În momentul scrierii volumului de versuri Delirium Tremens, autorul Ionuţ Caragea împlineşte… câteva clipe de atestare documentară pe tărâmul atât de fertil al poeziei româneşti şi, de ce nu, planetare.

Poetul Ionuţ Caragea nu se sprijină pe resentimente şi nu acceptă reconcilieri nici cu obiectivismul şi nici cu subiecti­vismul în care se încadrează atât omul-poet cât şi creaţia sa. Productul autorului, liric şi filozofic prin excelenţă, se dezvăluie ca o revanşă împotriva unei tragedii. Dar este poetul victima unei epoci tragice? Fireşte că… nu! Spirit investigator, Ionuţ Caragea şi-a improvizat în sfera respiraţiei sale o dramă proprie pentru a-şi motiva folosirea benefică a laserului minţii şi a condeiului-stilizator.

Gândirea sa oximoronică manevrează noţiunile de spaţiu şi timp într-o lume imaginară, plină de substanţă ideologică. Polarizarea atitudinilor lirice se distinge şi, în acelaşi timp, se integrează armonios în subiectele abordate, concomitent cu inerţia în urma căreia poetul ajunge la un deznodământ implacabil. Dar care ar fi jaloanele şi punctele de sprijin ale tânărului creator?

În prima parte a volumului, răspunsul este evident şi evocator: plecarea în autoexilare, dorul de Mamă, de Ţară, de Marea Neagră şi de iubirea pe care a gustat-o, dar numai pentru un scurt anotimp.

În cea de-a doua parte, autorul îşi invocă celălalt eu, delirul său fiind totuşi controlat de meditaţia poetică. Nu de puţine ori inflexiunile morbide în care autorul evadează gnostic ne introduc într-o lume apocaliptic-sentimentală în care demonii fac pact pentru a-l ucide pe Mesia. Autorul este un justiţiar de modă veche, un clasic renăscut, apelând însă la cutia de rezonanţă a cuvintelor moderne. Să fie acesta un prim pas spre un nou curent literar?

Tânărul poet îşi va trece în curând în palmares cea de-a treizeci şi doua primăvară. Chiar dacă Ionuţ Caragea este în general un veşnic protestatar al cetăţii, el îşi iubeşte Ţara, dar totuşi a lăsat-o departe – cognoscibilitatea. S-a contrariat bărbăteşte cu tatăl său, dar îl canonizează prin Ochii albaştri de metil. La vremea ghiduşiilor, şi-a amărât măicuţa, dar acum o divinizează şi o strigă prin poemele atât de diferite tematic. Idila sa nu a dus la întemeierea unei familii, dar Alexandra îi mai bântuie încă visele şi poemele.

Fire intuitivă, priceput cititor în palmă a tainelor lumii, poetul se răsfaţă uneori, dar o face într-un mod controlat, dirijat, folosind un limbaj liric, sportiv şi filozofic, jonglând cu noţiuni şi subiecte spontane având uneori caracter de unicat. Unele dintre poeme poartă tehnici abracadabrante, dar halandalismele folosite îmbină noi structuri poetice care dau versurilor muzicalitate şi sensuri noi. De la poezia limpede care este Inel de logodnă, poetul evadează în sonoritatea uneltelor personale, epatând prin jocurile de cuvinte din Visul unui eunuc sau în palimpsestul biblic Iubita mea, Eva, pe care-am cunoscut-o astă-toamnă.

Ionuţ Caragea este un veşnic adorator şi protector al femeii în poezia Femeia doarme, un Îndrăgostit de cursă lungă care trebuie să plătească tribut credinţei sale prin suferinţă. De fapt acesta este secretul imortalităţii poetice, dragostea ce naşte suferinţă, poezia ce o transcende, calea spre adevărata fericire, desăvârşirea umană şi reîntoarcerea în eternul magnific al făuritorului celest fiind un pansament pus pe rănile sufleteşti de la miezul nopţii.

La acest început de mileniu, Caragea Ionuţ vrăjeşte destinul irefutabil, refugiindu-se în extaticul unei imaginaţii ficţional-onirice bazate însă pe un postament sentimental--ideologic real. Va reuşi acest prestidigitator să dea Pământul înapoi un minut, sau va rămâne în orfelinatul celest alături de iubita sa marţiană? Va sălăşlui pe tărâmul viguros al morţii, exilat în camera obscură a necunoscutului? Răspunsul este, evident, că numai Dumnezeu este atoateştiutor, dar autorul a găsit o soluţie şi la această problemă:

Eu ² = Dumnezeu.

În fond, asta înseamnă să fii cu adevărat Poet.

George Filip mai 2006, Montréal