« Home

Ionuţ Caragea - "Din spuma valurilor" (Citate din opera poetică şi aforisme)
 

Aprecieri despre aforismele lui Ionuţ Caragea: AICI

 
 
Editura Fides din Iaşi a publicat în 2017 un nou volum semnat de Ionuţ Caragea, initulat "Din spuma valurilor". Este o antologie de 224 de pagini care cuprinde o selecţie de 1501 de citate şi aforisme scrise în perioada 2006-2017.  Redactorul cărţii a fost Dumitru Scorţanu, directorul editurii Fides. Coperta: Ionuţ Caragea şi Dumitru Scorţanu. Ilustraţia: Sea foam at Ocean Beach in San Francisco; autor: Brocken Inaglory (Wikipedia); în fotografie, Ionuţ Caragea la Tecuci, în 2017. Pentru comenzi: Librărie.net sau editura Fides (editura_fides@yahoo.fr).
 
Scurtă prezentare a autorului
 
Ionuț Caragea s‑a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanța. Din 2012 trăiește la Oradea. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme și promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator al Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societății Poeților Francezi, membru al Societății Poeților și Artiștilor din Franța etc. Academicianul Giovanni Dotoli, una dintre personalitățile marcante ale Francofoniei, consideră că Ionuț Caragea este un poet care onorează România și literatura europeană.
Deține numeroase premii naționale sau internaționale pentru poezie, aforisme, critică literară și proză scurtă. A fost premiat de trei ori la Paris de Societatea Poeților Francezi. Volumul „Mon amour abyssal” a fost distins cu premiul „François‑Victor Hugo”, volumul „J'habite la maison aux fenêtres fermées” a obținut premiul „Mompezat”, iar volumul "Infecté par l'amour" a obținut o diplomă de onoare. Alte trei premii au fost acordate de Societatea Poeților și Artiștilor din Franța. Volumul „J'habite la maison aux fenêtres fermées” a obținut premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” și premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, iar volumul "Infecté par l'amour" a obținut premiul al doilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”.
În 2021, primește premiul "Genius" pentru poezie și aforisme din partea fundației Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru ori în intervalul 2002-2021.
A publicat peste 50 de cărți. Este considerat de critica literară românească unul dintre liderii generației poetice douămiiste, unii critici considerându-l chiar liderul de necontestat al acestei generații. Totodată, este apreciat ca unul dintre cei mai atipici și originali scriitori de care dispune în prezent România.
Criticul Theodor Codreanu consideră că Ionuț Caragea este unul dintre cei mai înzestrați creatori ai ultimelor generații și cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi.
Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.

 

Adevărul
 
1.                  Nu există metaforă mai frumoasă ca adevărul gol-goluţ.
 
2.                  Dacă adevărul ar avea umbră, i-am spune Om. Dacă ar avea urmă, i-am spune călătorie. Dacă ar avea aripi, i-am spune speranţă. Dacă l-am şti dinainte, i-am spune destin. Dacă l-am uita, i-am spune moarte. Dacă ar fi revelaţie, i-am spune Dumnezeu.
 
3.                  Adevărul se hrăneşte pe sine cu adevăruri lăsate de izbelişte.
 
4.                  Singurul adevăr care mi se permite – stângăcia inimii şi dreptatea crucii.
 
5.                  Adevărul aparţine doar oaselor. Oaselor, oaselor, frigului oaselor…
 
6.                  Nu era mai bine să fiu un Iona în pântecul adevărului, trăind în adevăr, murind în adevăr?
 
7.                  Adevărul – sufletul rezidual al gândurilor abisale.
 
8.                  Cât de mult îşi îndrăgesc unii oameni propriile adevăruri, ca pe nişte haine scumpe. Şi cât de repede se leapădă de ele… încercând să-şi atingă scopul.
 
9.                  Puţină răbdare nu strică. Sunt adevăruri care ghilotinează farmecul clipei.
 
10.              Pentru a înfrunta minciunile vremurilor noi, oamenii nu au nevoie de noi adevăruri. Tot vechile adevăruri le vor salva şi înfrumuseţa viaţa.
 
11.              Să afli adevărul şi să te bucuri de el este precum mâncatul seminţelor de floarea-soarelui. Are mai mult farmec să spargi seminţele între dinţi pentru a ajunge la miez, decât să cumperi o pungă cu seminţe deja decojite. Chiar dacă, uneori, mai simţi şi gustul unui miez mucegăit.
 
12.              Când adevărul ţâşneşte ca o flacără, nu ţine palma deasupra lui doar pentru a demonstra celorlalţi cât de rezistent eşti la căldură.
 
13.              Poţi renunţa la adevărul altora, dar nu renunţa la întrebările lor despre adevăr.
 
14.              Adesea, adevărul vieţii e ascuns în lacrima omului singur.
 
15.              Adevărul aşteaptă precum o umbră despre care evităm să vorbim. O umbră care continuă să ne şoptească rugăciunile.
 
Aforismul
 
16.              Să nu credeţi orbeşte în cuvintele unui aforism, chiar dacă autorul are un nume de marcă. Celebritatea şi moartea nu sunt instanţele supreme ale adevărului. Folosiţi-vă mereu mintea şi inima pentru a verifica ce vi se potriveşte mai bine. Vremurile se mai schimbă şi, odată cu ele, şi percepţiile oamenilor.
 
17.              Nu am încredere în tinerii care scriu aforisme, fără ca aceştia să fi confirmat şi fără să fi aflat esenţa în alte genuri literare, mai ales în poezie. În spatele cuvintelor pline de emfază se ascunde multă ipocrizie, multă dorinţă de afirmare şi foarte puţină înţelepciune. Ei scriu cu cărţile altora pe masă, nu cu cartea propriei lor vieţi.
 
18.              Trăiesc cu speranţa că poezia şi aforismul mai au puterea să salveze suflete rătăcitoare atunci când nimeni nu mai are timp pentru lectura unui roman de calitate.
 
19.              E greu să fii un aforist înţelept atunci când oamenii vor definiţii convenabile pentru toate păcatele lor.
 
20.              Aforismul este pepita de aur pe care aforistul o găseşte în meandrele inspiraţiei.
 
21.              Piatra lui David a dărâmat un munte de carne. Aforismul poate şi el dărâma un munte de literatură.
 
22.              Aforismul are în ochii cititorului un anumit sens care poate fi asociat cu o anumită culoare. Dar să nu uităm că acea culoare se formează din combinaţii de culori primare şi nonculori. Un pic de sânge, un pic de mare şi cer, un pic de soare, un pic de întuneric, un pic de puritate.
 
23.              Aforismul este o acoladă care se închide în cerc şi devine punct.
 
Ajutorul
 
24.              Există momente în viaţa noastră când ajutorul celor morţi este mai important decât ajutorul celor vii.
 
Alegerea
 
25.              Vine o vreme în viaţa asta scurtă şi complicată când trebuie să tragem o linie şi să decidem ce trebuie făcut mai departe. O alegere necesară pentru a evita monotonia cu care se scurg clipele, zilele, anii. Dar cât de greu este să alegem atunci când inima şi mintea o apucă pe drumuri diferite!
 
Amintirea
 
26.              Am învăţat să iau totul de la început. Primul cuvânt a fost amintire.
 
27.              Acele ceasornicului îmi peticesc amintirile.
 
28.              Amintirile – epavele de pe fundul mărilor interioare.
 
29.              Amintirile miros a iarbă cosită.
 
30.              Amintirile – florile de pe mormântul clipelor nepreţuite.
 
31.              O amintire se-ascunde într-un gând exilat în uitare…
 
32.              Amintirile mi-au făcut capul calendar…
 
33.              Amintirile sunt ca lumina unor licurici în noaptea viselor destrămate de zgomotul surd al cărnii.
 
34.              Amintirile au colţi de fildeş.
 
35.              Amintirile – hainele vechi care se destramă la fiecare plângere.
 
36.              Cine trăieşte numai din amintiri, ajunge uitarea întregii lumi.
 
37.              Prometeu a furat focul zeilor şi l-a dăruit oamenilor, dar eu nu voi rămâne nici măcar cu fumul flăcării care a ars în mine.
 
38.              Oricât de bătrân şi slab aş fi, tot m-aş da în caruselul amintirilor.
 
39.              Luăm parte la praznicul simţurilor, dar numai resturile lui ne ţin de foame: amintirile.
 
40.              Sub aripile de ceară ale nostalgiei îmi îngrămădesc amintirile, le păstrez pentru ziua în care sufletul îmi va cerşi ultimul zbor către stele.
 
41.              Când mori se deşiră şi ultimele două ochiuri de amintiri cusute cu firul vieţii.
 
42.              Omul nu se poate repune în mişcare fără marşarierul amintirilor.
 
43.              Amintirile – pumnul de pastile pentru cei care suferă de metastaza timpului.
 
44.              Nu poţi supralicita o iubire-n prezent cu amintiri de doi bani...
 
45.              Amintirile sunt ca frunzele din copacul vieţii. Se desprind, plutesc pe aripile de visuri şi iluzii ale sufletului, apoi se aştern pe aleea deznădejdii, aşteptând paşii grei şi nemiloşi ai morţii. 
 
46.              Nu este un defect să-ţi aminteşti totul. Să ignori tot ce-ţi aminteşti, asta îţi poate crea mari probleme.
 
47.              Amintirile iubirii sunt precum cenuşile. Sunt cenuşi sub care focul încă mai mocneşte, sunt cenuşi pe care le răspândeşte vântul sau le depun ploile, fertilizând alte pământuri.
 
48.              Decât să deţii şi să controlezi o parte din lumea înconjurătoare, mai bine să păstrezi toată frumuseţea lumii în inimă şi în amintirile tale.
 
49.              Amintirile sunt ca peştii ce înoată mereu împotriva curentului. Îşi caută tinereţea la izvoarele timpului, apoi pier şi ajung în marea cea mare…  
 
50.              Între fericirea pierdută şi fericirea regăsită e adeseori distanţă de-o amintire.
 
51.              Amintirile cele mai frumoase sunt tablourile din camera singuratică a sufletului. În faţa lor sufletul adoarme sau se trezeşte, bucurându-se, plângând sau oftând. Şi tot lor le spune adio când îşi părăseşte camera, rugându-se să le poată ţine minte pentru totdeauna.
 
52.              Aşa cum frunzele plutesc pe râuri molcome, aşa şi amintirile plutesc pe sângele domolit al omului înţelept.
 
53.              Pe omul care îşi păstrează caracterul frumos, îl încap toate hainele amintirilor.
 
54.              Amintirile noastre sunt felinarele de pe strada întunecată a trecutului, strada pe care ne place să rătăcim de unii singuri atunci când suntem trişti.
 
55.              Amintirile sunt monedele pe care le aruncăm în fântâna sufletului nostru. Atât de multe aruncăm, încât dau lacrimile pe afară.
 
56.              De ce unii oameni sunt de gheaţă? Fiindcă ei păstrează în suflet statuia amintirii, statuia ridicată din ceara lumânărilor topite.
 
Apa
 
57.              Există ape limpezi care reflectă frumuseţea şi măreţia naturii, există ape limpezi care reflectă frumuseţea şi măreţia sufletului. Unele sunt un dar al iubirii, celelalte sunt un dar al suferinţei.
 
Aripile
 
58.              Chiar dacă nu mai poţi zbura, aripile tale pot fi un pod între două continente de singurătate.
 
Arta
 
59.              Arta este modul de convieţuire reciproc avantajos între partea umană a unui creator şi partea sa divină.
 
Aşteptarea
 
60.              Mulţi aşteaptă peştişorul de aur... Dar în acvariul vieţii lor înguste, ei sunt momeli sau peşti răpitori, niciodată alţi peştişori de aur.
 
Ateismul
 
61.              Ateismul – ipocrizia de lux a scepticilor.
 
Atingerea
 
62.              De ce nu te ating? Nu sunt nici mâna stângă, nici mâna dreaptă. Sunt inima cu aripile-ntinse.
 
63.              Nu mi-a fost teamă să cred ca există ceva mai mult decât mine şi tocmai de aceea voi iubi necuprinsul începând cu atingerea ta.
 
64.              Promit, ne vom atinge şi vom clădi iubirea, coloană infinită cu palmele pe cer. Şi vom culege stele, să le simţim zvâcnirea, când inimile noastre nu vor avea reper…
 
Bătrâneţea
 
65.              Până şi Dumnezeu s-a născut bătrân.
 
Băutura
 
66.              Când toţi îţi zic că eşti beat, ţi se spune să te culci. Dar când eşti mai treaz decât toţi ceilalţi, de ce ţi se spune că visezi?
 
67.              Cineva a preschimbat apa în vin, dar ne-mbătăm cu apă chioară…
 
68.              Unii oameni beau pentru a uita de ceilalţi, alţii uită de oameni pentru a bea, eu beau pentru a mă uita pe mine însumi în inima oamenilor.
 
Blestemul
 
69.              Al cui blestem îl purtăm noi oamenii, această simbioză între viaţă şi moarte, această ispită între a şti şi a nu şti, această lume în care dragostea îşi ispăşeşte pedeapsa?
 
Bogăţia
 
70.              Nu raporta fericirea la bani, căci în lumea aceasta ai mai multe şanse să fii sărac decât să fii bogat. Iar bogăţia, ori vine peste tine când e prea târziu, ori când e prea devreme.
 
Cartea/Lucrarea
 
71.              Oamenii caută în cărţi alinarea durerii care le-a stins glasul şi le-a prefăcut inima în cenuşă.
 
72.              Dacă ai citit o singură carte şi crezi tot ce scrie în ea, eşti mai prost decât erai înainte. Dacă ai citit mai multe cărţi şi crezi tot ce scrie în ele, eşti mai nebun decât erai înainte.
 
73.              Cartea unui poet este ca lacul unui munte de om cu izvor de inspiraţie. Câţiva cititori pescuiesc sensuri şi metafore pentru cina cea de taină cu sufletul lor, câţiva se scaldă şi se revigorează, iar cei mai mulţi merg pe marginea lacului, mulţumindu-se cu imaginea şi mirosul proaspăt al coperţilor.
 
74.              Oamenii care conduc lumea nu au niciun interes să-i facă pe proşti să citească. În cel mai fericit caz, le vor vinde cărţile care îi prostesc şi mai mult. Tocmai de aceea, o carte bună e atât de puţin mediatizată şi atât de greu de găsit...
 
75.              De ce este nevoie de cărţi? Pentru că prostia se autoconservă în faţa televizoarelor, monitoarelor, tabletelor şi telefoanelor „inteligente”.
 
76.              Oriunde deschid cartea, e-o inimă ce bate…
 
77.              Cartea este pilda vieţii noastre care ne aduce mereu aminte că la început a fost cuvântul. Dintre toate minunile lumii, cartea ne va face cu adevărat fericiţi.
 
78.              Cărţile necitite sunt cele mai triste morminte. Atâtea vieţi, atâtea pilde, atâtea mistere de folos nimănui, în timp ce oamenii caută doar un ascunziş mai bun înlăuntrul propriilor ruine în care să-şi depoziteze frica, neputinţele şi alte înjositoare secrete.
 
