O nouă paradigmă

La momentul debutului lui Ionuţ Caragea, mă foloseam de textul de pe coperta a patra a primului său volum de poezii, Delirium Tremens (debut pe hîrtie la care mă simt oarecum „complice”), pentru a anunţa pe această cale naşterea unui mare scriitor canadian de origine română despre care vom auzi vorbindu-se, cu siguranţă, din ce în ce mai mult.
După o primă lectură, fugară, a manuscrisului electronic, care îmi confirmase impresia bună lăsată de poeziile sale aflate pe net, luasem decizia de publicare şi remisesem manuscrisul spre lectură redactorului de carte (stagiar) pe care-l aveam pe atunci. „Yeah, astea nu-s poezii, cartea este o mizerie!“ mi-a spus, după trei zile de lucru, redactorul de carte. Niciodată nu mai întîlnisem o diferenţă atît de mare de apreciere faţă de o carte între mine şi un colaborator din redacţie. Am reluat lectura cu o şi mai mare atenţie şi m-am convins că textele lui Ionuţ Caragea au o forţă deosebită, că ele sînt poezie, chiar dacă (sau tocmai pentru că –) una de un tip nemaivăzut. Dar era necesară o schimbare de paradigmă. L-am concediat pe stagiarul aflat în perioada de probă („Dacă nu ai învăţat la Litere să recunoşti un mare talent de la prima ochire, se cheamă că ai făcut facultatea aceea degeaba!“) şi am mers mai departe.
Nu, Ionuţ nu este postmodern, nici clasic, nici optzecist, douămiist sau cum veţi fi vrînd să-l numiţi, domnilor critici literari, el este, pur şi simplu, POET.
De data aceasta, la publicarea celui de al cincilea volum de poezie al lui Ionuţ Caragea voi scrie, cu aceeaşi îndrăzneală, cîteva cuvinte despre un poet deja cunoscut, „consacrat”, curtat, care a publicat pînă acum echivalentul a şase cărţi de poeme, de o mare diversitate tematică şi stilistică – ar putea observa un cititor superficial. Unii comentatori erau de părere chiar că ar mai fi în perioada căutărilor de sine.
Dacă scriu acum despre ansamblul operei poetice a lui Ionuţ Caragea, o fac deoarece simt că ne aflăm într-un moment în care producţia primei sale perioade poetice este la apogeu, ea reuşind să se închege într-un corpus cu o identitate bine conturată. Este în acelaşi timp şi un moment în care nu ştiu în ce direcţie o va lua scriitura sa: nu cumva va vira înspre proză?
De asemenea, va putea oare Ionuţ să ignore poemele ce-i dau ghes, „dîndu-şi” sieşi un disconnect, sau va trebui să se link-eze strîns, aicea jos, de catargul prozei, precum odinioară Ulise de cel al navei sale?
Ca unul care a avut privilegiul să citească literă cu literă toate poemele lui Ionuţ (unele dintre ele cu adevărat „la cald”, la doar cîteva ore după ce au fost scrise, profitînd din plin de decalajul orar care îmi permitea să mă îmbib de aburii poetici ai versurilor încă fierbinţi, trimise de autor înainte de a-şi oferi o oră-două de somn), vă pot mărturisi că, tot notînd titlurile „celei mai bune poezii de pînă acum” din volumele lui Ionuţ Caragea (dintr-o deformaţie profesională care mă face să îmi notez mereu, citind un volum, cel mai semnificativ pasaj, pentru a da cititorilor, pe coperta a patra, esenţa volumului), am fost pus de fiecare dată în situaţia de a avea liste prea lungi, de a opera mereu tăieturi, reordonări continue, alegerea textului ilustrativ al copertei a patra devenind ulterior foarte dificilă.
Ce am constatat în aceşti aproape doi ani? Că Ionuţ este mistuit de un foc interior devastator, care îi face corpul să devină canalul de transmisie al poeziei din sufletul său către semeni, către univers.
Alimentat iniţial de o mare dragoste cu final nefericit, care a generat majoritatea poeziilor sale de dragoste, acest foc a ars mai apoi din cauza bolii, a suferinţelor cauzate de meditaţia asupra vieţii, a morţii, a actului creator, de dorul de locurile copilăriei (plaiurile natale? patria? – şi da şi nu, oricum, patriotismul său este unul de calitate, nu unul sforăitor), de regretele legate de raporturile cu părinţii, de schimbările negative ireversibile aduse de aşa-numita modernizare şi „globalizare” din ultimele decenii, care au marcat întreaga omenire, de exacerbarea fără precedent şi la nişte cote alarmante a individualismului şi – o spun fără nici un ocol – a alienării omului în societatea de consum contemporană. Şi, ca o apoteoză a căutărilor sale poetice, în volumul de faţă, Ionuţ conchide:

„şi când voi ajunge la cer
şi se va rupe apa născătoarei mele de poezie singurătatea
atunci voi fi cu adevărat fericit
ca un nou venit întru marea împărăţie
a cuvântului ce-nvaţă să meargă de-a buşilea
până când va sta drept şi tăcut
ca o cruce răstignită pe om”
(Întru marea împărăţie a cuvântului)

iar mai apoi:

„şi vine clipa şi vine clipa neaşteptată când […]
[…] sufletul tău rămâne atât de singur
atât de singur că nu mai ştie
pe ce lume se află”
(Rastel cu lacăt la gură)

desemnînd cu precizie chirurgicală cauza tuturor relelor ca şi remediul contra oricărui rău – singurătatea, adevărată temă a acestui al cincilea volum publicat pînă în prezent pe suport material.

