mă caut în interiorul
acestui poem
ca pe un secret îngropat de mult timp
şi mă pierd în propriile mele amintiri
într-un labirint fără ieşire
dar ceva se aude
o bătaie la uşă într-o viaţă de singurătate
iubirea mă salvează
cu paşi timizi spre noi întrebări
chiar dacă oglinzile m-au minţit mereu
chiar dacă păsările negre
mi-au băut neîncetat cuvintele la ferestre
cât voi fi
nu voi înceta să cred în iubire
acest miracol ce trece dintr-un trup într-altul
rememorând infinitul
în timp ce moartea rămâne doar o legendă
a celui ce trebuia să fiu demult
când am trăit noaptea cu spaimă
şi incertitudine
când au bătut clopotele de întuneric
atunci speranţa m-a scos cu aripa ei albă
din zgura judecăţii de apoi