79.              Cărţile de poezie sunt cel mai frumos purgatoriu, filele lor având deja aroma paradisului.
 
80.              O carte este un nou acoperiş pentru suflet.
 
81.              N-am nevoie de aripi pentru a-mi face lucrarea. Mi-am însemnat umbra cu fierul roşu al cuvintelor mele. Când umbra mă părăseşte, cuceresc întunericul.
 
82.              De ce iubesc cartea de hârtie? Ascultă foşnetul paginilor! Pagina stângă ţine vioara, pagina dreaptă coboară arcuşul.
 
Călătoria
 
83.              Sufletul călătoreşte spre inima oamenilor, trupul călătoreşte spre inima pământului.
 
84.              Cel care vorbeşte despre călătoriile din lumea largă este un explorator al vieţii, cel care vorbeşte despre călătoriile din universul său interior este un explorator al nemuririi.
 
85.              Singurul adevăr din labirintul iluziilor este călătoria. Chiar dacă şi călătoria te poate duce înapoi de unde ai plecat.
 
86.              Cea mai frumoasă călătorie din care ne putem întoarce cu cineva de mână este visul cu ochii deschişi.
 
87.              Când ne-a trimis pe pământ, Dumnezeu ne-a dat un bilet de călătorie dus-întors. De îndată ce-am ajuns, ne-am vândut biletul unuia care promite mai multă căldură.
 
88.              Prin venele mele circulă o locomotivă cu aburi, prin creierul meu circulă o locomotivă electrică, prin vintrele mele circulă o locomotivă cu fluturi. Iar eu mă-ndrept spre vămile cerului într-o locomotivă de hârtie.
 
Căutarea
 
89.              Caută şi vei găsi. Dar nu căuta ca bezmeticul, căci ceea ce vei găsi este însuşi haosul.
 
Ceara
 
90.              O picătură fierbinte de ceară: o zvâcnitură de plăcere sau sigiliul ultimei scrisori către Dumnezeu?
 
Celebritatea
 
91.              Am un avantaj în faţa celebrităţii. Sunt încă viu, mi-au murit doar cuvintele.
 
Certitudinea
 
92.              Celei mai de temut dintre certitudini i se opune cea mai frumoasă şi dorită incertitudine.
 
Cerul
 
93.              Singura oglindă care-ţi va spune vârsta sufletului este cerul.
 
Clopotul
 
94.              Clopotele n-au niciodată nevoie să fie trase de limbă.
 
Coincidenţa
 
95.              Coincidenţa – destinul văzut prin ochii celorlalţi.
 
96.              Adesea suntem împinşi de la spate de vraja coincidenţei, fără să credem că poate fi doar o iluzie a destinului care ne joacă feste din pricina vulnerabilităţii noastre sentimentale.
 
Comoara
 
97.              Comoara este ceea ce eşti şi nu ştii.
 
Computerul
 
98.              Tastatura denaturează istoria însângerată a condeiului şi a foii de hârtie. Scriitorul păşeşte pe un drum al Golgotei pavat de o sută şi ceva de taste.
 
Conştiinţa
 
99.              Lumea se depreciază constant, iar cei care se zbat să transmită mesaje pentru trezirea conştiinţei se apropie de oameni la o distanţă optimă de înţelegere şi ajung ca tablele din jocul de Darts.
 
Copilăria
 
100.          Şi trece trenul copilăriei şi nu se opreşte decât la vămile cerului...
 
101.          Numai copilăria îţi poate oferi fericirea de-a gata.
 
102.          Lasă-l pe copil să se joace afară, să guste din libertate. Mai târziu, anii îl vor închide într-o cetate din care va trimite solie, un gând ambalat într-o poezie, către hotarele timpului, către copilărie...
 
103.          La început te afli în copilărie, mai târziu îţi ţii copilăria în braţe sau o ţii de mână, iar pentru restul vieţii îi porţi amintirea în suflet şi te bucuri ca un copil dacă redescoperi că locurile pe unde ai umblat singur, cu prietenii sau cu părinţii tăi, au rămas neschimbate.
 
104.          După ce bunicul din partea mamei termina de bătut nucii, bunicul din partea tatălui începea să bată cerul. Un bunic îmi oferea nuci, celălalt îmi oferea stele căzătoare. Acum îmi bat singur nucii, iar amândoi bunicii bat cerul...
 
105.          Sunt un suflet bătrân care se scaldă în lacrima veşniciei, visând copilăria celestă.
 
106.          Maturizare forţată - să alergi după trenul care merge pe linia altei vieţi, în timp ce trenul tău încă n-a plecat din gara copilăriei.
 
Creaţia
 
107.          Poţi fi superior în lumea în care te naşti, zeu eşti numai în lumea pe care o creezi singur.
 
108.          Nu există drog mai puternic decât creaţia, sentimentul acela când pluteşti şi lumea întreagă este la picioarele tale…
 
109.          Fie că e poezie, fie că e aforism, creaţia literară trebuie să esenţializeze, să ajungă acolo unde curge seva dumnezeirii.
 
Credinţa
 
110.          Credinţa şlefuieşte miracole.
 
111.          Oamenii aleşi de Dumnezeu nu se opresc niciodată. Şi, la un moment dat, atât de mare este suferinţa lor, încât totul pare să se sfârşească. Dar ce îi împinge, totuşi, dincolo de limitele lor? Este credinţa că există CEVA, CINEVA, dincolo de suferinţă şi temeri...
 
Crucea
 
112.          Crucile nu sunt decât nişte pansamente puse pe faţa pământului.
 
113.          Oricare dintre minunile lumii ar trebui să pălească în faţa crucii muritorului de rând. Dar cine are timp să plângă la fiecare cruce?
 
114.          Dacă învingi în războiul cu tine însuţi, nu-ţi mai pui piedică singur când îţi duci crucea.
 
115.          Ce e crucea? O carte împietrită de absenţa sufletului. Îi putem citi doar titlul.
 
Cunoaşterea
 
116.          Fructele din pomul cunoaşterii mai au şi viermi. De aceea este mai bine să fii prudent decât să fii lacom.
 
117.          Ceea ce învăţăm nu ne apără de ceea ce nu înţelegem.
 
118.          Când cineva spune că după atâţia ani n-a ajuns să te cunoască, ia-o ca pe un compliment. Tot ce cunoaştem capătă aspectul obişnuinţei.
 
119.          Ştim prea puţin pentru a fi zei şi prea mult pentru a fi oameni.
 
Curcubeul
 
120.          Azi, curcubeul a fost ucis de zeul smog.
 
121.          Între pământ şi cer, destinul nostru – curcubeul.
 
122.          Curcubeul – brâul lui Dumnezeu ce strânge suflete între lumină şi întuneric.
 
123.          Apa de ploaie se rupe la naşterea Curcubeului.
 
124.          Uneori, curcubeul răsare la o aruncătură de lacrimă.
 
125.          Curcubeul e dovada circuitului lacrimii în natura spirituală a omului şi a întregului univers.
 
126.          Când curcubeul răsare lângă noi, e semn că îngerii se află la o întindere de aripi.
 
127.          Se spune că doi oameni nu văd niciodată acelaşi curcubeu. Cu o excepţie, când amândoi alcătuiesc o singură fiinţă.
 
128.          Curcubeul apare când pasărea Phoenix îşi arcuieşte spatele, încercând cu disperare să se elibereze din mocirla acestei lumi.
 
129.          Când apare curcubeul, Dumnezeu ne aminteşte că sufletul nostru este cea mai frumoasă carte de colorat.
 
Cuvântul
 
130.          Cu cât cobori mai adânc în inima omului, cu atât ţi se astâmpără setea de cuvinte.
 
131.          Cuvintele – decoraţiile obţinute în războaiele minţii.
 
132.          Există cuvântul în faţa căruia oamenii mor. Dar ce cuvânt e acela şi cât îşi doresc unii oameni să-l ştie?
 
133.          Când crezi c-ai ajuns pe piscul cuvintelor, priveşte sus către stele.
 
134.          Cel care îşi face casă în mijlocul cuvintelor va avea întotdeauna pereţi de trainice vise.
 
135.          De unde veniţi voi, cuvintelor, din ce masonerie a nopţii, din ce magie albă a zăpezilor veşnice?
 
136.          Oare de ce cuvintele, oricâte-ar fi, nu ajung niciodată să exprime tăcerile şi privirile în faţa cărora ne dezbrăcăm uneori de complexe?
 
137.          Fiecare cuvânt este scheletul unui gând subnutrit ce nu mai încape în sarcofagul umbros al unei minţi prea înguste.
 
138.          Închide ochii, renunţă la cuvinte, urcă-te în corabia amintirilor ca Noe în arca sa, şi lasă-te dus de curenţii universului tău interior…
 
139.          Sunt doar o treaptă pe care tu păşeşti graţios – un cuvânt.
 
140.          Spune-mi, cu ce cuvinte să te satur de cuvinte?
 
141.          Cuvintele trec prin sângele meu, vin la sufletul meu să se-mbogăţească de sensuri, iar eu, lacom, le-nchid printre vintre, visând nemurirea.
 
142.          Cu fiecare cuvânt mi se scurge o picătură de viaţă.
 
143.          Câte cuvinte am sărutat până la glezna unei metafore...!
 
144.          Cuvintele se mişcă pe braţul unei spirale cu centrul în inimă.
 
145.          Cuvintele umblă cu ferocitate prin lume, scăpate din lesa divinei tragedii.
 
146.          Numai cine cunoaşte singurătatea va stăpâni cuvântul.
 
147.          Tăcerea accentuează profilul unui cuvânt.
 
148.          Ecoul ultimului cuvânt e dur, mai dur decât cuvântul în sine.
 
149.          Cuvintele – păsările negre căzute în dizgraţia cerului gurii.
 
150.          Mi-am rugat lacrimile să mai stingă durerea, mi-am rugat amintirile să mă lase să uit... şi s-a făcut linişte, atât de linişte încât au venit la mine toate cuvintele ce căutau în inimă locul de veci...
 
151.          Şi cad la patul lui Procust şi scriu, îmbătrânind în carnalul sicriu, fără ca sângele meu să-l ungă la suflet pe Dumnezeu. Şi între cer şi pământ mă doare pierderea fiecărui cuvânt...
 
152.          Cuvântul – cerşetorul din regatul speranţei.
 
153.          Cu mâinile tale poţi construi un mic paradis, cu dragostea ta îl poţi umple cu oameni. Dar ca să nu devină totul un haos, ai nevoie de cuvinte înţelepte.
 
154.          Nu fi trist, pune-ţi o dorinţă. Cuvântul tău e curcubeul care apare pe cerul gurii, după o ploaie de lacrimi.
 
155.          Dumnezeu este arhitectul bolţii mele palatine, dar mi-a lăsat cuvintele să decorez teatrul acestei vieţi.
 
156.          Adevăratul pictor al cuvintelor este acela care îşi face autoportretul cu ochii închişi pe pânza imaculată a sufletului.
 
157.          Sunt cuvinte care, chiar dacă au fost scrise pe nisip, durează mai mult decât cele care au fost scrijelite pe stâncă.
 
158.          Tot ce văd, tot ce ating… sunt cuvinte pline de viaţă.
 
159.          Pe foaia de hârtie au descălecat cuvintele apocalipsei mele personale. Sunt profetul propriei mele aneantizări.
 
160.          Sunt un cuvânt însetat care bea dintr-o fântână otrăvită cu muţenie.
 
161.          Cuvântul e plata gândului pentru intrarea în labirintul existenţei concrete.
 
162.          Cuvintele mele sunt crengi din arborele vieţii, crengi carbonizate de fulgerul inspiraţiei.
 
163.          Sufletul meu s-a născut fără aripi în cuibul inimii. Tot ce pot face este să-i împrumut pana cuvintelor mele cu care sfidez ameninţări abisale.
 
164.          Râul este în acelaşi timp şi izvor, şi creştere, şi vărsare. Aşa trebuie privit şi cuvântul, pentru a putea fi înţeles pe deplin.
 
165.          Aşa cum se deschide nufărul deasupra lacului, aşa se deschide şi cuvântul deasupra lacrimii.
 
166.          Sunt un om mângâiat de cuvintele absolutului.
 
167.          Sunt doar un om care se minunează de nemărginirea cuvântului.
 
168.          Am renunţat la cafea. Mai negre, mai dulci, mai amare sunt cuvintele. Şi mă readuc mult mai repede la normal.
 
Deliciul
 
169.          Orice deliciu este şi supliciu.
 
Delirul
 
170.          Delirul existenţei mele nu se regăseşte nici pe lista lui Dumnezeu şi nici pe cea a diavolului. Sunt condamnat la purgatoriu într-un alt spaţiu, într-un alt timp imortal.
 
171.          Delirul meu cu tremurături de gânduri – sindromul nemuririi.
 
Depresia
 
172.          Din depresie-n depresie, o să-i faci morţii impresie...
 
Despărţirea
 
173.          Orice despărţire este o bătălie pierdută pe frontul nevăzut al destinului.
 
Destinul
 
174.          Trilogia destinului – aceleaşi instrucţiuni de folosire a semenilor pe post de cobai: hrăneşte, creşte, ucide.
 
175.          Nimic nu e scris cu fierul roşu pe pielea destinului.
 
176.          Destinul – creionul ascuţit înfipt drept în inimă.
 
177.          Destinul meu este o clipă eternă de dimineaţă suspendată între şoaptele inimii.
 
178.          Să mă lovească soarta, să o lovesc şi eu.
 
179.          Destin, suferinţă adâncă, mă legeni pe braţe, părinte, şi-adorm în suflet de stâncă printre atâtea cuvinte...
 
180.          Chiar dacă naufragiezi sentimental, nu trebuie să te îneci în oceanul propriilor lacrimi. Destinul favorabil înfloreşte şi pe ţărmurile îndepărtate ale speranţei. Sufletul tău, o pală de vânt, te va purta acolo...
 
181.          Destinul pune mereu un sac de nisip pe spatele celui care crede că iubirea este doar un zbor pe aripile vântului...
 
182.          Destinul unei păpuşi: păpuşarul i-a tăiat sforile, iar ea a început să sufere de sindromul sforilor fantomă.
 
Diavolul
 
183.          Dracul a trecut pe profit. Nu ne mai ispiteşte cu mere, dar ne vinde în continuare gogoşi.
 
184.          Orice comerciant, pentru a-şi deschide o afacere, are nevoie de un singur CUI. Dracul a avut nevoie de mai multe.
 
185.          Eşti bun la ceva şi dacă ai sufletul rece. Dracul are nevoie în infern de aer condiţionat.
 
186.          Degeaba îţi vinzi sufletul, TVA-ul este de 666%.
 
187.          Sunt liniştit, cheile Raiului nu pot fi multiplicate de diavol. Altfel, s-ar menţiona în Biblie că Sfântul Petru e insomniac.
 
188.          Nu toţi oamenii folosesc nămolul pentru dureri. Unii îl folosesc pentru a compensa lipsa cozii.
 
Discreţia
 
189.          Discreţia este adeseori o invitaţie către spectaculozitate.
 
Distanţa
 
190.          Distanţa dintre iubire şi oameni se măsoară cu linia vieţii.
 
191.          La mijlocul distanţei dintre noi se află o închinăciune.
 
Dorinţa
 
192.          Dorinţele – voracele creaturi ale fluviului Sânge.
 
193.          N-am nici o idee despre dorinţa asta care şerpuieşte spre tine, lepădându-şi cămaşa...
 
194.          Sunt cel mai mare necredincios de pe pământul acesta care m-a învăţat să te doresc cu toată fiinţa, lepădându-mă de toate păcatele trupeşti între îmbrăţişările tale nelumeşti.
 
