Dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU, în revista Luceafărul de seară, 2010)
 
« Proiectându-şi eul în „dimensiunea iluziei veşnice”, Ionuţ Caragea construieşte un discurs în bună parte filosofic, atâta vreme cât dă expresie unor întrebări fundamentale: cine suntem, de unde venim, care este rostul nostru în univers. Imposibilitatea de a găsi un răspuns este adeseori dezarmantă, de unde o permanentă stare de tristeţe / singurătate / nelinişte... (...) Pentru a defini „absenţa a ceea ce suntem” este necesară redefinirea statutului ontologic. Echilibrul material / spiritual pare a fi fost serios afectat, aşa încât fiinţa poetică pare că rătăceşte într-o zonă clar-obscură, un fel de purgatoriu populat cu umbre şi iluzii... (...) Este greu de spus unde se termină influenţa livrescă şi unde începe experienţa personală, locuirea conştientă şi dramatică în moarte. Sunt poeme care aduc aminte, prin tensiunea tragică dintre poet, discurs şi sentimentul exprimat, de poemele lui Cezar Ivănescu, de mirarea lui în faţa trecerii, de scrierea în palimpsest, de ipostazele filosofice şi poetice ale morţii... (...) Important este, în volum, felul în care poetul încearcă să depăşească tânguirea, tonul minor al elegiei, şi să se ridice deasupra suferinţei fizice, pentru a accede la ceea ce este cu adevărat superior. Încercarea de a se transcende şi de a transcende ceea ce ne divizează în trup şi spirit şi ne face, prin urmare, inferiori (v. Platon) poate avea sorţi de reuşită prin trăirea, conştientă şi asumată, a propriului text... » (Valeria MANTA-TĂICUŢU, în revista Cafeneaua literară, 2009)
 
« Dacă Lucian Blaga distingea rolul pur ornamental al tropismelor de cel revelator (metafore cognitive), Ionuţ Caragea pare interesat de un heideggerian act poetic al devenirii întru fiinţa mai profundă, inteligibilă. (…) Recontextualizând cu spirit jucăuş şi inventiv formule de limbaj asociate unor situaţii tipice, poetul ne aminteşte adesea de Marin Sorescu, neabandonând nici poza iniţiatului orfic sau tentaţia rostirii aforistice… » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în revista Contemporanul, 2014)
 
« Punând sub semnul întrebării lumea de dincolo, remarcând, precum Creon în vechime şi Hamlet în lumea modernă, că nimeni nu s-a întors de-acolo pentru a o adeveri, poetul reduce imperiul transcendenţei la poezie. (...) Departe de a profeţi sfârşitul istoriei, precum corifeii postumanismului, Ionuţ Caragea continuă să se adreseze contemporanilor ca un mesager, un Hermes al unei ordini, nu virtuale – o fantasmagorie a tehnologiei de ultimă oră –, ci transcendentale, de sensuri care istoricizează existenţa unei societăţi şi îngăduie membrilor ei să fie mai mult decât consumatori ai unui mall cultural. » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în volumul „Mesaj către ultimul om de pe Pământ”, ed. Fides,  2017)
 
« Abordând deseori genul „Cyber-Poetry” în poezii precum Download, M-am născut pe Google, Disconnect, Ionuţ Caragea este singular în literatura română contemporană, spiritul său liber neputând fi ţinut în frâu de nicio direcţie sau grupare literară. Care sunt motivele acestei atitudini? O parte din răspunsuri ar putea fi găsite în amplul interviu din 2009, intitulat Literatura virtuală şi Curentul generaţiei google, la care participă mai multe personalităţi din lumea literară, poeţi, prozatori, critici literari. » (Antoaneta TURDA, în revista Bibliotheca Septentrionalis, 2013)
 
