Întinderi abisale
« Home
aştept să prindă formă...
iubirea mea diformă conturul unei şoapte
pierdută-n miez de noapte nimicul are suflet
şi braţe şi picioare nimicul te goleşte
şi golul tot te doare nimicul nu cuvântă
el doar imită totul prezenţa unei umbre
mă face mai lumină şi ploaia la fereastră
căzută în surdină memoria privirii
ce zbănţuie în vise şi limba unei ore
cu acele precise acesta e nimicul
 
aş scrie despre moarte dar totu-i mort în jur
nimic nu mă atrage şi fără de contur
e gloria secundei se duce într-o lume
cu limba pământie şi suflet de cărbune
şi paserile nopţii lucind în spuza lunii
ucisă de-ntuneric arzând cu dor mocnit
un soare adormit visând la răsărituri
în braţele furtunii şi muguri de zăpadă
albind poteca firii în care tot îmi caut
nimicul nimicit de gândurile bune
şi spinii ce-i iubeam dulceaţă trandafirii
obrajii tăi de fată pierdută dintr-o dată
 
aş scrie despre viaţă dar nu mai am putere
să rup din mine versuri sunt putrezit de lacrimi
aş vrea să fie-un trăznet iubirea mea focoasă
şi tunetul să urle sub talpa mea mizeră
să-mi crească plete-albastre să ne topim în mare
o stea căzută-n ape şi-un prinţ ucis călare
visând la abisale întinderile negre
cu litere de-o şchioapă
şi suflete pereche