195.          Deseori, dorinţa noastră de a fi acceptaţi de ceilalţi este mai mare decât dorinţa de a face lucruri importante şi originale. Şi cum nu avem cu ce să-i surprindem pe ceilalţi, ajungem să ţinem discursuri patetice, condamnându-i pe aceia care nu apreciază sinceritatea şi conversaţiile despre starea vremii...
 
196.          Ai grijă ce-ţi doreşti... Iubirea îţi ia toate hainele de pe tine, fericirea îţi ia şi carnea de pe oase.
 
197.          Când eram mic, îmi doream să ajung cineva... Poate chiar altcineva. Acum, tot ce îmi doresc este să nu ajung un străin pentru mine însumi.
 
198.          M-am născut pe jumătate viu, pe jumătate mort, într-o lume pe jumătate strâmbă, pe jumătate dreaptă. Întreagă este doar dorinţa mea de a rămâne mereu uluit de frumuseţea iubirii...
 
199.          Peştişorul de aur îl poţi prinde în două moduri: îţi faci un năvod cu ochiuri de vis şi te înarmezi cu foarte multă răbdare sau îţi pui inima în cârlig şi te laşi în voia tuturor răpitorilor.
 
Dragostea/Iubirea
 
200.          Cred în mari iubiri, nu în mari amăgiri.
 
201.          Uneori, dragostea te loveşte ca un bumerang în moalele capului, exact atunci când speri să prinzi pasărea-n zbor.
 
202.          Iubirea – hoaţa care ne buzunăreşte mereu şi mereu.
 
203.          Iubirea – situaţia fără ieşire din coma profundă numită viaţă.
 
204.          Prefer oamenii care ştiu ce vor în dragoste. Un "mda" valorează cât o mie şi una de nopţi de suspiciuni...
 
205.          Dragostea seamănă câteodată cu o fiară care stă toată viaţa la pândă şi te ucide atunci când iubeşti cel mai tare.
 
206.          Dragostea levitează într-un univers imaginar în care suntem totul şi nimic.
 
207.          Te voi iubi prin lipsa mea, prin neatingerile mele, prin tăcerea mea, prin tot ce este incomensurabil.
 
208.          Dragostea este o intersecţie cu sens giratoriu. Te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi până rămâi fără lacrimi.
 
209.          În loc să umplem spaţiul înconjurător cu propria noastră concepţie despre viaţă, mai bine umplem golul din noi cu iubire.
 
210.          Dragostea nu are nevoie de cuvinte însă cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste.
 
211.          Dacă aş putea să te ascund în palmă sau într-un buzunar la piept, n-aş mai rămâne niciodată corigent la capitolul dragoste.
 
212.          Iubirea – fărădelegea comisă pentru a da un sens concret despărţirii.
 
213.          Iubirea – şirul infinit de întrebări pe care facem echilibristica vieţii.
 
214.          Merg cu haina descheiată, nu mai încap în mine de atâta dragoste.
 
215.          Te voi iubi în fiecare minut câte o zi, până când toţi anii se vor umple de preistorii.
 
216.          Dragostea nu are nevoie de spini. Să lăsăm sângele să ne ude la rădăcini, în fiecare dimineaţă să înflorească un zâmbet.
 
217.          Îmi fumez sângele cu degete fără filtru, mă droghez cu dragostea mea bolnavă de cancer.
 
218.          Iubirea nu face cursuri de dans.
 
219.          Dragostea doarme înăuntrul nostru ca o femeie bătrână îmbrăcată în negru.
 
220.          Mă-ntreb: de ce nu alegem o carieră în dragoste?
 
221.          Iubim fără să ştim ce-i iubirea şi când ştim nu mai reuşim să iubim.
 
222.          Să lăsăm dragostea să ne fie oracol.
 
223.          Iubirea este măsurată cu precizie de liniştea absenţei.
 
224.          Alchimia iubirii – lacrimile şi cuvintele.
 
225.          Iubirile – oazele de singurătate din vacarmul durerii.
 
226.          Dragostea – podul de flori dintre inimi.
 
227.          Dragostea – unicul perpetuum-mobile.
 
228.          Dragostea – ghilotina cu aripi.
 
229.          Ceva din mine caută ceva din tine. Bine că există iubirea.
 
230.          Dragostea – focul mocnit pe care aruncăm din când în când câte o speranţă… ca pe un lemn putred.
 
231.          Din punct de vedere sintactic şi morfologic, iubirea este o frază interminabilă.
 
232.          Mai nou, în paradisul iubirii, cresc doar arbori de cauciuc.
 
233.          Iubirea este dincolo de orice idee.
 
234.          Dragostea – fata morgana din deşertăciunea carnală.
 
235.          În faţa dragostei… până şi cerul cade în genunchi.
 
236.          Dragostea, ca şi adevărul, rămâne mereu pe fundul paharului.
 
237.          Iubirea – miracolul ce trece dintr-un trup într-altul, rememorând infinitul.
 
238.          Jungherul acela sălbatic numit dragoste, odată intrat în inimă, nu mai iese decât cu maşina de găurit visuri.
 
239.          Orice iubire începe în cheia sol.
 
240.          Dragostea se reciclează, sufletul se vinde, păcatele se cumpără...
 
241.          Dragostea nihiliştilor –  trăiesc cu convingeri şi se culcă cu temeri.
 
242.          Dragostea – cordonul ombilical dintre fiinţă şi suflet.
 
243.          Am trăit trei vieţi cât trei strângeri de pleoape pentru a ajunge să mă îndrăgostesc de tine la prima vedere.
 
244.          Concursuri de Miss sau concursuri de câini, dragostea este aceeaşi. Oamenii au transformat-o într-un animal de lux care răspunde doar la comanda: culcat!
 
245.          Iubirea apare când Dumnezeu se priveşte cu două chipuri în aceeaşi oglindă.
 
246.          Care ar trebui să fie ambiţia unui îndrăgostit? Să renunţe la sine până se regăseşte complet în celălalt.
 
247.          Oricât de bun ai fi, oricât de mult ai oferi, oricât de bine ai face lucrurile, depinde cine face diferenţa, depinde cine te iubeşte.
 
248.          O vorbă înţeleaptă spune că peştele de la cap se împute. Completez: şi iubirea la fel...
 
249.          Iubirea – sacul fără fund în care ne aruncăm speranţele, ca pe nişte haine murdare.
 
250.          Îmi place să trăiesc acele zile în care prima propoziţie cu care ies afară din casă durează până seara şi se limitează la două cuvinte: te iubesc!
 
251.          Ştii, oamenii visează adesea să călătorească printre stele şi să-şi găsească acolo iubirea. Numai tu eşti norocoasa la care universul a venit în persoană şi ţi-a pus o galaxie la ureche...
 
252.          Dragostea – epuizarea cărnii prin lăcomia tandră a sufletului.
 
253.          Dragostea mi-a crescut în călcâi, o aripă ce mă săgeată la fiecare pas.
 
254.          Ce mă ţine în viaţă este iubirea neînţeleasă, râzând cu poftă de noi. I-am dat iubirii tot ce aveam, ca pe o ultimă şansă...
 
255.          Vom face dragoste în rime îmbrăţişate, încrucişate, până când toate nopţile vor fi albe...
 
256.          Te voi iubi dincolo de alfa si omega, o megaiubire bântuită de cămile ce n-au reuşit niciodată să treacă prin urechile acului...
 
257.          Sunt prisăcarul iubirilor din altă galaxie.
 
258.          Când o să fiu mare, vreau să compun berze. Aşa mi-a spus tata să iubesc...
 
259.          Dragostea – oceanul fără ţărm.
 
260.          Chiar şi două inimi de piatră pot produce, prin ciocnire, scânteia dragostei.
 
261.          Când te iubesc… în fiinţa ta mai încape o inimă, în gândul meu mai încape mister.
 
262.          De unde vin? E firesc: De pe planeta Pământ. Nu ştii ce limbă vorbesc? Eu prin iubire cuvânt…
 
263.          Când iubirea trece de orice obstacol, ecoul ei tandru vine direct de la buzele infinitului.
 
264.          Dragostea persistă în tăcere, transmite reverberaţii de durere.
 
265.          Iubirea este râul de fluturi din care beau toţi oamenii însetaţi de zbor.
 
266.          Iubirea, dacă trece prin stomac, e o franzelă caldă, dacă trece prin faţa ochilor… este „cedează trecerea”.
 
267.          Dragostea ne învaţă mereu să facem dragoste, dar până la dragoste sunt atâtea lecţii despre comunicare... Cine sare peste aceste lecţii, nu va ajunge expert în dragoste, ci în disimulări şi himere, iar omul pe care a pretins cândva că l-a iubit va deveni un simplu accesoriu al vanităţii.
 
268.          Iubirea este un time-out prin care încercăm să ducem meciul vieţii în prelungiri infinite.
 
269.          Iubirea îşi găseşte naivitatea pretutindeni.
 
270.          Când iubeşti, îţi strângi speranţele în cămăruţele inimii. Când nu eşti iubit, îţi strângi tristeţea în podul palmelor.
 
271.          Dragostea este un glonte cu parfum de flori nemuritoare.
 
272.          Dragostea este precum filmul dintr-un cinematograf. Nimeni nu-l vizionează fără să-l plătească, nimeni nu iese din cinematograf fără o părere de rău.
 
273.          Iubirea este precum puiul de pasăre care părăseşte cuibul inimii, încercând să zboare peste orice prăpastie cu aripile imaginare ale sufletului.
 
274.          De multe ori, iubirea este iluzia unei flori căreia i-am smuls toate petalele, cu propriile noastre gânduri negative, când ea, de fapt, nici măcar nu îmbobocise.
 
275.          Orice motor are nevoie de un sistem de răcire cu lichid sau cu aer. Aşa cum şi iubirea are nevoie de lacrimi sau de aerul proaspăt al unei clipe de singurătate.
 
276.          Iubirea unor oameni îţi permite să faci şi autostopul, dar pentru distanţe lungi e bine să ai propriul tău mijloc de locomoţie, alimentat de sentimente curate şi idealuri măreţe.
 
277.          Nu râdeţi de cei care se bâlbâie atunci când iubesc. Aşa învaţă ei noul alfabet al renaşterii prin iubire.
 
278.          Mormintele iubirilor pe care le păstrăm în suflet nu au nevoie de cruci, ci de catedrale de lumină.
 
279.          Războiul modern a transformat calul de lemn în cal virtual. Şi dragostea se transformă, începe să poarte ochelari holografici.
 
280.          Am început cu-nceputul şi am sfârşit în cuprinsul îmbrăţişărilor tale…
 
281.          Adevărata iubire începe cu lacrimi vărsate pe altarul singurătăţii.
 
282.          În lupta cu timpul trebuie să trimitem pe linia I ceea ce nu poate muri niciodată: iubirea.
 
283.          Iubirea nu e niciodată strigăt în pustiu.
 
284.          Şi dragostea, ce e dragostea până la urmă? E oaza din pustiul cărnii? E mirajul? E insula pe care naufragiem şi plângem fără ca lacrimile să ne ţină de sete? E cerul nopţii spre care privim luminile unor absenţe? E râul care izvorăşte din inimă şi se prăvăleşte în cascada viselor aproape reale?
 
285.          Fiecare om are un călcâi al lui Ahile şi acela este iubirea.
 
286.          Dragostea poartă mereu în vintre amintirea primului zbor.
 
287.          O iubire în care s-a reflectat o singură persoană se poate sparge într-o puzderie de cioburi. Acestea vor ajunge să reflecte detaliile lumii înconjurătoare, devenind piesele de puzzle ale unei iubiri şi mai mari.
 
288.          Când iubirea prinde rădăcini în suflet, frunzele ei pot ajunge şi pe fruntea Lunii.
 
289.          La început, iubirea se ascunde în cămăruţele inimii şi, când o găsim, se lasă mângâiată şi toarce ca o pisică. După aceea, iubirea fuge în labirintul minţii şi ne pierdem toată viaţa citindu-i urmele.
 
290.          Suntem două pagini de iubire prinse împreună de agrafa clipei.
 
Dreptatea
 
291.          Cei care au mereu dreptate sfârşesc prin a avea cei mai mulţi duşmani. De aceea este bine să le dai dreptate şi altora...
 
Dualitatea
 
292.          În fiecare om se află un David şi un Goliat. David învinge când capătă curaj şi ocheşte punctul sensibil al lui Goliat. Goliat învinge când îl intimidează pe David şi îl constrânge să arunce cu pietre în ceilalţi oameni din jur. 
 
Dumnezeu
 
293.          Uneori îmi trec prin cap gânduri furioase ca nişte armate de fulgere. Poate că Dumnezeu încearcă să comunice cu mine, iar eu, ca un insomniac, număr secundele dintre lumina pe care n-o ating şi glasul pe care nu-l înţeleg.
 
294.          Gloria este inerţia clipei în eternitate. Iubirea este inerţia eternităţii într-o clipă. Cunoscându-le pe amândouă, prefer magia lui Dumnezeu...
 
295.          Şi chiar dacă vei fi rănit, să accepţi durerea ca pe un dar divin. Pentru că acolo unde nu iubeşte omul iubeşte Dumnezeu şi, dacă nu renunţi niciodată la iubire, nici Dumnezeu nu renunţă la tine şi îţi va da într-un final ceea ce meriţi.
 
296.          Tot ce este materie poartă amprenta lui Dumnezeu. Iubind materia în esenţa ei, putem accede la divinitatea ei.
 
297.          ADN-ul lui Dumnezeu este compus din spiralele galaxiilor.
 
298.          Dacă la început a fost cuvântul, pot spune că Dumnezeu a fost poet şi a creat universul aşa cum şi eu am creat poezia mea.
 
299.          Când eram mic voiam să mă fac Dumnezeu, dar nu realizam cât de greu este să iubeşti şi să fii întotdeauna singur.
 
300.          Când eram mic voiam să mă fac Dumnezeu, dar nu bănuiam cât de greu este să rămâi Om atunci când eşti singur.
 
301.          Când eşti înconjurat de străini, Dumnezeu este mai aproape de tine.
 
302.          Dumnezeu ne-a dat la fiecare atâta minte câtă putem duce.
 
303.          Dumnezeu are mireasmă de cetini de brad.
 
304.          Dumnezeu, prin nemişcarea sa, spune totul.
 
305.          Dumnezeu nu-şi trage niciodată sufletul, îl oferă necontenit.
 
306.          Dumnezeu scrie cu pană de înger.
 
307.          Dumnezeu este prisăcarul stelelor.
 
308.          Dumnezeul meu este vântul, mama mea este marea... şi scoicile, da, scoicile, devoratoare de gânduri pe falezele timpului...
 
309.          Oamenii pe care i-am întâlnit o dată în viaţă aduc pe undeva cu Dumnezeu; îmi lipsesc îmbrăţişările lor, strângerile de mână, dar mai ales privirile…
 
310.          Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj… într-un cer fără scări.
 
