În ultima vreme
discuţiile despre opţiunea unor creatori de a-şi publica operele pe
internet, diferenţa între deschiderea (am în vedere şi grila de calitate)
oferită de net şi cea pe „suport clasic” ş.a., au devenit obişnuite.
În mare, internetul
este catalogat fie ca loc în care „duiumul de veleitari îţi creează o stare
antipoetică greu de eradicat”[1],
fie ca alternativă viabilă, (şi) prin amploare. Probabil motivaţiile
publicării pe net acoperă o paletă largă, de la „libertatea” conferită, la
modul de acces la revistele literare. În presa literară unii nu dau şanse
publicării pe net („odisee lirică regenerativă”, menită „să satisfacă
interese din ce în ce mai multe, care, datorită impactului imediat, lasă în
spate cititul adevărat, asimilarea şi mai ales grila estetică prin care e
obligatoriu să treci un text la lectură”[2]).
Alţii cred că sunt şi nume care se vor impune (s-au impus), şi este
binevenit acest spaţiu generos, parte din autorii de pe net sunt cel puţin
promisiuni. Însă nu e „nici o monitorizare, nici un control, nici un spirit
critic”; sunt şi talente „care riscă fie să se piardă, fie să fie
consideraţi nişte veleitari care n-au acces la presa scrisă sau la edituri”,
dar, dacă „preferă acest sistem, dacă nu se autocontrolează, dacă nu ies în
public cu spirit critic n-au nici o şansă”
[3].
E şi
dezbaterea suport de hârtie versus virtual. Unii nu cred prea mult în
publicarea pe net[4],
pornind de la considerente ca modul în care putem (re)cunoaşte/ percepe
audienţa în reţeaua virtuală.
În cartea Future
Writers Internet Writers, poetul egiptean Ahmed Fadel Shabloul vede
coexistând publicarea pe hârtie şi pe net. Vorbeşte de „realismul
literaturii digitale/ adab al waqeiya al raqamiya”, care ar face
literatura mai interactivă prin folosirea instrumentelor oferite de net (ca
multimedia, intertext), şi „cititorul va ajuta la crearea textului”[5].
Mulţi din cei care publică (şi) pe internet au talent şi, în fond, e o
opţiune. Internetul poate fi o alternativă care trebuie exploatată/
înţeleasă/ comentată, dar nu trebuie uitat că respectarea unor criterii (şi
estetice) cât se poate de bine definite poate conduce la realizări notabile.
Viitorul va decide cum vor convieţui net, cărţi, ziare, radio, televiziune
ş.a.
Între cei care au ales să îşi publice creaţiile întâi pe net se înscrie şi
Ionuţ Caragea, de o vreme vieţuitor al Canadei. Acolo a început să publice,
pe net (subliniind că acesta e un mijloc – nu scop în sine în activitatea
literară – pentru care a optat şi fiind în căutare, şi din motive de timp),
apoi pe hârtie, în România. După Delirium tremens, a urmat al doilea
volum de versuri, M-am născut pe Google şi, acum, al treilea,
Donator universal.
Poate cel
mai bine s-a definit pe sine şi creaţia lui în al doilea volum: „nu voi uita
mama întindea rufe pe sârmă/ au rămas doar cârligele familia mea/ şi-au luat
cu toţii hainele au plecat/ fără să lase nici măcar un petec” –
Bate vântul, mi-este frig şi tuşesc, şi „m-am născut pe Google/ am
deschis ochii şi am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume căreia
probabil trebuia să-i spun Mamă” – M-am născut pe Google.
Cele trei volume nu diferă substanţial din punct de vedere tematic/
stilistic, excepţia fiind, oarecum, cuvântul înainte al autorului din Donator universal,
în notă confesiv/ explicativ/ sentenţioasă. De altfel, acestea sunt şi în nota
poeziei sale, dublate de ironie, introspecţie (uneori o oglindă în care vede
fie un colţ de lume, fie pe sine în lume), observaţia (de la banal, tern,
truism, la profund, grav). Uneori poezia pare un jurnal/ îndreptar, parcă
doreşte să împărtăşească/ povestească cititorilor prin ce a trecut, ce a
învăţat din viaţă, experienţa lui (pe care o consideră din multe puncte de
vedere semnificativă). Uneori versurile par eboşe din cotidian/ tern („eu
conduc lumea/ nu lumea mă conduce pe mine.../ însă cum poţi conduce lumea
fără carnet de şofer?/ în oraşul tău nu sunt taxiuri, iubito”), adesea
creează imagini reuşite („îmi fumez sângele/ cu degete fără filtru/ mă
droghez cu dragostea mea/ bolnavă de cancer”). Alteori parcă ar fi o lecţie
de viaţă sau, poate, o confesiune amară („lasă durerile să fie amare/ învaţă
să trăieşti fără speranţă/ lasă uimirea să-ţi ghilotineze/ toate semnele de
întrebare”). Unele poeme sunt scurte (sau din strofe cu puţine versuri/
cuvinte), frizând conciziunea cu iz oriental – însă numai formal. Alteori,
par nişte „definiţii” personale (Afară din suflet, Aritmie, Eu la
pătrat ş.a.).