« În cel de-al doilea volum de versuri intitulat simptomatic M-am născut pe Google, apărut la editura STEF, Iaşi, 2007, Ionuţ Caragea (născut în Constanţa, dar trăind în Canada), este un poet original, atât în versurile clasice, dar mai ales în cele cu vers alb. Poetul este ispitit de fantezismul ludic, unde reveria livrescă şi farsa lirică fuzionează cu graţia, uneori, melancolică... (...) Repetiţia, inteligenţa prozodică sunt modalităţi de a explora virtuţile discursului poetic. Tensiunea lirică întreţinută la foc mocnit, urcă vertiginos parcurgând ca o străfulgerare întreg volumul. Poezia vibrează de o percepţie cutremurată, având o melodicitate aspră, de psalm, iar închipuirea se lasă străbătută, ca de un curent, de nebănuite imagini... (...) Alteori, imaginaţia desfăşoară ciudate proiecţi zoomorfe, sau acvatice, ce par metamorfoze ale realului, alunecări ale fiinţei în utopie... (...) Poetul este stăpânul unui imperiu suprarealist populat de imagini originale, iar lumea lui se preface, microbolant, în spectacol fantast, în culisele căruia blândeţea articulează spre inefabil imaginaţia. Metafora la Ionuţ Caragea este o formă de conservare a închipuirii, iar aceasta este expresia interiorităţii... (...) O mare mobilitate caracterizează imaginaţia poetică a lui Ionuţ Caragea. Amestecul celor mai disparate elemente şi cuvinte cu sensuri diferite (după metoda suprarealistă a analogiei universale), trecerea rafinată de la abstracţia diafană la obiectualitatea realităţii, hiperbolizarea interiorităţii evanescente sunt elemente de tehnică pe care autorul le are de acum în sânge. Poemul însuşi e un exerciţiu de imaginaţie cu reglări abile ale intensităţii şi cu etalări orgolioase ale plasticităţii, uneori frisonate de o ironie fină. Ionuţ Caragea este un poet inteligent şi înzestrat care-şi scoate prea des basca pentru a-şi pune jobenul, desigur cu gesturi galante, de o infintă delicateţe. » (Al. Florin ŢENE, în revista Napoca News, 2009)
 
« Ionuţ Caragea se detaşează ca stil personal, dar se şi înscrie, în acelaşi timp, în galeria unor importanţi poeţi români. Este prin excelenţă un poet liric, un poet care s-a format şi consacrat în zona lirică a poeziei, făcând să devină publică o definiţie a acestui gen literar. Lirismul poeziei sale este bine închegat din punct de vedere formal şi bine încadrat. Versurile sunt ca o liră strunită, într-o teribilă tensiune. (…) La Ionuţ Caragea întâlnim o disponibilitate sufletească spre sublim, spre perfecţiune, un spirit critic în acelaşi timp, ca o forţă care despică haosul, îndepărtează zgura, mlădiază şi patinează contururile, smulge şi păstrează ce este mai fin şi mai de gust şi pune la îndemâna cititorului, în intimitatea lui, tot ce cultura şi viaţa posedă mai prielnic şi bogat pentru creaţie. Lirismul poeziilor sale nu trebuie să ne amăgească sau să ne facă să uităm marele adevăr, pe care îl ascunde şi pe care îl descoperă concomitent poezia sa: acela de a restabili adevărata egalitate, a tuturor elementelor vieţii, ca o mare lecţie într-o deschidere cosmică pe care o rosteşte de la începutul lumii – poezia. » (Prof. Dr. Nicu VINTILĂ, în revista Scrisul românesc, 2010)
 
« Acest poet român din Canada este adeptul depăşirii impasului artistic actual, lăsându-şi scriitura să evolueze fără înregimentare artistică, liber, în neştire, spre o prefigurare a proiectului literar transmodern. Inventează imagini derutant de sinestezice, dinamice, pline de originalitate, deşi regăseşte propriile perfecţiuni estetice deseori cu ajutorul intertextualităţii sau al raportării la modelele literare (Alecsandri, Eminescu, poeţii simbolişti, Radu Gyr, Tudor Arghezi, Barbu Fundoianu, Gellu Naum, Radu Stanca, Ion Caraion, Nichita Stănescu). Ne dă câteodată impresia falsă că el vrea să reia unele teme tradiţionaliste, în stilul lui Coşbuc sau al lui Macedonski... (...) Discursul literar transmodern se distinge în primul rând recunoscând lipsa metodelor şi convenţiilor precise la Ionuţ Caragea; descărcarea minimalistă a sentimentelor generează articularea ideilor, iar voinţa de-a fi socotit drept ultim poet valoros la începutul erei internetului se îmbină oximoronic cu ”Download” sau cu ”Dicţionarul suferinţelor”; lipsa părinţilor pe noul lui tărâm artistic nu devine plâns, ci expectorare ftizică în versuri a părţilor din sufletul macerat de durerea despărţirii... » (Prof. Dr. Dragoş VIŞAN, în revista Vatra Veche, 2010)
 