311.          Dumnezeu nu tace niciodată, se face că plouă…
 
312.          Azi, pe fruntea mea, pianotează Dumnezeu.
 
313.          Dumnezeu – ceasul deşteptător care ne trezeşte, prin revelaţie, din somnul letargic al existenţei.
 
314.          Prefer să rămân toiagul tău, Doamne, pe care să-ţi sprijini sufletul, şi să mă doară dragostea ta decât să mă dărâme cuvinte de dragul cuvintelor...
 
315.          Suntem asfixiaţi cu zădărnicie şi necunoaştere. Aş vrea să vină Dumnezeu să ne facă respiraţie gură la gură...
 
316.          Prin subteranele minţii, Dumnezeu se balansează pe un hamac plin de stele.
 
317.          Dumnezeu răspunde la orice întrebare, dar cine acceptă tăcerea ca fiind cel mai folositor răspuns?
 
318.          Stăteam şi mă întrebam deunăzi care ar fi dorinţa mea cea mai mare pe care nici măcar Dumnezeu n-ar avea puterea să mi-o îndeplinească. Şi atunci m-a trăsnit un gând ce părea curată blasfemie: să-i iau locul marelui creator! Eram sigur că nu va renunţa niciodată la poziţia lui supremă în faţa unui biet muritor! Dar, analizând şi mai bine situaţia, mi-am dat seama că şi pe asta o înfăptuieşte de fiecare dată când venim pe lume sau murim. Dumnezeu face schimb de locuri cu oamenii şi oamenii fac schimb de locuri cu Dumnezeu.
 
319.          Tot ce-i adânc până-n suflet este resimţit şi de Dumnezeu: durerea, dragostea, chiar şi abisul din noi.
 
320.          Farmecul trist al vieţii: adevărul este foarte bine ascuns. Crede şi nu cerceta elimină şi farmecul şi tristeţea. Tocmai de aceea cred într-un Dumnezeu al căutării până la moarte, îmbătându-mă cu revelaţii în crâşmele raţionamentului comun.
 
321.          Respect religia în care m-am născut, dar nu mă las uşor convins. Îmi place să-l provoc pe Dumnezeu cu întrebări indiscrete, ca mai apoi să fiu persecutat cu miracole.
 
322.          Încerc să-l influenţez pe Dumnezeu cu sentimente pure. Acum flirtez cu rugăciuni, iar la judecata de apoi sper să îmbine utilul experienţei mele de viaţă cu plăcutul sufletului meu revigorat.
 
323.          Cum putem lupta împotriva zeilor, când în fiecare palmă se ridică un templu al rugăciunii eterne?
 
324.          Dumnezeu este sus, atât de sus încât cei care încearcă să-l găsească prin puterea minţii vor fi striviţi de avalanşa propriilor gânduri.
 
325.          Dumnezeu ne este martor atât în dialogul cu ceilalţi, cât şi în dialogul cu noi înşine. Însă, de cele mai multe ori, în dialogul cu ceilalţi îl folosim pe Dumnezeu ca simplu pretext, iar în dialogul cu noi înşine îl folosim doar pentru a decora interiorul fricii noastre cea de toate zilele.
 
326.          Nu poţi să ajungi la Dumnezeu prin simpla privire a cerului. Şi nici prin simpla închidere a ochilor.
 
327.          Când Dumnezeu a făcut lumea, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Plângea ştiind cât vom suferi, râdea ştiind că îi vom ţine totuşi de urât.
 
328.          Dumnezeu îşi permite luxul de a da tuturor oamenilor autografe cu raze de soare. Când vine noaptea, stelele îi scriu şi îi rescriu biografia pe paginile infinite ale cerului.
 
329.          Dumnezeu stropeşte pânza dimineţii cu rouă. Este divina lui semnătură.
 
330.          Dumnezeu e cimpoierul inimii mele. Cântul îl aude doar el atunci când sângele se vărsă pe hârtie.
 
331.          Dumnezeu s-a coborât odată cu lacrima pe pagina albă şi aşteaptă scări de cuvinte pentru a urca în sufletul altora.
 
332.          Simt cum se ascunde ceva sub oglinda ochiului magic al Lunii. Să fie sufletul lui Dumnezeu?
 
333.          Şi Dumnezeu, ca un bun contabil, aplică principiul dublei înregistrări. Materialele pe pământ, sufletele în casa cerului. De bănci se ocupă contabilul adjunct. Nu degeaba, comisioanele şi dobânzile bancare sunt un adevărat infern.
 
334.          Dumnezeule, te invit la o cafea. Îţi torn zilele-n nopţi, îndulcindu-le cu iubire.
 
335.          Ce caniculă! Oare Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să aibă mintea dezgheţată?
 
336.          Dumnezeu e interesat de sentimentele mele, chiar şi atunci când oamenii nu sunt.
 
337.          Dumnezeu scrie cartea vieţii, cerul e hârtia indigo, iar noi suntem urmele scrisului.
 
338.          Dacă te-ntrebi cine este Dumnezeu, răspunsul îl vei afla de la tăcerea din tine sau din vorbele celorlalţi?
 
339.          De dragul liberului arbitru, Dumnezeu ne-a tăiat sforile. Acum doar speră să ne facem leagăn din ele.
 
Durerea
 
340.          Durerea – investiţia cea mai de preţ din buzunarele întâmplărilor zilnice.
 
341.          Ceea ce nu mă ucide mă face sclavul durerii.
 
342.          Ne doare absenţa a ceea ce suntem.
 
343.          Durerea trece ca plugul prin carne, răscolind amintirile.
 
344.          Nu e durere mai mare ca naşterea…, să mergi pe drumul pierzaniei cu martori le fiece pas.
 
345.          Singuri ne ridicăm durerile treaptă cu treaptă, atât de sus, şi de ce? Zborul este al păsărilor şi fericirea a celor care uită...
 
346.          De dureri nu ne plictisim niciodată. Ele ne sunt şi blestemul, ele ne sunt şi salvarea...
 
347.          Dintre toţi dascălii, durerea este cea mai darnică: dă meditaţii gratuite pentru toţi cei care trec prin examenele necunoscute ale vieţii.
 
348.          Asist, prin propria-mi durere, la debutul unui artist macabru. Durerea este pseudonimul morţii.
 
349.          Mulţi oameni ar vrea ca în schimbul durerilor care îi chinuiesc zi de zi, să obţină ceea ce cred că i-ar face mai fericiţi. Dar pentru că nimeni nu dă doi bani pe acele dureri, ajung să-şi vândă sufletul pentru nişte lucruri care, în scurt timp, îi vor chinui şi mai tare.
 
350.          Durerea priveşte în jos. În Cer durerile niciodată n-ajung…
 
351.          Durerea palpită ca un gând abandonat în neant. Cheamă-ţi gândul înapoi şi vei fi capabil să învingi orice durere prin cuvânt.
 
352.          Durerea este meditaţia sufletelor încercate de dumnezeire.
 
353.          Durerile sunt apoteotice cuceriri ale morţii pe teritoriul cărnii.
 
354.          Pe unii oameni durerea îi reduce la tăcere, pe alţii îi face extrem de egoişti şi vorbăreţi. Dar mai sunt şi oameni care gândesc şi simt dincolo de propria lor durere, dăruind lumii dragoste şi înţelepciune.
 
355.          Orice durere e dovada că Dumnezeu ne strânge tare atunci când alunecăm în prăpastie.
 
Echilibrul
 
356.          Chiar şi diferiţi, suntem degetele aceleiaşi palme ce ţine planeta într-un echilibru perfect, cosmic şi spiritual.
 
Ecoul
 
357.          Îmi este frică să te strig, ecoul mi-a ştirbit de-atâtea ori imaginaţia…
 
358.          Te pierd printre ecouri rupte de cadenţă, diforme gânduri exorcizând tăcerea.
 
359.          Ecoul – biletul dus-întors către paradisul pierdut.
 
360.          Suntem ecourile care îşi caută gura născătoare de murmur şi strigăt.
 
Efemerul
 
361.          Mereu trecem pe lângă noi înşine, ocolindu-ne umbrele, ocolindu-ne sufletele, apoi ne admirăm efemerul în oglinzi statice.
 
362.          Oare pot măsura efemerul cu pumnii strânşi clepsidră între cer şi pământ?
 
Ego-ul
 
363.          Nu este o problemă să înfrângi ego-ul, ci unde îi îngropi cadavrul.
 
364.          Cea mai bună reţetă pentru egoism: singurătatea şi suferinţa fizică. Din păcate... egoiştii vor să se vindece numai cu reţete compensate.
 
365.          Am renunţat la mărginitul Eu, nemărginindu-mă-n tine...
 
366.          Eul – sâmburele de Dumnez-Eu al poeziei.
 
Enigma
 
367.          Enigma – corabia care se scufundă în lacrima infinitului.
 
Esenţa
 
368.          Reducerea la esenţă nu este un sfârşit. Aşa cum nici o lacrimă nu este.
 
Exemplul
 
369.          Trăim într-o epocă în care iniţiativa şi exemplul personal trebuie să ia locul marii discreţii şi gloriei postume.
 
Femeia
 
370.          Descopeream femeia şi, pe măsură ce înaintam, mă rătăceam în sălbăticia ei.
 
371.          După ce iubeşti femeia, priveşte-o cum doarme în locul acela numai al ei. Ascultă ce amintirile-ţi spun, nu încerca şi visurile să i le iei.
 
372.          Spune-i unei femei ce vrea să audă şi toată iubirea ei se va transforma în tăcere.
 
373.          Pe fiecare femeie flutură un steag al escaladei umane.
 
374.          Femeia este frumoasă fără să-i ceri şi fără să speri.
 
375.          Unii preferă să vegeteze în corpul femeii până prind rădăcini.
 
376.          În fiecare femeie se află ascunsă o civilizaţie.
 
377.          Dacă ţi-este scris să mori înaintea femeii, roag-o să nu se oprească la cumpărături de haine pe ultimul drum. Rişti să pierzi şi Judecata de Apoi...
 
378.          I-am închinat atâtea poeme femeii încât i-am făcut cerdac la moara cu visuri…
 
379.          Nu putem privi niciodată în universul interior al unei femei, acolo unde iubirea se joacă mereu de-a v-aţi ascunselea.
 
380.          Îmi lipseşte înveşnicirea unei femei: culcat la pământ, cu braţele-ntinse, să mă predau ochilor ei...
 
381.          Odată, l-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea o femeie şi el mi-a dat o palmă peste ceafă. Aşa am înţeles că bătaia şi femeia sunt rupte din rai.
 
382.          Cu cât priveşti mai mult ochii unei femei, cu atât îţi dai seama ce imensitate are oceanul secretelor…
 
383.          Universul conspiră pentru reuşita unei femei atunci când ea găseşte puterea de a zâmbi, indiferent cât de grea este situaţia prin care trece...
 
384.          Ca să ajungi la inima femeii, nu ai nevoie de harta trupului ei, ci de harta viselor pe care să le împlineşti împreună cu ea.
 
385.          Sunt două continente între care sufletul meu călătoreşte atras de nevoia cunoaşterii: continentul alb al hârtiei şi continentul negru al umbrei. Iar femeia, da, femeia e continentul în care mi-am îngropat iubirea ca pe un sâmbure din care va răsări nemurirea.
 
Fericirea
 
386.          Fericirea este doar un cobai pe care experimentăm clickuri.
 
387.          Fericirea – gaura cheii prin care tragem cu ochiul la ceea ce numai visul poate atinge.
 
388.          Ce mă face fericit? Faptul că-mi duc singur crucea la fel cum şi melcul îşi duce cochilia în drum spre marea abandonare?
 
389.          Câteodată mă rog la Dumnezeu să primesc un e-mail cu locurile în care pot descoperi Fericirea.
 
390.          Câteodată mă rog la Dumnezeu şi primesc un e-mail cu locurile în care pot descoperi Fericirea.
 
391.          Fericirea – lacrima prohibită de zei.
 
392.          Singurul defect al fericirii este că nu apare niciodată atunci când o căutăm...
 
393.          Unii oameni sunt atât de plictisiţi de propria lor fericire, încât o doresc pe-a altora.
 
394.          Degeaba deţinem cheile fericirii dacă ne închidem în noi înşine.
 
395.          Dacă s-ar desfiinţa mariajul, cei mai nefericiţi ar fi bijutierii…
 
396.          Când se va rupe apa născătoarei mele de poezie, singurătatea, atunci voi fi cu adevărat fericit.
 
397.          Fericirea se poate născoci şi dintr-o bătaie de palme.
 
398.          Fericirea, paradisul, sunt în pântecul matern.
 
399.          Preţuieşte-i pe cei care au cunoscut fericirea şi o pot împărţi cu tine, nu pe cei care n-au cunoscut-o, dar sunt dependenţi de fericirea ta!
 
400.          Fericirea – lacrima ce încă n-a atins pământul.
 
401.          Şi sper c-o să petrecem de-a pururi fericirea, din şoapte şi săruturi mereu ea va-nflori, şi-o să te mirui tandru şi-agale cu privirea, scăldată-n curcubeie şi lacrimi albăstrii....
 
402.          Fericirea este un destin cu mai multe butoane. Ce vrei să fii, unde vrei să ajungi şi cât de repede. Însă n-avem atâtea degete şi nici atâta răbdare. Alegem ceea ce ni se pare mai simplu, mai pe înţelesul nostru, mai practic...
 
403.          Fericirea ţine cât luciul pantofilor. Este lustruită de suflet în fiecare dimineaţă, dar n-apucă să facă doi paşi fără să se murdărească.
 
404.          Salba fericirii – firul durerii şi amintirile preţioaselor bucurii.
 
405.          Fericirea poate fi înduioşată chiar şi de zâmbetul ipocritului, dar fără să fie cucerită. Adevăraţii cuceritori ai fericirii sunt stăpânii celor patru virtuţi: curajul, justeţea, prudenţa şi temperanţa.
 
406.          Fericirea a intrat la regim – suflet fără lacrimi, condimentat cu picanterii.
 
407.          Cine nu-şi asumă consecinţele păcatului originar ajunge corigent la fericire.  
 
408.          Fericirea este biletul compostat în copilărie cu care încercăm să păcălim viitorul.
 
409.          Pe drumul către fericire, ne fericim cu porţii mici de amăgire.
 
410.          Fericirea este locul de joacă pentru sufletele neprihănite, pe atlasul unei lumi care stă cu degetul deasupra butonului de autodistrugere.
 
411.          Fericirea nu este nici albă, nici neagră. Este multicoloră, asemenea curcubeului, şi durează la fel de puţin.
 
412.          Fericirea înseamnă să oferi un dar, să primeşti un dar, fără ca acel "dar" să fie o conjuncţie.
 
413.          Fericirea din viaţa extrauterină este inerţia fericirii pe care o trăim în pântecul mamei. Din păcate, de cele mai multe ori, fericirea noastră se estompează prea repede, fiind supusă acţiunii unor forţe exterioare pe care ne chinuim inutil să le înţelegem.
 
