Moartea, muza vieţii mele
« Home
Luna palidă pe cer, mă-nspăimântă şi nu-i cer
să coboare printre ramuri şi să fie doar o boare,
lasă frica mult deoparte şi te-nvăluie cu umbra,
îţi sărut şi sânii goi, eu şi tu şi amândoi.
 
 
Moartea crâncenă pe deal, călăreşte-un negru cal,
îşi saltă coasa spre Lună, să adormi în semilună,
lasă frica mult deoparte şi te-nvăluie cu frigul
şi şopteşte-mi vorbe dulci, eu şi tu ca şi atunci.
 
 
Muza, mută ca şi Luna, îmi dezlănţuie furtuna,
o nălucă-mi taie calea şi mă podideşte plânsul
şi las clipele să treacă, cine o să mă-nţeleagă
când voi scrie despre Moarte, ea e Muza de departe.