« Poezia lui Ionuţ Caragea “Ceva din mine caută ceva” este o capodoperă literară demnă de a face parte din orice antologie a poeziei române contemporane. Ce impresionează în mod deosebit este pluralitatea nivelelor care afectează cititorul, adresându-se în mod concomitent intelectului si emoţionalului. Meritul care conferă poeziei calitate de indiscutabilă valoare artistică este, cu precădere, mesajul direct, lipsa ostentaţiei, încărcătura poetică a cuvintelor simple şi, în egală măsură, repudierea “găselniţelor” ieftine şi a efectelor de duzină. Poezia, care se remarcă printr-un ton viril, are în acelaşi timp subtilităţi sensibile, încadrându-se astfel în gama creaţiilor majore cu care ne-au delectat Tagore, Ungaretti şi Prevert. Deşi concluziile mele sunt formulate după citirea unei singure poezii, îmi asum în totalitate responsabilitatea afirmaţiilor, cu atât mai mult cu cât calitatea artei nu este proporţională cu cantitatea ei... » (Prof. Petra VLAH, în revista Sfera Online, 2010)
 
 
Aprecieri selective din perioada 2009-2017 despre citatele şi aforismele din volumele lui Ionuţ Caragea (fragmente din recenzii, autori în ordine alfabetică)
 
« Tinereţea şi vigoarea spiritului, selecţia elitistă, puterea intuitivă, sugestia, întoarcerea la esenţa acestui spirit, forţa vizionară cu care îşi defineşte convingerile, sunt premisele de la care porneşte poetul şi ţinta spre care se îndreaptă în demersul său aforistico-liric. Întemeiate pe aceste repere fundamentale, scrierile lui Ionuţ Caragea nu alunecă niciodată în derizoriu, ci pun întotdeauna accentul pe ideea de forţă, pe cheia cu care se poate deschide sipetul minţii. El atinge locul cel mai sensibil al corzilor inimii. Limbajul aforistic nu e căutat dinadins, ci curge firesc, la fel ca sângele-n vene, precum firişorul de apă-n aval şi stropii de ploaie-n ţărâna agrestă unde sunt absorbiţi imediat cu sete. Ionuţ Caragea este un iscusit şi chiar versat mânuitor de cuvinte, iar acum un « generator » de idei remarcabile pe care ştie să le aşeze exact acolo unde le este locul. Din « generaţia Google », al cărui fiu predilect este, rareori mi-a fost dat să cunosc un poet mai percutant în idei şi imagini, un veritabil samsar de cuvinte color care te seduc, te cheamă, te învăluie şi te posedă cu graţie. (…) Aceste gânduri aforistice ating perfecţiunea, sunt o adevărată sărbătoare a spiritului, o izbândă a minţii şi a inimii asupra materiei trupeşti şi aduc o stare de pace şi linişte interioară în agitaţia care ne cotropeşte în viaţa de zi cu zi, când nu mai avem timp pentru celălalt şi nici măcar pentru noi înşine. De altfel, spiritualitatea la Ionuţ Caragea este prezentă în toate scrierile, chiar dacă nu în mod manifest, dar răzbate precum ghiocelul iarna, în obrazul obrintit al pământului. (…) Tânărul autor Ionuţ Caragea a făcut din durere, suferinţă şi tristeţe un suport liric care i-a dat putere să lupte mai departe şi să învingă. Nu este om care să nu le fi întâlnit şi experimentat, dar puţini au dobândit câte ceva din roadele lor. Este cu adevărat remarcabil să ştii să faci din durere o cauză bună, s-o oferi pentru ceva constructiv, în chip deosebit, pentru câştigarea unui suflet. (…) Aceste gânduri aforistico-poetice sunt picături de cleştar din izvorul gândirii unui tânăr care ia viaţa în serios şi care, plin de curaj, bate la porţile nemuririi. Şi dacă până acum Ionuţ Caragea a uimit publicul cititor, nu numai în România, dar şi pe mapamond, fiindu-i recunoscută valoarea în ceea ce priveşte vocea lirică, vădit singulară în peisajul poeziei tinere actuale, prin „Dicţionarul suferinţei” şi celelalte volume de aforisme ne demonstrează cu prisosinţă că nu doar în vers îşi poate manifesta trăirile. (…) Ionuţ Caragea a reuşit să se lepede de tot balastul cuvintelor care nu exprimă nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esenţă! Căci esenţă de spirit sunt aforismele sale, picături de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Sunt neasemuitele şi atât de rarele perle care se găsesc în trupul molatec al stridiilor. Şi cine le găseşte… le pune în lumină. Ele strălucesc precum stelele pe frontispiciul celest. Şi fiecare îşi poate căuta şi găsi o stea în care să se regăsească şi să se simtă stăpân pe sine. (…) Citindu-l cu atenţie, îmi regăsesc propriile gânduri şi propriile imagini pe care nu am avut ocazia să le materializez în cuvinte. Să fie Poetul un vizionar, un cititor de gânduri, un om care străvede prin semenul său cum îi palpită inima atunci când se-ntâlneşte cu Poezia? » (Cezarina ADAMESCU, în revista Observatorul din Toronto, 2010, şi în volumul "Pasărea măiastră a cuvântului poetic", editura Fides, 2016)
 