414.          Fericirea a devenit un lanţ de servere prin care orbecăim ca nişte somnambuli ai vieţii reale.
 
415.          Pe toate potecile gândului îmi caut neţărmurita fericire.
 
416.          Oricât de mare şi pustiu este continentul suferinţei, tot are în el o oază de fericire.
 
417.          Fericirea are patru anotimpuri, dar cel mai frumos este al cincilea.
 
418.          Când am trecut pe lângă fericire eram, de fapt, într-un vis, şi treceam pe lângă mine însumi.
 
419.          Drumul spre fericire, oricât de lung ar fi, se termină cu treptele care coboară în sufletul tău. Fiecare treaptă este o pildă, iar trofeul pe care-l primeşti după ce termini coborârea este o pereche de aripi.
 
420.          Până la marea fericire trebuie să schimbi mii de trenuri. Fiecare tren este un vis, fiecare zi este o sală de aşteptare.
 
Filozofia
 
421.          Filozofia – osul după care aleargă toţi câinii istoriei.
 
422.          Filozofia chibritului: Viaţa unui băţ de chibrit constă în arderea lui, când îşi dă flacăra unei ţigări cu sufletul risipit în cercuri.
 
Flirtul
 
423.          Flirtul – glonţul orb al pasiunii fără frontiere.
 
Fluturele
 
424.          Povestea fluturilor din stomac este scurtă. Fluturii ajung repede într-un insectar al memoriei.
 
425.          Niciun fluture nu trăieşte mai mult de 9 luni. Însă cei din stomac pot deveni din nou larve.
 
Frica
 
426.          Suntem dovada vie a nemuririi, dar şi dovada vie a unei frici care ne împiedică să trăim nemurirea prin cel mai frumos sentiment: iubirea. Aşadar, ne trăim doar viaţa asta scurtă, acordând valoare inestimabilă lucrurilor care ne-au amăgit în cel mai paradoxal mod posibil.
 
Frumuseţea
 
427.          Este foarte uşor să scrii manifestându-ţi repulsia faţă de urât. Este mult mai greu să te concentrezi asupra frumuseţii subtile din interiorul urâtului, s-o scoţi la iveală şi s-o amplifici.
 
428.          Frumuseţea femeii deschide gura prostului şi mintea deşteptului.
 
429.          Azi trebuie să fiu mai frumos, poate mă întâlnesc cu sublimul.
 
Gândul
 
430.          Mă agăţ de un gând ca de un colac de salvare, atunci când creşte apa tuturor suferinţelor şi cerul are culoarea înecului.
 
431.          Şi cărui zeu să mă-nchin dacă nu celui ce cade în fiecare zi cu obrajii în palme, aşteptând apocalipsa gândurilor?
 
432.          Gândurile mele – circumferinţa unui trunchi de copac, despletindu-şi seva într-o coroană de vise...
 
433.          Mă aşez la fereastra singurului tren: gândul-expres.
 
434.          Eu sunt monarhia absolută a gândurilor mele.
 
435.          Gândul – parapanta peste vidul din oameni.
 
436.          Bisturiul gândului bun poate îndepărta mereu ipocrizia din noi.
 
437.          Ce bine ar fi dacă în cafeaua amară a dimineţii, oamenii ar înmuia şi lascivitatea gândurilor cu care pleacă la drum în fiecare zi. Ce fericită purgaţie!
 
438.          Ce paradox! Nu ne cunoaştem nici propria minte şi vrem să ştim ce gândesc ceilalţi.
 
439.          Prin gând suntem stăpânii tuturor aspiraţiilor noastre. Într-o existenţă perfectă ar trebui să înfăptuim totul prin gând, chiar şi universul în care vrem să trăim...
 
440.          Gândul – ofranda adusă uitării.
 
441.          Dacă gândul ar fi ghilotină… am fi o lume de decapitaţi.
 
442.          Degeaba le oferim oamenilor gândurile noastre ca şi cum le-am oferi flori. Suferinţa lor e mereu carnivoră…
 
443.          Gândurile sunt epistole către abisul care s-a prăbuşit din eternitate în noi.
 
444.          Gândul e ca un câine flămând. Îi dai cuvinte şi latră la străini.
 
445.          Dacă gândurile noastre ar ţine loc rugăciunilor, în biserici ar fi bineveniţi doar copiii.
 
446.          Te mângâi cu un gând fugar.
 
447.          Sunt o insulă pustie pe care s-a dezvoltat vegetaţia luxuriantă a gândului. Oare câţi vor pune piciorul pe falezele eternităţii mele?
 
448.          Sunt gândul care mă surprinde mereu cum gândesc.
 
449.          Gândul nostru este singura baghetă magică din univers, iar universul este jobenul pe care ni-l împrumută Dumnezeu. Din păcate, cei mai mulţi vorbesc numai despre borurile jobenului.
 
450.          Dacă poţi citi gândurile cuiva înseamnă că şi Dumnezeu le poate citi pe-ale tale.
 
451.          Cine circulă cu viteza gândului se poate odihni şi între două bătăi de inimă.
 
452.          Datorită iubirii, toate gândurile pe care le-am uitat s-au preschimbat în gândul pe care lumea îl va ţine minte.
 
Genialitatea
 
453.          Geniile – sufletele care au atins marginea universului.
 
454.          Nu vei fi genial învăţând cuvintele unui geniu, ci aplicându-le în viaţa de zi cu zi.
 
455.          Găseşte-ţi propria cale, lângă un geniu te poate molipsi doar dramul lui de nebunie.
 
456.          Geniul – scânteia desprinsă din lumina raţiunii cosmice.
 
457.          Modestia şi discreţia fac casă bună împreună. Şi totuşi aroganţa geniilor nu mă deranjează deloc, ştiu că este o consecinţă a războiului pe care l-au pierdut împotriva prostiei universale.
 
458.          Adâncimile universului nostru interior pot fi fecundate cu gânduri stelare. Aşa se naşte pulsaţia geniului.
 
459.          Sufletul geniului este de aur. Te atrage strălucirea lui, dar nu se magnetizează.
 
460.          Geniul nu se lamentează. El este capabili să se ridice deasupra oricărei suferinţe, deasupra oricărei neîmpliniri. Şi nici măcar nu are aşteptări de la posteritate. El ştie cine este şi unde va fi. Ştie, fiindcă de acolo vine genialitatea lui.
 
461.          Mintea unui geniu - o floare uscată pe care Dumnezeu o păstrează în Cartea Vieţii. Oamenii au păstrat polenul.
 
Glasul
 
462.          Suntem glasurile aceleiaşi inimi care pulsa în centrul universului, sondând adâncimile incomensurabile în căutarea propriului ecou.
 
Gloria
 
463.          Gloria este o floare care ne orbeşte prin frumuseţea ei şi, chiar dacă miroase puternic a moarte, continuăm să o îngrijim.
 
Greşeala
 
464.          Dacă greşeşti, îţi prelungeşti viaţa cu o părere de rău.
 
465.          Greşeala celui pe care preferi să-l învinuieşti pe ascuns că ţi-a schimbat viaţa în rău, îţi aparţine, cel puţin, pe jumătate.
 
Iertarea
 
466.          Iertarea – preludiul infinităţii în doi.
 
Iisus
 
467.          Pe tine, Iisuse, nu te-am întrebat niciodată: ce grupă sanguină ai? Eu cred, Iisuse, că tu ai grupa zero infinit...
 
468.          Iisus – poetul de tranziţie de la pământ la cer şi de la cer la pământ.
 
469.          Dacă aş călători în trecut, aş vrea să fiu contemporan cu Iisus. Dacă aş călători în viitor, aş vrea să fiu contemporan tot cu Iisus…
 
470.          Iisus a construit paradisul din pietrele pe care alţii le-au aruncat în el. Iar noi am făcut din paradis o ruină…
 
471.          Iisus a luat cu el toată greutatea păcatelor lumii şi a urcat pe dealul Golgotei, astfel încât noi să putem urca mai uşor pe versantul abrupt al inimii.
 
Iluzia
 
472.          Ne căţărăm pe vârfuri de iluzii, păşim pe trepte de noroi...
 
473.          Totul e iluzie, depinde cine o creează.
 
474.          Trăiesc printre iluzii, îmbrăţişând ecouri…
 
475.          Şi dintr-un sâmbure de lumină poate încolţi iluzia.
 
476.          În viaţa reală este loc şi pentru optimişti, şi pentru pesimişti, şi pentru realişti. Dar cel mai bine trăiesc iluzioniştii, fiindcă există foarte mulţi naivi care le cumpără iluziile.
 
Imaginaţia
 
477.          Imaginaţia –  forţa minţii şi a sufletului prin care putem construi noi miracole ce au la bază iubirea şi arhetipul creaţiei divine.
 
478.          Dacă te loveşti de un zid, îţi prelungeşti viaţa imaginându-ţi o uşă, imaginându-ţi un zbor.
 
479.          Pentru a avea imaginaţie, trebuie să fii atras de ceva. Pentru a avea speranţă, trebuie să-ţi fie teamă de ceva.
 
Indiferenţa
 
480.          Câinele, chiar dacă este lovit, îşi iubeşte stăpânul. Omul, chiar dacă este iubit, îl ignoră pe Dumnezeu.
 
481.          Pe cel care cade de nenumărate ori şi se ridică întotdeauna singur, unii obosesc doar privindu-l.
 
482.          După zeci de secole şi sute de războaie, oamenii încearcă să perfecţioneze o armă mai rece, mai dureroasă şi mai silenţioasă decât cea care l-a răpus pe Hristos: indiferenţa.
 
483.          Indiferenţa este prăpastia de netrecut între oameni. Deasupra prăpastiei, Dumnezeu încercă să le smulgă un zâmbet, dansând cu razele soarelui şi cu norii. Apoi tună, fulgeră şi plânge în toate culorile curcubeului.
 
484.          Bineînţeles că oamenii pun umărul să se salveze. Îl pun pe pat să se salveze de la atâta stat în picioare.
 
485.          Pentru a distruge o iubire, e suficient să întorci capul. Pentru a distruge lumea, e suficient să închizi ochii.
 
Infernul
 
486.          Chinezii nu cred în mitologia greacă. Cerber poate păzi liniştit porţile infernului.
 
487.          Facem cu toţii bungee jumping în infern, agăţaţi de cordonul ombilical.
 
488.          Iadul e prăpastia adâncă în care cade sufletul alungat din cuibul inimii.
 
Infinitul
 
489.          Unii mai degrabă învârt lumea pe degete decât să împartă infinitul cu persoana iubită.
 
490.          Linia infinitului începe cu linia palmelor noastre.
 
491.          Infinitul mă mângâie cu poeme pe care trebuie să le întorc infinitului. Dar şi oamenii au în ei un gram de infinitate.
 
492.          Nemărginire, îţi admir splendoarea prin ziduri de lacrimi.
 
Inima
 
493.          Inima – aşchia înfiptă în toracele timpului.
 
494.          Inima mea se umple de frumuseţea unor cuvinte la fel cum coşciugul se umple de frumuseţea unui mort.
 
495.          Oare câte bătăi de inimă pot umple nimicul, tăcerea şi tot universul?
 
496.          Inima de stâncă nu încetează niciodată să bată.
 
497.          Să nu-ţi trezeşti păsările din tine. Te vor lăsa fără anotimpuri şi inima ta va rămâne doar un cuib părăsit.
 
498.          Între pământul apelor tale şi cerul gurii tale se naşte o bătaie de inimă.
 
499.          Nu este obositor să asculţi oamenii, dacă începi cu bătăile inimii.
 
500.          Nu ne simţim niciodată acasă, până când nu locuim în inima celuilalt.
 
501.          În trupul meu bat două ceasuri, unul înainte şi unul înapoi, iar inima mea le fixează la aceeaşi moarte exactă.
 
502.          Eu sunt politica inimii mele.
 
503.          Inima îşi face munca silnică în ocnele de sare ale durerilor mele lăuntrice.
 
504.          Inima mea este o pioneză pe harta lumii.
 
505.          Inima nu bate niciodată ora precisă a îndoielii...
 
506.          Centrul de greutate al oamenilor se află în inima lor.
 
507.          Inima este şi vie şi moartă, pe jumătate înşelată de propriul ecou.
 
508.          Inima – capcana pusă timpului, împiedicându-l să treacă neobservat.
 
509.          În copacul sângelui meu înfloreşte o inimă.
 
510.          Inima – gâtul subţire al clepsidrei de sânge.
 
511.          Inima – sala de aşteptare pentru trenurile iubirii.
 
512.          Inima – pasărea care a migrat din paradisul placentei în infernul cald al cărnii irepetabile.
 
513.          Inima mea este o fântână pentru toate speranţele alungate de seceta plânsului.
 
514.          Avem fiecare o casă roşie cu patru cămăruţe. Una pentru solitudine, una pentru musafirii poftiţi sau nepoftiţi, una pentru tristele sau fericitele ceremonii şi una pentru viermele care ne roade neîncetat.
 
515.          Unii oameni nu văd inimile celorlalţi decât ca pe nişte teritorii bune de colonizat. Le cuceresc, le consumă resursele, le umplu cu deşeuri şi pleacă. Apoi mai au şi pretenţia să fie ascultaţi de la distanţă.
 
516.          Trăim vremuri în care ceasul biologic merge perfect, dar busola inimii e mereu dereglată de creier.
 
517.          Te-am cules, frânturi de gânduri şi iluzii, şi te-am închis in inima mea - închisoare de maci...
 
518.          Inima - două semne de întrebare puse faţă în faţă de Dumnezeu, într-un duel în care viaţa, prinsă la mijloc, refuză să moară.
 
519.          În orice iubire, inima unuia este ceas, iar inima celuilalt este busolă.
 
520.          Inima mea este umbra unui fluture rătăcit printre stele.
 
521.          Unele inimi, când prind aripi, înalţă omul până în al nouălea cer în triluri încântătoare. Altele imită doar comportamentul vampirilor.
 
522.          Chiar şi pe inima de stâncă poate răsări o floare de colţ.
 
523.          Busola inimii indică cei doi poli magnetici ai omului: sexul şi creierul.
 
524.          Inima mea este o batistă împăturită. Când o despăturesc, e cât cerul.
 
525.          Inima - o petală căzută din corola unui vis.
 
526.          Inima este răspântia drumurilor care te pot duce la cer sau te pot întoarce spre pământ. Depinde pe cine alegi să-ţi fie călăuză.
 
527.          Bătăile inimii sunt uvertura la simfonia liniştii depline.
 
528.          Inima – o toacă scufundată-n beznă.
 
529.          Unii îşi fac din inimă un taxi cu patru locuri, alţii îşi invită semenii la călătorii gratuite spre frumuseţile vieţii.
 
Influenţa
 
530.          Câte influenţe are omul în jur, atâtea slăbiciuni are. Influenţele pot distruge tot ce doreşti, tot ce simţi, tot ce eşti, dar mai ales... tot ce iubeşti.
 
Insomnia
 
531.          Sunt insomniacul clipelor de nemurire. Dacă voi închide ochii voi extermina o lume ce mi-a fost dăruită într-un moment de tandreţe divină...
 
532.          Uneori, insomnia poartă hainele de împrumut ale morţii.
 
Inspiraţia
 
533.          Deseori mă inspir din ceea ce spun oamenii şi spun ceea ce oamenii au nevoie să inspire.
 
534.          Înaintez ca un poet împotriva curentului, căutând sursa inspiraţiei mele.
 