Lecturile evident destul de bogate, plecarea din ţară, experienţa ruperii de
locurile natale, toate sunt prezente, în varii proporţii, în poezia lui
Ionuţ Caragea. Scrie parcă neavând în vedere canoane şi reguli, ci mai mult
dorinţa de a se confesa, de a „spune”, de a ieşi din capcana amintirilor.
Scrie, spune el, ca „să mă dau afară/ din suflet”. Scrie de dragoste,
singurătate, durere, căutare. Marcat evident de ce înseamnă internetul,
scrie o poezie care pare a se situa undeva în vecinătate cu nihilismul/
latura „prognostic/ profetică”, tipice generaţiei world wide web,
simţind poezia ca „un download ceresc”, dar şi ancorat cu sufletul în
teluric – care înseamnă şi acasă, mama, femeia, dragostea. Cultivă metafora,
uneori chiar cu oarecare asiduitate. Unele figuri de stil sunt de o
originalitate aparte, altele sunt atinse şi de uşoare tuşe de preţiozitate
(„o amintire se ascunde în cochilia unui gând exilat în lentoare/ mă
ghemuiesc între pereţii visului claustrofobic” – Agnus Dei).
„Conversaţiile” cu/ despre Dumnezeu (care, până şi el, „s-a născut bătrân”,
dar „este capabil/ să ne asculte pe toţi/ să ne privească să ne iubească” – Sub talpa unui
pantof), căutările, drumurile către/ dinspre Domnul, trasarea unui drum
între sine/ suflet şi divin pendulează pe o punte îngustă între orgoliu/
egocentrism („Eu2 = Dumnezeu” – Eu la pătrat; „iau
cuvântul în mâini şi lupt/ ca un erou pe frontul suferinţei/ pentru
eradicarea fărădelegilor sfinte” – Abdicarea lui Dumnezeu; „eu conduc
lumea/ nu lumea mă conduce pe mine” – Fără carnet) sau, poate, mai
curând o specie personală de nihilism („am primit un mesaj de la Dumnezeu/
îmi spunea că va veni o zi în care/ va exista o singură biserică universală/
credinţa, da, credinţa va fi o stare/ de euforie declanşată de o perpetuă
mişcare/ spre nihilism”) şi credinţă. Şi Dumnezeu e parte la „jocul” vieţii
autorului, între tangibil/ real şi virtual: „îi voi da lui Dumnezeu remove/
de pe lista favoriţilor mei / şi voi striga tare/ Yahoo!” – Yahoo.
Dragostea, subiect major pentru autor, înseamnă mai ales căutare („ce mă
ţine în viaţă/ este iubirea neînţeleasă”; „i-am dat iubirii tot ce aveam/ ca
pe o ultimă şansă” –
Măiastra călătoare), suferinţă („din palma ta sărutul/ învaţă să zboare/
căzând în prăpastia dintre noi” – Inima mea trage clopotele), puţină
speranţă („te voi iubi prin lipsa mea/ prin neatingerile mele/ prin tăcerea
mea/ prin tot ce este Incomensurabil” – Mă voi întoarce), decât, mai
rar, împlinire. La urma urmei, scrie el, „dragostea/ este o intersecţie cu
sens giratoriu/ te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi/ până rămâi fără lacrimi”
– Autostop, sau un „ocean fără ţărm” – Arca poetului. Cu toate
acestea, iubirea (care poate să poarte şi numele Ioana) pare a fi soluţia
găsită de Ionuţ Caragea pentru a trece dincolo de teluric, dincolo de
cuvinte, pentru a se regăsi.
Atent şi la aspectul/ grafica cărţilor sale, înclinat şi spre ludic, nu
degajă senzaţia că e interesat să se încadreze în vreun curent, vreo
tendinţă anume. Poezia lui pare a reflecta mai curând îmbinarea între
căutarea unui stil propriu, a unui limbaj în care să-şi îmbrace discursul,
uneori cu rezultate ca balansul între ironie şi introspecţie, observaţie
(aparent) detaşată şi ludic, „joaca” de-a cuvintele sau/ şi drumul
între două „lumi”, virtuală şi reală.
Prin
sinceritatea versului, emoţia, curajul de a spune ce gândeşte, Ionuţ
Caragea, donator universal de cuvinte, iubiri, trăiri şi visuri, are reale
şanse ca dorinţa de a se regăsi în poezie să îi fie împlinită.
Marius Chelaru
[1]
Gellu Dorian, Silvia Caloianu – Niciodată pe nume, în
Convorbiri literare, martie 2006.
[3]
Nicolae Manolescu, în Un domn la Paris, interviu acordat lui Vartan Arachelian,
sâmbătă, 16 septembrie 2006 – din varianta pe internet a magazinului
„NEWS 365”.
[4]
Discurs al poetului italian Marco Baudino, Budapesta, în 22-24.04.2005,
la un forum cu caracter literar.
[5]
Eman Shaban Morsi, Union and website for Internet writers provide
publishing opportunity and highlight new genre, în Cairo Magazine,
3-9 nov. 2005.