« Două lucruri m-au atras, de la bun început, la Ionuţ Caragea. Numele lui, ancorat probabil, undeva, departe, într-o nobilă dinastie şi declaraţia sa fulminantă, din fragedă copilărie, vizavi de viitoarea sa profesie: vreau să mă fac Dumnezeu! În creaţia autorului, cele două elemente, domnitorul şi Domnul, au un numitor comun în plan spiritual: aspiraţia înaltă şi înălţătoare. Ionuţ Caragea foloseşte pentru aceasta Cuvântul, dar cu maximă economie. O face pe proprie răspundere, într-o perioadă în care trăncăneala, mai mult sau mai puţin erudită, e la mare modă, când individul pare iremediabil strivit sub avalanşa vorbelor fără rost. Ionuţ Caragea ştie să pună punctul acolo unde trebuie, lăsând mai departe cititorul să-i continue ideea, prin propria sa imaginaţie. Ştie că există o forţă divină de persuasiune în limbajul sentenţios şi maximalist. Dumnezeu, prin formula  aforistică "Fiat lux!" a iluminat Universul, prin două cuvinte. » (Valeriu BUTULESCU, în introducerea volumului "Delir cu tremurături de gânduri", 2013, şi în revista Luceafărul de seară, 2013)
 
« Aforismul lui Caragea este caracterizat ca fiind poetic, cu utilizarea pe scară largă a instrumentului de metaforă: "Mintea mea este o scoică în care adevărul intră precum un bob de nisip. Cuvintele mele înfrumuseţează adevărul pe care îl dăruiesc oamenilor sub formă de metafore." » (Fabrizio CARAMAGNA, în Antologia aforismului românesc contemporan, Editura Genesi, Torino, 2013)
 
« Pe “poetul născut pe Google” l-am cunoscut pe Facebook. Mi-au atras atenţia citatele sale despre viaţă care arătau o intuiţie fantastică în sesizarea diverselor nuanţe ale vieţii, dublată de un talent ieşit din comun. Curioasă cum sunt din fire, am căutat să aflu cine este Ionuţ Caragea şi imediat am ajuns la situl personal unde am plonjat de-a dreptul într-o mare de cuvinte învolburate, încărcate cu emoţii puternice, cuvinte de foc şi sânge, venite parcă direct din inima sângerândă şi fierbinte a omenirii. » (Daniela DENEANU, în revista Viaţa Pozitivă, 2014)
 
