-
Câteodată mă năpădeşte, aşa, un val al sentimentelor de nedescris. Fug
repede, iau un creion, scriu două-trei cuvinte şi mă opresc. De ce? Înţeleg
că nu aceasta este calea mea. Poezia nu este poezie, versurile nu sunt
versuri. De fapt ce voiam eu? Probabil să copiez ceva. Să intru într-o gaşcă
de poeţi sau prozatori care îşi dau note în funcţie de frumuseţea ecuaţiilor
scrise. Rezultatul este mereu acelaşi : o cifră.
-
Oamenii suferă de lipsuri. Orice lipsă creează o "capodoperă". Geniile sunt
genii sau doar suflete măcinate de dorinţă? Chiar şi cel mai mare poet al
lumii, după ce a scris cea mai apreciată poezie, nu a rezistat tentaţiei
ego-ului de a o citi încă o dată şi încă o dată. Apoi intervin cititorii.
Unii sunt critici desăvârşiţi. De fapt nu se potriveşte modului lor de
exprimare. Alţii, din contră, o adoră. Parcă aşa ar fi vrut şi ei să o spună
dar nu ştiau cum anume. Alţii sunt indiferenţi. Nu mai au timp să iubească.
Dar de ce vorbim despre iubire când nu se poate exprima în cuvinte?
-
Poate
că ar fi mai bună o lume de muţi. Ar rămâne ochii, eh, ochii. Cum poate
exista iubire când există atâta dezgust? Poate că ar fi mai bună o lume de
orbi. Rămân gemetele orbilor şi scâncetele muţilor. Poate ar fi mai bună o
lume de surzi. O lume de surzi, muţi şi orbi. Dar rămân mâinile şi
picioarele. O să-i vedem noaptea somnambuli, căutând, căutând... cuvintele.
Poate că ar fi mai bună o lume de orbi, surzi, muţi şi handicapaţi. Poate că
atunci oamenii vor începe să iubească. Îşi vor deschide sufletele, îşi vor
elibera sentimentele în oceanul de dragoste ce-i înconjoară.
-
Câteodată, apuc un creion şi mâzgălesc o coală de hârtie. Mai bine aş chema
un doctor, că vorba aceea, este plină lumea de doctori în dragoste.
-
-
-
-
Autorul în perioada căutărilor sale poetice