În
nopţile când ne luptam amândoi cu Dumnezeu, cu exilul, cu înstrăinarea, cu
îngerii şi cu demonii, am făcut transfuzii poetice şi ideatice pe undele
virtualului.
Călător pe drumurile prăfuite ale cerului şi prin nisipurile sentimentelor,
poetul, Ulysse plecat peste mări şi oceane pentru a-şi găsi casa cerească,
ne propune un maraton spre Dumnezeul - Muză. Chiar dacă nu îl atinge, el
îndrăzneşte să ridice pumnul în aer, într-o invocaţie plină de tragism.
Dumnezeu în aceste poeme este mai degrabă un pretext pentru manifestarea
egocentrică a poetului, noul Creator. În competiţie cu divinul, poetul se
aşază în faţa realităţii şi o priveşte direct, fără scrupule, fără modestie.
Copacul acestui volum îşi
extrage esenţele din sacru (în multiplele sale forme de manifestare sau
non-manifestare), din izolarea demiurgică a poetului pierdut în lume,
căutător de repere, inventator al unei religii poetice. Poezia lui Ionuţ
propune, impune aproape, o altfel de geneză. De astă dată, nu cuvântul
devine materie, nu spiritul creează realitatea, ci invers. Robinson pe
insula poeziei, refugiat în sine ca un condamnat la moarte prin trăire,
poetul îşi caută aliaţi în lumea materială şi spirituală. Iubirea şi
ramurile sale (femeia, umanitatea) îşi prelungesc umbrele şi bucuriile în
împărăţia populată şi poluată cu îngeri şi demoni, în care poetul se întronează
la dreapta lui Dumnezeu sau chiar vrea să i se substituie. Uneori
blasfemator, orgoliul poetului provoacă divinitatea, poate şi pentru că nu
are acces la ea decât tangenţial.
Poezia lui Ionuţ a reuşit să îmi atingă spiritul prin forţa şi sinceritatea
ei.
Dincolo de toate, mă impresionează prin autenticitatea trăirii, prin curajul
expunerii, prin intensitatea sentimentelor, prin fascinaţia surprinzătoare a
imaginilor folosite. Trecând prin diverse forme de exprimare, poetul caută
să ofere cu generozitate ceea ce are mai de preţ: poezia sa, sângele său, el
se transformă într-un « donator universal », asemeni lui Iisus.
Recunoscându-şi limitele mai ales în moarte, poetul demiurgic simte
compasiune pentru situaţia în care se găseşte profanul în contemporaneitate.
Dumnezeu se pierde astfel într-o birocraţie cerească:
„o
întreagă birocraţie până la cerul tău, Doamne...
...cozile sunt lungi, aşteptăm cuminţi să ne vină rândul ...” - Abdicarea
lui Dumnezeu
Poetul are tendinţa de a se compara cu Dumnezeu, pe care îl demistifică
într-o formă simplă, curajoasă, în poezia Yahoo! :
„îi
voi da lui Dumnezeu remove/ de pe lista favoriţilor mei / şi voi striga
tare/
Yahoo!”
Dar
chiar şi în cer există singurătate:
„când eram mic…/ voiam să mă fac Dumnezeu / dar nu realizam/ cât de greu /
este să iubeşti/ şi să fii întotdeauna singur » - Iartă-mă, iubeşte-mă
Dumnezeu nu este mobil şi nici permeabil. Poetul nu face decât să îşi
constate captivitatea în propria persoană. „Sunt captiv în celula mea
cerebrală / în memoria amprentelor / crezul meu se îndreaptă/ spre
acel Dumnezeu/ care prin nemişcarea sa/ spune TOTUL” - Nemişcare
Iisus a îmbătrânit dar poetul, la un prag de vârsta crucificării, se simte
dator să îl întinerească prin rezervele sale de sânge, unde trombo-iubirile,
leo-furiile, toxinele lumii şi ale vieţii curg prin arterele sale viguroase.
Exprimarea dorinţei de
comuniune cu divinul răzbate ca o lumină ce nu poate fi oprită… « vrei să-i
fii camarad de arme şi scut / pe drumul gropit spre necunoscut / vrei să-l
atingi şi să-i simţi poleirea / vrei să-ţi fie drept pildă / şi să-ţi
vorbească cu duh » - Christ îmbătrânit
Iisus, şi el, este inaccesibil. Poetul însă îl umanizează, îl aprop(r)ie. Îi
devine o clonă... « pe tine
Iisuse / nu te-am întrebat
niciodată / ce grupă sanguină ai?