« În ceea ce-l priveşte pe Ionuţ Caragea, aforismele sale sunt caracterizate în primul rând de acea structură ce-i transformă cadrele interne în unele maleabile; cursivitatea metaforelor este una ce le alimentează pe acestea, determinându-le să se inspire unele din altele în chiar unitatea aceluiaşi aforism. Însă ceea ce este cel mai notabil lucru este faptul că aforismele sale degajă un aer de prospeţime inconfundabil şi în acelaşi timp unic. Nici spiritul sintetic, dar nici spiritul abstractizării (să spunem prin simpla generalizare) nu egalează – deşi sunt prezente – acest „simţ” al prospeţimii. Apare aici un efect surprinzător-plăcut; iar imaginaţia, şi nu neapărat gândul, este aceea căreia i se dă frâu liber. „Conceptele” – aşa cum nu te-ai fi aşteptat – sunt ultimele care ar putea să explice conţinutul lecturii; mai degrabă imaginile te invadează cu acea „spusă pentru totdeauna”. Este, aşadar, pusă în joc o veritabilă imagosofie. Pe de altă parte, o altă impresie ce te cucereşte este aceea care degajă în toate direcţiile o mulţumire şi o linişte sufletească de o nuanţă aparte. Căci, de multe ori, aforismul, în formula clasică, închide în el un potenţial de frământare chinuitoare manifestată şi de autor, dar şi de lector. Ori, la Ionuţ Caragea nu vom întâlni acest impediment. Dimpotrivă: serenitate, lumină, calm, hotărâre, simplitate, libertate şi acea cuminţenie şi cumpătare – atât de greu de realizat în literatură (căci aceasta e brăzdată de la un capăt la altul de legea nescrisă a intrigii – mărturia unei suspiciuni din care însăşi literatura şi marea literatură iau naştere). Numai că, la Ionuţ Caragea, acest aspect – cel puţin în aforismele sale – este eludat. Şi e de notat încă faptul că la capitolul aforism iese cu mai mare exactitate în faţă aspiraţia autorului pentru înţelepciune. Filosofia poate fi tributară neliniştii metafizice; înţelepciunea e mereu împăcată cu ea însăşi. A oferi citate din opera aforistică a lui Ionuţ Caragea este un lucru aproape imposibil. Pentru că nu ştii ce să alegi. Toate gândurile sale sunt preţioase, egal de frumoase şi adevărate. Ţi se pare că, dacă ai cita o propoziţie, cealaltă de lângă ea, s-ar supăra şi s-ar face foc de invidie. De la un capăt la altul, aforismele autorului nostru respiră acelaşi aer de inteligenţă sclipitoare, de subţirime a observaţiei, de claritate a tonului implicat în auto-interogaţie, o străvezime profetică a semnificaţiilor – care creează conexiuni secrete concentrice... Substanţiala aşezare pe jilţul înţelepciunii nu este, în cazul autorului nostru, un motiv de a se considera singular, important sau „indispensabil”. Modestia frecventată este şi garanţia că adevărurile descoperite nu vor răni, nu vor produce iremediabilul – care este efectul secundar imediat al violării misterului... Adevărurile lui Ionuţ Caragea planează pe deasupra gravităţii pretenţioase – nu fără o sentenţiozitate preţioasă, după cum am mai arătat în acest volum -, descoperind un mod sprinţar de a se face prezente: adierea unei călduri joviale; a unui salut prietenos; fără