535.          Sunt inspirat, deci exist şi fără să „expir“.
 
536.          Inspiraţia – singura privare de libertate în care poetul poate fi fericit.
 
537.          Te poţi obişnui cu mirosul, cu gustul, cu atingerea, cu auzul, cu privirea, dar cu inspiraţia niciodată. Iar când te părăseşte inspiraţia, simţi că eşti privat de toate simţurile la un loc.
 
538.          Mă simt în largul meu, ca o corabie care pescuieşte cuvinte în largul unui ocean infinit.
 
539.          Eşti inspirat când Dumnezeu te ţine de mână şi te poartă prin lume, prin univers, prin toate locurile unde doar el poate ajunge. Inspiraţia e plutirea, zborul fără aripi, călătoria printre stele. Însă, dacă vrei să fii purtat de Dumnezeu pretutindeni, spală-ţi mâinile murdare cu lacrimile căinţei.
 
540.          Inspiraţia poetului vine din lucrurile simple care sunt analizate în detaliu cu microscopul suferinţei: trup, suflet şi lacrimi. Astfel poetul ajunge la originea divină a tuturor lucrurilor, la particula "divinotronică".
 
Inteligenţa
 
541.          Nu ne dovedim niciodată inteligenţa detestând-o pe-a altora.
 
542.          Falsul deştept îi condamnă adesea pe oamenii care îi par inferiori, din neputinţa de a se ridica la nivelul unui deştept autentic.
 
543.          Oamenii inteligenţi cred în Dumnezeu fiindcă aspiră la cunoaşterea de dincolo de posibilităţile lor.
 
Internetul
 
544.          Şi dacă serverul pică, mai sunt un poet?
 
545.          M-am născut pe Google. Am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră către cealaltă lume căreia, probabil, trebuia să-i spun Mamă.
 
546.          M-am născut pe Google şi am învăţat să merg cu privirea prin casele oamenilor.
 
547.          Doamne, am primit mesaj de la tine în timp ce mă spovedeam pe hârtie. S-a înfiripat un link între cer şi pământ prin care mă hrăneam, prin care te downloadam poezie.
 
548.          M-am născut pe Google, toată lumea ştie. Şi tot caut, tot caut locul în care să mă spovedesc.
 
549.          Sunt un călugăr cu Net într-un marsupiu de fibră optică.
 
550.          Degeaba ne ţinem de mâini, nu vom avea niciodată priză la public, ci doar la curent; ştim amândoi că adevărata mană cerească este un abonament...
 
551.          Tot ce-a mai rămas între noi este spaţiul aceasta infinit: WorldWideWeb.Vinoacasă.Com
 
552.          M-am născut pe Google şi voi muri în inima lumii…
 
553.          Orbul care citeşte cărţile scrise în alfabetul Braille înţelege mai bine cuvintele decât internautul care frecventează diverse reţele de socializare. Stăruieşte mai mult asupra cuvintelor.
 
554.          Internauţii nu mai citesc cărţi, ci se concentrează la imagini. Iar dacă în interiorul unei imagini se află un text minuscul pe care reuşesc să-l ţină minte, se cred savanţi.
 
555.          Omul crede că golul din viaţa sa se poate umple cu Internet, pe când Internetul este golul care se umple cu viaţa fadă a omului transpusă în biţi şi pixeli.
 
556.          Ce s-ar face Omul modern fără Internet? Probabil că s-ar întoarce la natură, pentru a-şi spânzura ochii de cer şi sufletul de o creangă.
 
557.          Avem poezie cyber, avem aforisme cyber, dar nu avem critică cyber. Evident, literatura cyber se învaţă pe băncile Internetului, nu pe băncile facultăţilor de filologie.
 
558.          În clipa în care literatura virtuală va deveni ea însăşi o fosilă, ori ne vom întoarce la cartea de hârtie, ori vom deveni creiere pozitronice.
 
559.          Unii scriu poezia în viaţa reală ca şi cum ar da scroll cu mouse-ul unor pagini de Internet. Nu intră niciodată în profunzime.
 
560.          Omul „modern” îşi duce crucea pe Google, nu pe Golgota. Straşnică asemănare de nume!
 
561.          Facebook – paradisul celor cu mai multe feţe, iadul celor cu o singură faţă.
 
562.          Monolog hamletian rostit pe Facebook, în faţa unei imagini provocatoare: îmi place sau nu-mi place?
 
563.          Internetul – anticamera cea mai tehnologizată a morţii.
 
564.          Internetul – cea mai sofisticată fata morgana din deşertăciunea vieţii.
 
565.          Internetul – pingul dintre naştere şi moarte.
 
566.          Internetul – oglinda tuturor însuşirilor şi previziunilor abstracte.
 
567.          Internetul – obrazul de protecţie virtuală împotriva violenţei ineluctabile.
 
568.          Internetul – inima artificială a umanităţii. Poate să pompeze chiar şi wireless.
 
569.          Internetul – locul unde îngerii şi–au pierdut aripile şi îşi fac selfie–uri pentru examenul de capacitate în faţa diavolului.
 
570.          Internetul – moneda care are pe avers cele şapte minuni ale lumii, iar pe revers cele şapte păcate de moarte.
 
571.          Internetul – cântecul de leagăn al clonelor umane cu înalte aspiraţii cyber–monoteiste.
 
572.          Internetul – cel mai puternic drog creat de om înspre folosul animalului din om.
 
573.          Internetul – a doua izgonire, de data aceasta din ruinele Paradisului.
 
574.          Internetul – închisoarea îngerilor postmoderni.
 
575.          Internetul – kryptonita lui Dumnezeu.
 
576.          Serverele au devenit cimitirele moderne ale umanităţii. Drumul Golgotei trece prin cablul de fibră optică al Internetului.
 
577.          Internetul – ultima sofisticărie a superficialităţii umane.
 
578.          Internetul este sufletul artificial al omului modern. În curând nu se va mai spune „şi-a dat sufletul”, ci „a rămas fără Internet”.
 
579.          Chiar dacă moare fără lumânare, internautul poate muri liniştit dacă lângă el pâlpâie luminiţele modemului...
 
580.          Internetul este ca un păianjen care îşi ţese pânza peste umanitate. Nimeni nu intră, nimeni nu iese. Nici măcar îngerii.
 
581.          La poarta raiului au apărut noi indicatoare de avertizare: Atenţie, Internet!
 
582.          Nemulţumiţi că Dumnezeu nu răspunde rugăciunilor, oamenii au implementat în vieţile lor fade  butonul de Download. Apoi butonul de Like şi cel de Dislike. Astfel, într-un mediu virtual, fiecare poate să zică „eu sunt Dumnezeu”.
 
583.          Aforismul este mai degrabă „a fora” decât „a fura”. Aviz celor care dau prea mult copy-paste aforismelor unor consacraţi lângă propriile aforisme lipsite de profunzime ideatică. Să fie doar Internetul de vină?
 
584.          Oamenii de pe Internet vor să pară mai frumoşi decât sunt, ştergându-şi ridurile cu un singur click. Din păcate, aproape niciodată nu îşi corectează greşelile gramaticale din comentarii, invocând faptul că mesajul e singurul care contează. Şi când te gândeşti că ridul acela, asociat cu un zâmbet, ar fi putut spune mai mult decât o mie de cuvinte…
 
Ipocrizia
 
585.          Unii scriitori au ales să nu dea cu bâta în stupul mediocrităţii, doar pentru a-i gusta mierea. Se comportă ca nişte apicultori grijulii, fiind protejaţi de masca ipocriziei.
 
Istoria
 
586.          Istoria se scrie cu tot ce a fost inventat în China: hârtia, cerneala... În curând o să-i lăsăm pe chinezi să ne inventeze şi istoria, e mâna de lucru mai ieftină.
 
Îmbrăţişarea
 
587.          Într-o îmbrăţişare, mâinile tale să fie inima şi creierul. Un "bine-ai venit în sufletul meu"!
 
588.          Înainte de a iubi duşmanul din tine, deposedează-l de toate armele. Altfel, te vei trezi înjunghiat în cea mai tandră îmbrăţişare.
 
Începutul
 
589.          Aş vrea ca viaţa mea să fie un amalgam de începuturi… reconstruite într-un monument gravat de promisiuni şi de săruturi…
 
Înfrângerea
 
590.          Orice înfrângere este consecinţa încrederii oarbe în destin.
 
Îngerul
 
591.          În lumea asta chioară… nu tot ce zboară se numeşte înger.
 
592.          Îngerii n-au coborât de pe arcă, au preferat să rămână un mit.
 
593.          Un înger şomer îmi numără coastele, săbii încovoiate spre sine…
 
594.          Suntem doi îngeri răstigniţi de trandafirii inimilor în mica noastră chilie de sfinţi…
 
595.          Rănile nu le mai număr, îmi port îngerul pe umăr.
 
596.          Din cuvintele mele o să-i făuresc îngerului meu un baston. Chiar dacă el nu m-a învăţat niciodată să zbor, eu o să-l ajut să rămână, ca un adevărat gardian, în picioare.
 
597.          Nu ai nevoie de aripi pentru a fi un înger şi nici de alţi îngeri pentru a-ţi creşte aripi.
 
598.          Dacă oamenii s-ar fi născut cu aripi, ar fi devenit păsări de pradă. În niciun caz îngeri.
 
599.          Din când în când, îngerii din mulţime trebuie să-şi întindă aripile, la fel ca păsările din colivie. Dar, de cele mai multe ori, sunt jumuliţi de vii. Nici genialii arhangheli nu scapă mereu cu toate penele pe ei.
 
Întrebarea
 
600.          Cea mai grea întrebare nu este „cine sunt?”, ci „cui aparţin?”. Cărui gând, cărui glas, cărei atingeri, cărui destin…?
 
601.          Singurul lucru pe care-l doresc de la viaţă este să-mi pot pune mereu întrebări, chiar dacă răspunsurile rămân în lumea inexplorabilului.
 
602.          Mereu punem întrebări şi trecem pe lângă răspunsuri care nu vor fi niciodată cuvinte sau fapte.
 
603.          Şi oamenii slabi de fire îşi pun întrebări, dar sunt întrebări convenabile, care le permit să rămână protejaţi de zidurile unui castel de minciuni şi iluzii. Un om puternic îşi pune cele mai grele întrebări şi, chiar dacă nu găseşte imediat răspunsul la problemele sale, încearcă să şi-l apropie prin fapte virtuoase.
 
604.          Să nu ne mire că întrebările adresate divinităţii au efect de bumerang, atâta timp cât căutăm răspunsurile în cer şi nu în noi înşine.
 
605.          Vine o vreme când te-ntrebi: care ţi-e rolul în acest calvar infinit al pustiului, de ce atingerea noastră se preface în moarte?
 
Întunericul
 
606.          Întunericul – paradisul cu luminile stinse în care oamenii îşi strigă pe nedrept izgonirea.
 
607.          Oare ce enigmă ascunde întunericul în pentagrama unui păianjen?
 
608.          Ce este mai trist ca întunericul, atunci când umbra, singura ta alinare, dispare?
 
609.          În lumea tenebrelor se zbat ideile cu instincte de fiară.
 
Înţelepciunea
 
610.          Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gândurilor.
 
611.          Dacă frumuseţea ar fi putut să oprească timpul în loc, mi-aş fi dorit să fiu o femeie neasemuit de frumoasă. Ah, înţelepciune, te aştept să mă înfrumuseţezi cu primăvara veşnică a cuvintelor tale!
 
612.          Să fii înţelept – să laşi loc în cuget şi unui mister şi unui miracol.
 
613.          Înţelepciunea apare când alegem să spunem cuvinte importante în locul cuvintelor mari.
 
614.          Omul înţelept nu renunţă niciodată la armele împotriva prostiei, dar le alege pe cele mai eficiente şi silenţioase.
 
615.          Înţelepciunea – vesta antiglonţ pentru împuşcăturile râsului.
 
616.          Când într-un om sălăşluiesc bucuriile şi durerile într-o deplină luciditate şi armonie, atunci putem spune că viaţa este trăită cu demnitate, înţelegere şi maturitate, premisele unei înţelepciuni pe care mulţi o nutresc doar prin studiu şi metafore preţioase.
 
617.          Cât de comode ne sunt vorbele unui înţelept, dar cât de incomod e scaunul pe care el a stat.
 
618.          Adevăraţii înţelepţi vorbesc în pilde. Ei nu folosesc adevărul care pune sare pe răni şi nici minciuna care ne face să ne simţim mai bine.
 
619.          Înţeleptul vede viitorul chiar şi în spuma valurilor.
 
620.          Înţelepciunea mângâie, dar şi trezeşte.
 
621.          Cu un strop de-nţelepciune, vezi lumina din genune.
 
622.          Aşa cum trece raza de soare prin frunzişul des, aşa trece şi omul înţelept prin greutăţile vieţii.
 
623.          Poate că inventatorul expresiei "om cu scaun la cap" s-a gândit un pic şi la părintele care îşi duce copilul în cârcă.
 
624.          Să ai grijă mereu ca neuronii care se duc să lase ceva în urmă neuronilor care rămân.
 
625.          Primul pas al iubirii spre înţelepciune este să iubeşti mai mult de un om. Dar nu pe măsura plăcerii pe care ţi-o oferă, ci pe măsura suferinţei în care te regăseşti şi pe care vrei s-o alini cu nişte cuvinte care merg direct la suflet.
 
626.          Tăcerea înţeleptului e de aur. Şi are mulţi dinţi rupţi în ea.
 
627.          Când lumea asta putredă este întoarsă pe dos, înţeleptul îi întăreşte cusăturile.
 
628.          Înţeleptul se vede mai bine dacă ne reglăm dioptria sufletului.
 
Învierea
 
629.          Există şi învieri triste. Sunt cele care ne trezesc din visele cele mai frumoase ale nopţilor.
 
Labirintul
 
630.          Dacă n-ar exista labirintul, n-ar mai exista nici farmecul rătăcirii.
 
631.          La intrare mergi de-a buşilea. Curând viaţa va pune biciul pe tine şi o vei lua la fugă în acest labirint cu o singură ieşire.
 
632.          Ne plimbăm din trup în trup ca prin camerele unui labirint fără ieşire.
 
Lacrima
 
633.          Degeaba încercăm să facem schimb de respiraţii în îmbrăţişări îndelungi. Numai lacrima poate schimba gradul de puritate a sufletului.
 
634.          Cea mai ucigătoare otravă – lacrima pură.
 
635.          Lacrima este testamentul unui îndrăgostit.
 
636.          Lacrimile sufletului sunt învelite într-un ambalaj de cuvinte.
 
637.          Trăiesc în lacrima unui univers aflat în lacrima unui univers şi mai mare.
 
638.          Lacrima mortis: ce doare mai tare ca lipsa durerii?... Doi ochi se bat pentru o lacrimă rămasă neplânsă.
 
639.          Încercăm să rănim timpul cu lacrimi oarbe.
 