.... eu cred Iisuse
/ că tu eşti zero / infinit” - Donator universal
Imaginea lui Iisus - poet, cu un creion înfipt în inimă, este puternică şi
rămâne ca lumina unei stele chiar şi după terminarea lecturii.
« Destinul / Creion ascuţit / Înfipt direct în inimă » - Iisus modern
Fecioara Maria, într-un poem reprezentativ, incisiv şi cinic, este înainte
de toate o femeie care ar trebui, în plus, să îşi reţină fiul la a-şi
îndeplini menirea.
« femeie, femeie /
ia-ţi pastila / nu-l lăsa pe fiul tău / în fiecare an / să ne lovească
/ şi cu dragostea / şi cu mila” - Maria
Iubirea este soluţia găsită de poetul Ionuţ Caragea pentru a atinge
trancendentul. Iubirea metamorfozează lumea sa obscură şi torturată... Muza
poetului moare în el, transformându-i sufletul într-un cimitir luxuriant,
unde morţii sunt pe jumătate vii şi respiră, fumând amintiri cu gust
de degete fără filtru: „ceva în mine azi a murit / ceva mai trist decât
moartea în sine / femeia / cu trup de optsprezece ani” - Timpul se
măsoară în cuvinte
Poarta către iubire este femeia, iar Ionuţ o exprimă într-un poem comparabil
cu un diamant prin irizările şi extrapolările sale, plecând de la o
declaraţie de dragoste, până la o reprezentare a unei Fecioare universale
atinsă de graţie.
Femeia îl atinge pentru o clipă, pentru a-l pierde apoi pentru totdeauna:
„el
ştia cuvântul cheie / ce ţi-a deschis toate porţile / poarta sărutului/
furându-ţi inima / poarta ochilor / furându-ţi privirea / poarta pântecului
/ furându-ţi copiii / apoi a plecat / trântind toate porţile / ştergând
toate urmele / de atunci îl cauţi pretutindeni / îi asculţi pe bărbaţi
/ cum vorbesc îi săruţi îi doreşti / dar niciunul nu ştie cuvântul cheie /
care te-a făcut prima oară / femeie” - Cuvântul cheie
Discursul poetic al lui Ionuţ Caragea are rezonanţe de revoltă, îndemnând la
o revoluţie şamanică, interioară, debarasarea de ipocrizie: „daţi-vă jos
pielea şi rămâneţi în oase / elegante frumoase cu rimel / pe genele roase de
molii „ - Mă sinucid în vis
Stimul la cunoaştere, poezia redescoperă rădăcinile dumnezeieşti îngropate
în noi. Fiara trebuie îmblânzită de şi prin iubire. „în fiecare om / este
captivă o fiară / care se hrăneşte / cu gânduri „ - Iubirea nu stă la
gargară
Textul care m-a marcat cel mai mult din acest volum este Oameni rogvaiv:
„ suntem dispersia luminii / în picăturile de sânge / radiaţii ale aceluiaşi
/ spectru divin”. În paleta acestei mici perle, regăsim lumina, sângele şi
divinul, cuvinte cheie pentru a atinge inefabilul simţirii poetice ce
străbate „donatorul universal”.
Moartea reprezintă umbra. Complementară iubirii, ea umanizează şi aruncă
omul la rădăcinile timpului, la stadiul de mit. Aproape de perfecţiune,
moartea este pecetea pe care o purtăm în eternitate: „pasiunea mea /
colecţie de apusuri / pentru viitor / filozofie cu embrioni pe bandă rulantă
/ masterat în iubire halucinantă / evoluez înspre eternul vid / dumnezeu are
privirea în ceaţă / cobor cu liftingul pe rid / şi mi-e atât de greaţă /
mi-am lins rănile mi-am închis porii/ celule vii şi bolnave / se bat precum
/ gladiatorii / mă culc pe-o margine de vis/ alint partea perversă a clipei
/ o caut intrigat de concis / pun perna pe masca ispitei / mi-am încuiat
moartea în mine / şi-am aruncat cheia departe / în adâncul râului Styx” –
Margine de vis
Transfuzia donatorului a reuşit. Vindecat, plec pe calea însângerată de
creaţie în căutarea Doctorului Universal, cel care ştie cel mai bine că
frumuseţea nu are nevoie de cuvinte pentru a exista...
Dar
cuvintele transformă poezia în parfum de frumos.
Noi, bolnavi de infinit, continuăm pelegrinările prin colţurile lumii şi ale
fiinţelor, în căutarea luminii şi a adevărului.