nici o alură de superioritate arogantă sau severitate a orgoliului – în uzul expresiei... Pline de verva unor lumi în miniatură, aforismele lui Ionuţ Caragea îşi depăşesc propriile lor margini, căci sensurile, de multe ori, irizează în toate direcţiile, creionează raze şi înţelesuri înrădăcinate adânc în solul fertil al micilor sau marilor revelaţii ale reflecţiei de totdeauna. A rescrie mereu traseul pe cărările bătătorite ale gândirii este, pentru fiecare dintre vremi, obligaţia primă a scriitorului. Căci numai scriitorul este îndeajuns de sensibil să vadă schimbările ce se petrec în „locurile comune” ale epocii sale. Ocupând locul Sibilei, scriitorul nu trebuie să exprime viitorul în formule clare, ci doar să-l aproximeze în ghicituri, să-l deschidă prin simple aluzii. Restul se va produce de la sine... Trebuie să notez un sentiment interesant pe care mi l-a prilejuit lectura aforismelor lui Ionuţ: sentimentul că spiritul lui (să-i spunem poetic – ca să nu ne încurcăm) îşi creează siaje şi comunică prin şi cu toate regiunile ontologice. Şi asta se întâmplă exact în miezul „construirii” sau „facerii” gândurilor (aforismelor) sale. Pare că înţelepciunea acestor gânduri trebuie să pătrundă tot ceea ce întâlneşte în cale; ca şi cum înţelepciunea gândurilor sale s-ar propaga ca o undă radio. Revenind: ce înţelegem prin regiuni ontologice? Toate „etajele” realităţii: fie că e vorba de regnul mineral (elementele din filosofia presocratică: pământ, apă, aer, foc), vegetal, animal, omenesc, interuman (un exemplu ar putea consta în intersubiectivitatea monadologică a lui Husserl), ceresc (îngerii – căci angelologia a fost explorată deja îndeajuns şi este, printre altele, şi la modă) sau supraceresc (Dumnezeirea). De la stâncă la pământ, şi până la oameni, îngeri şi Dumnezeu – există vase comunicante care asigură transferul necesar a toate prin toate, pentru a se realiza acea osmoză continuă care este însăşi Viaţa. Iar omul (poetul) se poate racorda – atât cât îi ajută sensibilitatea – la acest „circuit” cosmic (ceea ce am sugerat prin unda radio). Astfel el va fi „filtrul” prin care toate trec unele prin altele, şi, în acelaşi timp, el poate înţelege rosturile tuturor acestor „etaje”. Iar atunci când îşi exprimă poezia, poetul vorbeşte despre ordinea cum toate se perindă prin faţa ochilor săi. Nici mai mult, nici mai puţin – el devine mijlocitorul, mediul propice pentru manifestarea cosmosului în conştiinţa sa. Aceasta (conştiinţa) este ca o oglindă care vede în luciul său toate câte se arată. Şi apoi notează pe hârtie ceea ce s-a văzut, ca şi cum oglinda ar trebui mereu „ştearsă cu buretele” - pentru a găzdui mereu celelalte „imagini” care urmează, care stau la rând. În înţelesul pe care l-am dat acestei „racordări” la cosmos, aforismele lui Ionuţ Caragea reprezintă un edificiu pe cât de frecventabil, pe atât de original. Nu ştiu la câţi poeţi sau gânditori aş putea întrevedea aceste lucruri…» (Remus FOLTOŞ, în revista ASLRQ, 2017, şi în volumul "Ionuţ Caragea – Oficiantul spontaneităţii", editura eLiteratura, 2017)
 
