Postfaţându-i cel de-al treilea volum de versuri, constat că Ionuţ Caragea a devenit mai mult decât un poet al muzei, a devenit un poet al sufletelor rătăcite, revelaţia de care aveam şi avem atât de mult nevoie pentru a transcende spre sublim. El este regele autoexilat pe muntele său din beton, Snowdon, privind lumea de la înălţimea celor 22 de trepte către Soare, din sălaşul spiritual şi locul metamorfozei poetice. El a supravieţuit jocului iubirii, îngerilor, demonilor, oamenilor, pentru ca în final, pe un ton persiflator, aproape blasfemator dar ancorat puternic în credinţă, să se hârjonească cu Dumnezeu.

 

            „Vei nega Dumnezeul din tine? Mintea este uneori trădătoare de suflet.” Poetul, introspectiv, este în acelaşi timp un justiţiar al propriului Eu, al celuilalt Eu cât şi al celorlalţi Noi. Dragostea i-a scrijelit sufletul în cele mai dureroase poezii, scurgându-i viaţa pe hârtie până la ultima picătură de sânge. Ionuţ se avântă în lupta cu destinul, având pieptul dezgolit şi reproşând divinităţii suferinţa sa cu un calm dincolo de moarte: „Strigătul meu / va avea ecou într-o altă lume / de care mă desparte doar o viaţă / închinată pământului„ . Poetul trăieşte în lumea sa de dincolo de lume, unde trecutul, prezentul şi viitorul coexistă, numai el îmbătrânind postchristic, crucificat de apocalipsa fiecărei secunde: „Cu vârsta se-aşază gloria pe faţă, însă cununa de spini este numai a lui”.

 

Iubirea lui Ionuţ apare ca fiind una « bolnavă de cancer », « Dintre toate minunile de pe Pământ », el a ales « viciile pentru a fi fericit » dar în realitate, poetul este salvat întotdeauna de iubirea pentru femeie, pe care o zideşte de fiecare dată manolic. Poemele sale dinamitarde, aruncând în aer vechile credinţe şi prejudecăţi, tânjind după iubiri şi răstigniri trupeşti, ne (re)dau universuri distincte care se întrepătrund reciproc. Oscilând existenţialist între stări, adesea contradictorii şi legate, iubire – durere, revoltă – resemnare sarcastică, Ionuţ Caragea face din înlăcrimările sale poeme, iar din revolte şi bucurii – jocuri de-a viaţa, ca într-un spectacol teatral în care el este şi regizor şi actor. Aşa s-ar putea explica de ce “ în fiecare om / este captivă o fiară / care se hrăneşte / cu gânduri”, gânduri care se fărâmiţează în mii de alte gânduri, care apoi invadează universul imaginar. Poetul tratează astfel iubirea în mii de senzaţii, stări, afecte, fiind când exuberant, când jucăuş, când prudent, când misterios, astfel încât iubirea lui adună şi risipeşte, se apropie şi se îndepărtează, apare şi dispare, „ca o fata morgana despletindu-şi părul în deşertul viselor”, ca o iluzie de deja-vu.

Ionuţ ne mărturiseşte că e un „Sfinx îmblânzit” la picioarele persoanei iubite, care-l inspiră şi-l vindecă de uitare… e un David ce psalmodiază din Cântarea Cântărilor, pentru Sulamita lui.

Spune despre sine cum că ar fi un „ profanator de morminte în care sunt adormite regine”, dar el este singurul care le poate insufla viaţă, singurul care le poate trezi dintr-o realitate inertă în care nu îşi regăsesc rostul. Muza lui este învelită în spini, rănită de propriile arme şi de iubirea pe care încearcă să o reprime până la ultima suflare. De aceea, Ionuţ devine prin cuvânt şi sentiment „Donator universal”, vindecându-şi iubita şi semenii de îndoiala şi necugetarea ce i-au târât întru păcat.

 

Ce ne va mai rezerva acest poet majestuos al noii generaţii, care şi-a descoperit vocaţia la mii de kilometri de pământul tezeic? Sper din tot sufletul să supravieţuiască jocului în care „timpului…/ nu-i tremură niciodată mâinile / îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre / ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa”.

 

În încheiere, voi conjuga verbul a iubi alături de Ionuţ, cel care nu mi-a compostat biletul în „Trenul copilăriei”, lăsându-mă să merg către destinaţia unde iubirile durează... FOREVER AND EVER.

 

Ioana Florea

7 iunie Buhuşi, România