*

La început am fost cucerit de îndrăzneala acestui tînăr care spărgea toate canoanele, ridicînd un firewall între poetul din sine şi regulile poetice „clasice” care se izbeau de filtrul lui necruţător. Poezii precum Eu la pătrat, Delirium Tremens sau Dumnezeul Matrioşka se înscriu în această categorie. Nu poţi construi decît după ce dărîmi, după ce arzi, după ce cauterizezi totul pe locul viitoarei alcătuiri. Dar chiar şi în aceste poeme demolatoare, iconoclaste, se întrevede o salvare morală de origine divină, creştină. Lucru rar într-o epocă bîntuită de păgînisme şi de indivizi însemnaţi:

„viaţa-i geometrie – simplă cum sunt Eu
însă Eu² = Dumnezeu”
(Eu la pătrat)

„Câteodată preschimb apa în vin, dar mă îmbăt cu apă chioară […]
Realitatea este atât de dură încât ne ascundem în versuri
perverse”
(Delirium Tremens)

„dumnezeul meu este vântul
mama mea este marea
dragostea ţipă
pescăruşul flămând
pescarul curăţă
inima de solzi (s. n.)”
(Trecere)

Şi totuşi, la primele sale volume nu m-au cucerit atît poeziile de dragoste, care sînt minunate, sfîşietoare, sau cele de revoltă, ci mai cu seamă acele poezii legate, cu siguranţă, de poezia clasică şi de forma „canonică” a acesteia. Pentru că Ionuţ Caragea a abordat acest gen cu o seriozitate şi un respect exemplare, în pofida încercărilor vieţii şi a oamenilor-femei asupra fiinţei sale celei mai intime. Chiar dacă unele poezii le simţeam puţin cam bacoviene, ba chiar baudelairiene, versuri precum cele de mai jos m-au mişcat, atrăgîndu-mi atenţia că acest autor ştie să dea atenţia cuvenită şi tehnicii poetice clasice sau, dacă nu-i aşa, atunci are o înzestrare cu totul ieşită din comun, ca şi o stăpînire rar întîlnită a cuvintelor din limba română:

„Şi iată-l cum păşeşte
E mai bătrân cu-o treaptă
A fi este – lumeşte
O pildă înţeleaptă […]

Şi iată-l cum păşeşte
Poet printre poeţi
Lumescul nelumescul
Mă vreţi şi nu m-aveţi…”
(Şi semeni printre semeni)

sau adevăratele bijuterii de versificare „A mea aleasă”, „Efemer”, „Sânge”, „Macabru”, „Vigor mortis”, „Ultimul cuvânt”, „Vinerea Mare”, „Umbra vieţii”, „Cu-acest poem”, „Sâmbete maligne”, „Frig în tainiţele morţii”, „Migrenă”, „Exil”, „Moartea-n patul meu se-aşterne”, „Creatoarea de coşmaruri”, „Sfertul de om”, „Afară ninge rar”, „Lacrimi de zefir”, „Boala”, „Pot să?”, „Câte lacrimi”, „Te-am dorit”, „Un oarecare”, „Pietre de hotar”, „Îmi port îngerul pe umăr”, „Avem nevoie?” „Spărgătorul de cruci”, „La pescuit”, „Nu suntem animale”, „Nu sunt singur”, „Să nu fiu”, „Moartea n-are flec la tocuri”, „Amar”, „Pântecul Matern”.
De bună seamă însă că apogeul travaliului său poetic, pe toate planurile, este „Analfabetism literar”, care încheie apoteotic volumul de faţă. Atît de impetuos încît le promitem cititorilor republicarea sa într-un volum separat, care să-l celebreze.

Şi, întrucît
„dacă n-ar fi casa de la marginea apei
cu pereţii proaspăt văruiţi
în culoarea celor patru anotimpuri
de singurătate […]
la ce-aş mai visa?”
(Casa de la marginea apei)

eu sper că produşii născătoarei de poezie a lui Ionuţ să vadă în continuare lumina zilei, întru încîntarea celor de pretutindeni care înţeleg limba lui Eminescu şi care nu sînt mulţumiţi de constatarea recentă că

„The world is made in China”,

dar care nici nu consideră că toate

„relele revin Rusiei”,

deşi…

Iaşi, ianuarie 2008,
Dumitru Scorţanu: Articol publicat pe:

http://croniciliterare.wordpress.com