« Poet prin excelenţă, autor de aforisme, prozator de ficţiune, critic, editor şi promotor cultural, Ionuţ Caragea porneşte pe drumul exilului, urmând exemplul lui Cioran sau al altor scriitori români de calibru care s-au afirmat în diaspora, dar revine în Patria-mamă cu o nouă viziune lirică şi un nou crez. Aforismele din această antologie, îmbibate de arome poetice, ludic, filozofie, creştinism şi sentimente situate la cote extreme, au început deja să facă înconjurul lumii şi, sperăm, vor intra în istoria literaturii universale. » (Prof. Univ. Dr. Constantin FROSIN, în introducerea volumului "Delir cu tremurături de gânduri", 2013, şi în revista Luceafărul de seară, 2013)
 
« Ionuţ Caragea, poetul născut pe Google, tinde să devină scriitor total şi năvalnic. În doar opt ani, a publicat 30 de volume de: poezie, aforisme, science-fiction, eseuri critice, spiritualitate. „Sindromul nemuririi” este un volum de citate şi aforisme. Textele nu sunt grupate pe teme, ci alfabetic, sub forma unui dicţionar... intermitent. Experienţa autorului în acest domeniu este evidentă, cu toate că nu a fost deloc uşor: „Câte cuvinte am sărutat până la glezna unei metafore!”. Conceptele, majoritatea definiţii, se coagulează disciplinat şi operativ. În preajma cugetătorului se simte permanent poetul. Cascadele de metafore colorează şi adâncesc ideea. Dragostea este „oceanul fără ţărm”, „iubirea – râul de fluturi din care beau toţi oamenii însetaţi de zbor”, „amintirile – epavele de pe fundul mărilor interioare.” Ce mai aflăm? Că „eşti zeu numai în lumea pe care o creezi singur.”, iar „credinţa şlefuieşte miracole”. Importantă este doar arta pentru că reprezintă „modul de convieţuire reciproc avantajos între partea umană a unui creator şi partea sa divină.” Peste tot gânduri adânci, îmbrăcate în haine strălucitoare. Combinaţii lexicale inedite croşetate cu siguranţă de maestru. Ici-colo câte un loc comun, ca un respiro. Umorul nu este obligatoriu, dar când există, prinde bine. » (Prof. Vasile GHICA, în revista Boema, 2015)
 
« Aforistica românească contemporană a înregistrat în ultimele două decenii o evoluţie demnă de toată lauda, peisajul literaturii sapienţiale româneşti îmbogăţindu-se cu nume noi, cu rezonanţă aparte, sper, în viitor. Nici nu se putea altfel. Paradoxurile lumii contemporane româneşti au îmbrăcat forme atât de diverse şi de şocante, încât gândirea aforistică are şi va avea un larg teren de inspiraţie şi de afirmare. Două nume mi-au reţinut în mod deosebit atenţia: Valeriu Butulescu şi Ionuţ Caragea. Despre activitatea primului, ca polonist cu ştate vechi, intenţionez de mai multă vreme să scriu un eseu. Pe Ionuţ Caragea l-am inclus cu multă generozitate şi preţuire în Cartea înţelepciunii universale, apărută recent la eLiteratura, tocmai pentru definiţiile inteligente pe care le dă unor trăiri, fapte sau evenimente. Nu ştiu ce vârstă are, dar aforistul, de pildă, subliniază cu mare înţelegere valoarea senectuţii, precizând că Dumnezeu s-ar fi născut bătrân. Aviz tinerilor, aş spune... Mi-a dovedit, totodată, că este un creştin adevărat, care vede în cruce ”un pansament pe faţa pământului”. Nu-i puţin lucru.... Mai mult, pentru acest individ sensibil: ”oamenii se despart, dar nu se uită”. Sper să îl pot cunoaşte mai bine, deoarece am înţeles că are „o inimă de stâncă”, despre care spune că ”nu va înceta niciodată să bată”. O geană de speranţă şi pentru mine. De aceea am şi tras cu ochiul la el, pentru ”a-i săgeta de invidie inima”, mai ales că a dat o definiţie mai bună decât Tagore lacrimii - testament al unui îndrăgostit. Întrebarea care se pune este: cum face ”dacă de pudoare se rătăceşte în sălbăticia femeii”? Tare mi-aş mai dori... » (Dr. Nicolae MAREŞ, în revista Boema, 2015)
 
« Multe din aforisme se caracterizează prin maximă concentrare şi metafore deosebite care dau propoziţiilor o puternică expresivitate... Plusurile în ceea ce priveşte construcţia şi expresia sunt mult mai multe şi cu putere de convingere. Le amintesc: simetria şi paralelismul, jocul de cuvinte, rime interioare, frânturi de versuri, definiţii metaforice, metafore (în special verbale). » (Prof. Ionel POPA, în revista Jurnalul literar, 2009)
 
notă: cronicile integrale, cronicile din perioada 2006-2008, cât şi cronicile recente ale altor autori, pot fi citite pe site-ul oficial al lui Ionuţ Caragea (www.ionutcaragea.ro), la rubrica „Aprecieri”.