640.          O lacrimă este de ajuns să distrugă un castel de nisip.
 
641.          Chiar şi în Marea Moartă este captivă o lacrimă vie.
 
642.          Lacrimile – roua infinitului.
 
643.          Lacrimile – iubirile din ochii sufletului care naufragiază în ochii pământului.
 
644.          Atunci când plângi noapte de noapte şi îţi îneci iubirea într-o mare de lacrimi, nu ştii că iubirii îi cresc solzi, adăpostind Luna într-o arcuită splendoare?
 
645.          Prin lacrimi ne plătim cele mai scumpe datorii. Lipsa lacrimilor e falimentul sufletului.
 
646.          Când eşti dat afară din inima cuiva, doar cerul este suficient de încăpător pentru rătăcirea ta. Dar pentru că-ţi lipsesc aripile, lacrima este singurul cer care încearcă forma inimii.
 
647.          Ar trebui să plângem cu lacrimi cenuşii, să aibă şi ele culoarea amărăciunii noastre. Ce palidă consolare sunt norii negri care se adună pe cerul făgăduinţei. 
 
648.          Cioran spunea că "prin orice lacrimă ne priveşte Dumnezeu." Aş exclude, totuşi, "lacrimile de crocodil".
 
649.          Plângem în templul singurătăţii noastre, otrăvindu-ne, cu lacrimi de dor, fântâna tinereţii veşnice. 
 
650.          Focul inimii îl mai stingi cu lacrimi, dar potopul lacrimilor cu ce îl mai opreşti? Nu poţi decât să aştepţi pe arca propriei singurătăţi, împreună cu gândurile tale, până când ţi se va da şansa unui nou început…
 
651.          Lacrimile cad, dar nu-ţi pierzi speranţa. Apoi zâmbeşti şi cucereşti oamenii şi înaltul cerului. Şi totuşi există o lacrimă şi un zâmbet cu care intri în mormânt.
 
652.          La urma urmei, am devenit o lacrimă care a învăţat să nu se risipească în zadar.  
 
653.          Lacrimile – oceane în miniatură în care sunt vii doar amintirile.
 
654.          Lacrimile sunt păsări de foc care şi-au pierdut aripile.
 
655.          Din când în când, sufletul trebuie să respire prin lacrimi. Altfel s-ar zbate ca peştele pe uscat.
 
656.          Prin lacrimi tragem de timp în faţa zădărniciei.
 
657.          Lacrima este evadarea iubirii din noi, o iubire sătulă de compromisuri între trupuri.
 
658.          Iubirea înseamnă să pluteşti deasupra lacrimilor. Gândirea înseamnă să plonjezi în profunzimea lor. Frica înseamnă să cauţi mereu un colac de salvare. Indiferenţa înseamnă să nu plângi.
 
659.          În orice lacrimă se află cântecul abandonat al inimii.
 
660.          Mulţi se tem de focul iadului, dar tare mi-e teamă că moartea poartă o salbă de lacrimi îngheţate.
 
661.          Este nevoie de cel puţin o lacrimă pentru a finisa templul unei noi iubiri.
 
662.          Lacrimile curg pentru tăcuta complicitate la crimele timpului.
 
663.          Prin lacrimi îi dăm pământului de ştire că mai avem încă mult de pătimit.
 
664.          Oricât de mult am crede că nu mai avem lacrimi, tot va rămâne una pentru întâmpinarea adevărului ultim.
 
665.          "Eu", mereu înseamnă lacrimi. Numai că, pe unele, nu le vede nimeni.
 
666.          Cel care plânge mereu a fost cândva un ocean închis în sine.
 
667.          Lacrimile sunt valuri aruncate departe de furtunile sufleteşti, valuri care nu mai găsesc drumul de întoarcere şi se transformă în castele de sare pentru alte suflete singure.
 
668.          Chiar şi-n acest infern în care lacrimile noastre se evaporă instantaneu, tot ne putem trata cu sarea lor amară.
 
669.          Ţin în palmă o lacrimă, aşa cum Dumnezeu ţine în palmă Universul...
 
670.          Mi-a curs o lacrimă. Oglinda sufletului meu s-a ciobit la un colţ.
 
671.          Numai lacrimile pot curăţa praful care se depune pe fereastra sufletului.
 
672.          Nu vreau să fiu secătuit de dor. Îmi las lacrimile în grija mării. Valurile mi le vor întoarce.
 
673.          În fiecare om se află un munte de sare format din lacrimile neplânse care s-au evaporat din cauza focului mistuitor al inimii. De pe acest munte, o nouă iubire se aruncă în gol, încercând să zboare cu aripile ei firave.
 
674.          Sunt crucificat în propria mea lacrimă. Şi totuşi pot respira.
 
675.          Ce este izvorul unui râu? O lacrimă care înfloreşte necontenit.
 
676.          Şuvoiul iubirii sapă în stânca din calea sa şi curge mai departe. Lacrima îşi sapă mormântul.
 
677.          Principul lui Arhimede funcţionează şi în cazul corpurilor scufundate în lacrimi. Numai că, în lumea noastră, cele mai multe dintre corpurile care se bucură că plutesc sunt corpurile care nu au vărsat nici măcar o singură lacrimă. Iar corpurile care au vărsat o mare de lacrimi... devin adesea morminte plutitoare.
 
678.          Dragostea la prima vedere va rezista numai dacă între oglinzile sufletelor acţionează forţa de adeziune a lacrimilor.
 
679.          Lacrimile - antigel pentru singurătate.
 
680.          Lacrimile cu un conţinut ridicat de speranţă pot construi turnuri către cer.
 
681.          Ca să-mi descopăr iubirea, sculptez în lacrimi împietrite.
 
Legea
 
682.          Curtea de justiţie este singurul loc în care se sfidează legile universului.
 
Lenea
 
683.          Petru leneş, povestea se termină înainte de a începe.
 
Libertatea
 
684.          Libertatea totală – cancerul oricărei societăţi.
 
685.          Libertatea nu trebuie să fie o obsesie, ci o descoperire. Să descoperi acel ceva care te face fericit, atât în carnala sclavie a oamenilor, cât şi în subtila sclavie a sistemelor.
 
Liniştea
 
686.          Scormonesc pământul cu un baston. Poate-mi voi găsi liniştea.
 
687.          Ce este mai trist ca liniştea, atunci când totul încremeneşte în jurul tău şi numai inima ta bate, strigând deşteptarea?
 
688.          Liniştea are scrupule de femeie, îmi întră încet prin piele, inoculând amintiri.
 
689.          Haosul din jur este datorat celor care nu şi-au găsit liniştea interioară. Dacă vrei să schimbi lumea în bine, găseşte-ţi această linişte şi ajută-i şi pe alţii să o găsească.
 
690.          Şi liniştea aşterne la tâmple promoroacă…
 
691.          În pântecul liniştii se naşte iubirea ce moare…
 
Logica
 
692.          Logica – arta prin care ne dovedim încăpăţânarea în faţa miracolelor.
 
Luciditatea
 
693.          Vârsta optimă a lucidităţii este vârsta la care semeni cel mai bine cu chipul din oglinda conştiinţei tale.
 
Lumânarea
 
694.          Lumânarea îmi rămâne cel mai fidel dintre cititori.
 
Lumea
 
695.          Lumea este un imens cub Rubik în mâinile unui bătrân orb. Doar zgomotele suferinţelor noastre îi dictează mişcările.
 
696.          Lumea este departe, zidită în memoria unui gând abstract.
 
697.          Lumea nu va cădea de pe zidul ridicat între abis şi-nălţare.
 
698.          Poate că lumea este toată a ta, a celui rătăcit printre oameni…
 
699.          Lumea noastră - câteva frunze plutind la suprafaţa unei lacrimi.
 
700.          Lumea îmi pare mausoleul unui vis mort în faşă. Un mausoleu vizitat de iluzii trecătoare.
 
Lumina/Iluminarea
 
701.          Lumina zilei este o metaforă a nemuririi pusă între ghilimelele întunericului.
 
702.          Cum putem trăi în oglinda luminilor stinse?
 
703.          Lumina este o sabie ascuţită înfiptă în inima tuturor viselor.
 
704.          Există trepte către iluminare, iar cheia iluminării se află în interiorul nostru.
 
Luna
 
705.          Luna  – bătrâna vrăjitoare care ghiceşte viitorul în palma tăcutei insomnii.
 
706.          Luna este ca un ceas fără limbi în faţa căruia îţi poţi petrece copilăria la nesfârşit.
 
707.          Luna plină e dovada că cerul nu ne scapă niciodată din privire.
 
Lupta
 
708.          Răul din noi este ca o bestie care-şi apără teritoriul. Dacă nu luăm lupta cu el în serios şi îi producem răni superficiale, doar de ochii lumii, se va-nfuria, ne va cotropi şi nu va ezita să ne ucidă.
 
Masa
 
709.          Pentru a avea o masă sănătoasă, nu mai daţi cu pumnul în ea când vă este foame.
 
Marea
 
710.          Valurile - încercarea mării de a mângâia Soarele. Uneori valurile neputincioase devin furioase, dar se resemnează repede şi mângâie nisipul şi oamenii.
 
711.          Cine n-a luat o gură din şampania nostalgică a valurilor?
 
712.          Încă de la începuturi, marea plăteşte tribut timpului, transformând scoicile în nisip. Iar noi, îndrăgostiţi de conceptul nemuririi, încercăm şi iar încercăm să călcăm în picioare această înţelegere.
 
713.          Spuma valurilor a ajuns pe nisip. Amintirea unei iubiri furtunoase persistă cu delicateţe.
 
Masca
 
714.          Oricâte măşti strălucitoare ne-am pune, n-o să ne luminăm niciodată la faţă.
 
Mângâierea
 
715.          În fiecare palmă de pământ este adormită o mângâiere.
 
716.          Începi să mori atunci când n-ai mângâieri decât pentru propria umbră.
 
717.          De ce plâng sălciile? Deoarece au fost oferite râului ca mângâiere, iar râul nu priveşte niciodată înapoi, visând doar la marea sa vărsare.
 
718.          Mângâierea - cu podul palmei treci râuri de sânge şi râuri de lacrimi pentru a ajunge la suflet.
 
Memoria
 
719.          Un sac de memorii este mult mai greu de cărat decât un sac cu bani.
 
720.          Prin gând îmi trece un copil crescut la periferia memoriei.
 
721.          Sălăşluiesc în memoria paşilor mei, în memoria fiecărei amprente, în memoria umbrei ce m-aşteaptă cuminte, lungită în nesăpata şi nesătula gură de pământ...
 
Minciuna
 
722.          Speranţa şi autosugestia pot fi „minciuni” benefice omului, dacă sunt însoţite de puţin talent, multă muncă şi imensă răbdare.
 
723.          Dacă le spui unora adevărul, îi va durea cel mai tare. Aceştia preferă mai degrabă o minciună. O vor folosi pe post de calmant, ajutându-i "să doarmă" mai bine.
 
724.          Omul nu va fi niciodată capabil să ridice minciuna la puterea adevărului. Dar va încerca şi iar va încerca, din nevoia de a-i controla pe ceilalţi, şi tot la haos se va ajunge.
 
725.          Minciuna poate fi acum un început de existenţă, dar mâine va fi un început de nonexistenţă.
 
Mintea
 
726.          Mintea este uneori trădătoare de suflet.
 
727.          Nu purta războaiele minţii cu cei care fac risipă de vorbe...
 
728.          Mintea mea este o scoică în care adevărul intră precum un bob de nisip. Cuvintele mele înfrumuseţează adevărul pe care îl dăruiesc oamenilor sub formă de metafore.
 
729.          Mintea pulsează în claustrofobicul gând al durerii.
 
730.          Şi mintea are ferestrele ei spre cer, altfel i-am fi mereu prizonieri.
 
Miracolul
 
731.          Un singur miracol este suficient pentru a realiza că întreaga ta viaţă este atinsă de graţia divină.
 
732.          În timp ce noi aruncăm monede în fântâni, sperând la un miracol, marea aruncă scoici pe nisip, fiind miracolul în sine.
 
Mirosul
 
733.          Vampirii nu fac niciodată alergie la mirosul muşcatelor.
 
Misterul
 
734.          Tot ce ne ţine în viaţă este misterul. Misterului nu-i pui întrebări, pentru că el nu are răspunsuri. Misterul se află pe fundul unui ocean de întrebări şi deasupra unui cer de răspunsuri...
 
735.          Adevăratul ţel nu este să supravieţuieşti oricum, ci să te afli în misterul vieţii.
 
736.          Ceea ce ne apropie de fapt sunt misterele noastre şi nu înveninatele jumătăţi de răspunsuri ale unui adevăr pe care nu-l vom împărţi niciodată...
 
Moartea
 
737.          Nici moartea nu mai impune respect, a devenit o simplă măturătoare care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă.
 
738.          M-am născut sărac şi gol şi mor mai bogat cu un rând de haine.
 
739.          Moartea n-are flec la tocuri.
 
740.          Până şi moartea visează – somnul blând al unei secerători în lanul de oameni.
 
741.          Oriunde încerci să fugi, moartea te aşteaptă deja acolo.
 
742.          Moarte, de ce ţi-e frică nu scapi, de viaţa mea care te urmăreşte pretutindeni.
 
743.          Cea mai veche meserie din lume este aceea de gropar.
 
744.          Cum putem să mai murim când suntem deja morţi pe dinăuntru?
 
745.          Moartea încă mai taie în carne vie, întârzie, vrea să-mi primenească sufletul.
 
746.          Moartea are tocuri înalte, se plimbă pe corpul meu abrutizat ca într-un sat fără câini.
 
747.          Moartea şi-a dezlegat câinii, umbre ne ling carnea până la oase.
 
748.          Murim şi ne trezim mai bătrâni cu o moarte.
 
749.          Moartea cuiva este foamea altcuiva.
 
750.          Cu fiecare moarte mai curge o lacrimă-n eterna linişte născătoare de valuri.
 
751.          Doar pe ultimul om de pe lume, moartea o să îl ştie pe nume.
 
752.          Moartea – femeia bătrână cât toate vieţile de pe pământ.
 
753.          Moartea a coborât peste lume ca un strat de brumă.
 
754.          Fără să ştim, ne căutăm întotdeauna locul cel mai bun de murit.
 
755.          Nici moartea nu stă pe loc, se întoarce-n sicrie anchilozată de spate.
 
756.          Moartea nu cerşeşte niciodată.
 
757.          Moartea este singurul geniu în umplerea tuturor spaţiilor goale dintre oameni şi îngeri, dintre cer şi pământ, dintre stele şi găurile negre, dintre toate lucrurile văzute şi nevăzute.
 
758.          Moartea – traficantul de nisip din spaţiul îngust al clepsidrei.
 
759.          Numai prin moarte suntem compleţi, chiar dacă viaţa ne mistuie încetul cu-ncetul.
 
760.          Graţioasă, moartea se plimbă ca o lebădă neagră.
 
761.          Moartea – singurul geniu în mânuirea timpului bumerang.
 
762.          Moartea – coasa de pe grumazul destinului.
 
763.          Moartea îmi imită dragostea cu un frison, pleoapele îmi imită viaţa cu o clipire.
 
764.          Moartea ne-a însămânţat cu boală şi vom răsări cruci.
 
765.          Moartea este mult mai greu de cucerit decât o femeie. Dar dacă ai adus-o în pat... va fi mereu a ta.
 
766.          Moartea – miriapodul celest care se plimbă pe capetele noastre plecate.
 
767.          Numai mergând către moarte, omul rămâne fidel naşterii sale...
 
768.          Fiecare îşi dă întâlnire cu moartea cel puţin o dată în viaţă, într-un gând, rupând o legătură romantică de lungă durată cu boala, tristeţea, mizeria şi alte amante perfecte.
 
769.          În amurg, moartea îşi potcoveşte fiarele.
 
770.          Cea mai perversă dorinţă a morţii este să fie iubită fără constrângeri.
 
771.          Oasele mele sunt aliniate într-un instrument muzical în care suflă doar moartea.
 
772.          Moartea – pisica neagră ce împinge ghemul de lână albastră prin univers.
 
773.          Moartea bate darabana în piepturile noastre.
 
774.          Ce îi lipseşte morţii mai mult decât să fie mamă? Să-şi mângâie copilul cu ochii stinşi, cu tăcerea solemnă şi zâmbetul nesculptat de vremelnicie…
 
775.          Moartea îşi trimite durerile să inspecteze terenul, îşi pune umbrele să numere paşii greşiţi... Totul este calculat, începând de la primul strigăt şi până la ultima zbatere.
 
776.          Zilele negre, nopţile albe – clapele de pian pe care moartea cântă recviemul umanităţii.
 
777.          Cum îmi imaginez moartea? Ca o plantă carnivoră cu rădăcinile în negura lumii de dincolo, deschizându-şi pentru oameni florile cu miros irezistibil de nemurire.
 
778.          Nici măcar moartea nu ne este dată toată dintr-o dată.
 
779.          Nu râde de moartea altui om, tot moartea îţi va îngheţa şi ţie zâmbetul la colţul gurii.
 
780.          Moartea este unica religie a timpului. Toate semnele timpului sunt rugăciuni către întunecata doamnă.
 
781.          Moartea asta mută ne adulmecă de când începe să ne bată inima şi ne hărţuieşte cu fiecare durere pentru a obţine, cu forţa, notele recviemului universal. Nu se opreşte din hărţuirea ei decât în momentele de maximă tandreţe, dar şi atunci îşi urmăreşte interesul pe termen lung, aşteptând  noile note ale moştenitorilor. Când recviemul universal va fi definitivat, sufletele nu vor mai coborî pe pământ, iar Dumnezeu va trebui să compună simfonia nemuritoare a creaţiei.
 
782.          Numai moartea bea lacrimi stătute.
 
783.          Dacă moartea îţi arată o flamură albă, nu înseamnă că ţi se predă. Doar îţi depune albeaţa pe ochi.
 
784.          Ridul e un drum mai lung către moarte, iar rana o fereastră întredeschisă care poate scurta drumul...
 
785.          Cele mai trainice haine sunt ale unei bătrâne care merge zilnic la cosit. A trecut atâta timp, şi tot n-au putrezit.
 
Mormântul
 
786.          Există două tipuri de morminte: unele pe care le purtăm în noi toată viaţa şi altele care ne poartă în ele toată viaţa de apoi.
 
Muntele
 
787.          De ce plânge muntele în cascade? Fiindcă vede prea multe sau fiindcă l-a părăsit marea?
 
Muza
 
788.          Este mai uşor să dormi cu mortul în casă decât cu muza în inimă.
 
789.          O operă poetică betonată de metafore s-ar nărui fără scheletul de rezistenţă al muzei.
 
790.          Unui poet, numai chipul tandru al muzei îi poate abate atenţia de la ploaia de lovituri a cuvintelor.
 
Muzica
 
791.          Dacă mi se poticneşte gândul în drum spre Dumnezeu, cer ajutorul muzicii.
 
Natura
 
792.          Cu frunzele pomul îţi şopteşte, cu florile te ascultă, cu trunchiul te iubeşte şi cu rădăcina îţi arată statornicia. Sădeşte un pom şi natura îţi va demonstra cât de mult te iubeşte.
 
793.          Frunzele sunt săruturi care tremură în bătaia vântului uitării.
 
Naşterea/Renaşterea
 
794.          În viaţă te naşti când răsare o stea şi renaşti când răsare un gând mai strălucitor ca o stea.
 
795.          Cum mai poţi renaşte dacă omul pe care l-ai iubit ţi-a luat chiar şi cenuşa din vatra inimii tale? Cauţi focul nestins din vatra inimii lui Dumnezeu şi te încălzeşti lângă el. Apoi, vei simţi cum îţi cresc aripi de înger.
 
796.          Noaptea cea mai lungă urmează după amurgul amintirilor. Apoi vom renaşte din cenuşa unui vis.
 
797.          Caniculă şi cutremure. Pasărea din adâncuri a început să dea cu ciocul în coaja pământului.
 
798.          Din cenuşa patriei mele, singurele păsări care renasc sunt... ciorile.
 
Nebunia
 
799.          Nebunia – războiul dintre două armate cu acelaşi comandant. Geniul este cel care negociază pacea...
 
800.          Sunt nebun, poate că ăsta este preţul plătit genialităţii. Dar ce poate fi mai sublim decât să fii conştient de propria nebunie?
 
801.          Nebunia – rana profundă a lucidităţii, ajunsă la lipsa de coagulare a gândurilor.
 
802.          Nu mai face pe nebunul, să-i scoţi pe alţii din minţi nu înseamnă să-i scoţi din turmă.
 
803.          Uneori, nebunia este refuzul geniilor de a se preda ordinarului.
 
Nemurirea
 
804.          Nemurirea nu se află într-o anumită direcţie, ci într-un anumit sentiment.
 
805.          Dreptul la nemurire începe cu prima durere.
 
806.          Am descoperit secretul nemuririi înghiţindu-mi lacrimile.
 
807.          Precum nişte orbi care învaţă alfabetul cu degetele, învăţăm nemurirea visând.
 
808.          Prima vorbă spusă la venire: sunt c-un pas în groapă, nemurire!
 
809.          Trăim şi tragem cu ochiul la capitolul Nemurire.
 
810.          În viaţa asta lungă cât un anotimp dureros, unii oamenii înfloresc prin iubire şi creaţie. Ei sunt adevăraţii vestitori ai nemuririi.
 
811.          La poarta nemuririi se sinucide blând iluzia vieţii.
 
812.          Veşnicia a devenit o afacere cu fântâni în care se spală banii murdari.
 
813.          Nemurirea este corabia legată prin frânghia speranţei de ţărmul vieţii pe care o trăim. Când frânghia speranţei se rupe, nemurirea devine vasul fantomă care ne bântuie tot restul clipelor rămase.
 
814.          Nemurire, mi te-nchipui foarte simplu: femeia după care-am alergat toată viaţa, întoarsă cu faţa spre mine, zâmbind.
 
815.          Nimic nu ţine o veşnicie, nici veşnicia însăşi.
 
816.          Eternitatea trece în Care de foc, lăsând în urmă pulberea de stele...
 
817.          Eternitatea se află la o aruncătură de lacrimă, la o aruncătură de stea...
 
818.          Niciodată, dar niciodată, n-am murit îndeajuns astfel încât femeia din mine să fie liberă, să se-ntâlnească pe falezele eternităţii cu bărbatul din tine.
 
819.          Suntem mâinile tremurânde care caută nemurirea pe clapele albe şi negre ale unui pian dezacordat de marşul funebru al timpului.
 
Neputinţa
 
820.          Când loveşti cu pumnii în aer, doar îngerii şi Dumnezeu suspină.
 
Nimicnicia
 
821.          Nimicnicia – locul unde speranţele îşi strâng aripile la piept.
 
822.          Nimicnicia – oceanul prin care rătăcesc sperând să ating ţărmul unui cuvânt.
 
823.          Nimicul e parşiv, mă înşală prin absenţa a ceea ce sunt.
 
824.          Nimicul are pene de struţo-cămilă.
 
825.          Cu toţii suntem capabili să-i punem nimicului măşti.
 
826.          Unii cred în nimicnicie. Eu mă inspir din orice expir al nimicniciei.
 
827.          Am văzut multă lume certându-se pentru nimic. Iată forţa nimicului!
 
Norocul
 
828.          Pe un om bun, norocul îl pune la încercare. Pe un om rău, norocul îl apropie mai mult de veşnica pustietate.
 
Ochii
 
829.          Ochii – gâtul subţire al clepsidrei de vise.
 
830.          Ochii – găurile negre prin care nimicul absoarbe iluziile.
 
831.          Nu mai trage cu ochiul, îmi vei săgeta inima.
 
832.          Ochii, oglinda sufletului? Nimic mai fals. Sufletul (se) priveşte prin fereastra inimii, ochii sunt doar ca nişte vitralii decorative în care se reflectă splendida naivitate a oamenilor.
 
833.          La ferestrele ochilor mei îndrăgostiţii îşi fac semn cu mâna…
 
834.          Mulţi spun că ochii sunt oglinda sufletului, dar până la suflet mai este o sală de oglinzi în care se admiră Eul.
 
835.          Ochii sunt oglinda sufletului sau nişte zaruri măsluite de creier cu care ne forţăm norocul?
 
Oglinda
 
836.          Omul a primit în dar oglinda cerului, pentru a se vedea cu adevărat, dar el a ales oglinda de sticlă, pentru a-şi admira vremelnicia.
 
837.          În oglinda fermecată, frumuseţea e trucată. Te priveşti ca pe o floare, dar nu scapi de deprimare...
 
838.          Partea lipsă dintr-o oglindă spartă este partea care te poate salva de la narcisism şi însingurare. Este partea care îţi lărgeşte orizontul cunoaşterii şi al frumuseţii.
 
Omul
 
839.          Omul a îmblânzit aproape toate animalele, dar a devenit prada propriului animal.
 
840.          Oamenii merg spre aceleaşi enigmatice locuri, cu gestul primei iubiri ascuns într-o lacrimă.
 
841.          Omul – fluturele rămas în coconul viselor nesfârşite, un înger care se naşte captiv ca o lumină pe coridorul umbrelor.
 
842.          În fiecare om este captivă o fiară care se hrăneşte cu gânduri.
 
843.          Fiecare om este o rotiţă din pântecul marelui timp.
 
844.          Precum oamenii de zăpadă, înfruntăm căldura inimilor din jur, căutând sensul altor anotimpuri.
 
845.          Cel mai greu pentru omul care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul, ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos.
 
846.          Omul care nu-şi găseşte locul în starea de meditaţie este omul care fuge de conversaţiile cu sufletul său.
 
847.          Oamenii încep prin ceea ce li se oferă, continuă prin ceea ce înţeleg singuri şi sfârşesc prin ceea ce uită.
 
848.          Oamenii – ritmicitatea sub dictatul ruinei, aceeaşi repetiţie a verbului a fi.
 
849.          Oamenii – laitmotivul sarcastic al zilei de azi şi de mâine.
 
850.          Oamenii – piesele de puzzle pe care destinul nu le numără vreodată.
 
851.          Oamenii – zeii de sticlă, zeii de gheaţă şi zeii de viţă de vie.
 
852.          Omul  – homosepiefemeră.
 
853.          Unele haine sunt mai trainice decât omul.
 
854.          Oamenii – monştrii existenţei la scară microbiană.
 
855.          Omul se agaţă de viaţă ca un copil care se agaţă de fusta mamei.
 
856.          Oamenii sunt născuţi din aceeaşi ţărână, praful aruncat în ochii existenţei.
 
857.          Oamenii – dispersia luminii în picăturile de sânge, radiaţii ale aceluiaşi spectru divin.
 
858.          Oamenii – studiul continuu al disecţiei pe propriul creier, sub protecţia unei iubiri iluzorii.
 
859.          Oamenii – marionetele războiului in vitro, sclavii propriului coşmar.
 
860.          Oamenii – zeii plăcerii, zeii durerii şi zeii facerii lumi, zeii ce au ştirbit divina comedie.
 
861.          Oamenii – crucile vii dintre cer şi pământ.
 
862.          Oamenii sunt imobilizaţi în cărucioare cu patru anotimpuri.
 
863.          Oamenii – miliardele de clone născute din acelaşi cuvânt, purtând acelaşi război de menţinere a propriei identităţi.
 
864.          Oamenii – contrabandiştii de suflete peste graniţele unui sărut.
 
865.          Oamenii se caută unii pe alţii prin iubire, aşa cum şi sufletul îşi caută gura din care s-a născut.
 
866.          Oamenii – călătorii clandestini din visurile cu destinaţia: fericire.
 
867.          Oamenii sunt oglinzi pentru imagini şi cuvinte, dar şi ecouri pentru gândurile cele mai profunde.
 
868.          Oamenii – orfanii incertitudinii aruncaţi la pubela unei lumi dogmatice.
 
869.          Oamenii – zeii captivi în lagărul perpetuării.
 
870.          Oamenii – căutătorii de comori printre tainele acestei vieţi.
 
871.          Omul – fiinţa din lesa destinului.
 
872.          Oamenii – exploratorii atingerilor staţionate prin gările trupurilor fremătânde.
 
873.          Oamenii trăiesc într-o lume de minuni banale în care răul devine credinţa cea mai de preţ.
 
874.          Oamenii – mirarea ce desfide fatalitatea timpului prezent.
 
875.          Oamenii trăiesc miraţi la ţărmul unei eternităţi fără trenuri.
 
876.          Oamenii – vânătorii cu lasouri de sânge.
 
877.          Oamenii – paginile necitite care ajung în biblioteca pământului, fiind devorate de viermii atotştiutori.
 
878.          Oamenii – salvatorii gândurilor din nelumesc în lumesc.
 
879.          Omul este zbaterea între moartea gândului şi viaţa cuvântului.
 
880.          Omul – metamorfoza fără de-nţeles între două lumi sinonime.
 
881.          Omul este un pumn de pământ cu care viaţa şi moartea se lovesc reciproc.
 
882.          Omul este un pumn de carne însufleţită de gânduri.
 
883.          Oricât de nemulţumit ai fi de oamenii contemporani, încearcă, cel puţin, să nu le devii antipatic.
 
884.          Sunt oameni pe care i-ai întâlnit o singură dată şi ţi-au schimbat întreaga viaţă în bine, sunt oameni cu care îţi petreci tot timpul şi nu ţi-au schimbat viaţa cu nimic. Iată diferenţa dintre extraordinar şi obişnuit.
 
885.          Omul nu este un simplu ceas pe care să-l dai înainte pentru a nu întârzia la întâlnirea cu o nouă iubire. De secundarul inimii atârnă greutatea amintirilor, de limba mică a gurii atârnă greutatea cuvintelor, iar de limba mare a singurătăţii atârnă greutatea umbrei.
 
886.          Degeaba vrem ca ceilalţi să ne înţeleagă perfect şi să aibă o impresie cât mai bună despre noi, dacă îi lăsăm să citească numai anumite capitole, pagini sau citate din cartea vieţii noastre. Oamenii se pot îndrăgosti de noi, dar pentru a ne iubi cu adevărat trebuie să ne cunoască şi să ne accepte trecutul.
 
887.          Sunt oameni neîmpliniţi care vor să fie cunoscuţi şi apreciaţi pe măsura valorii pe care şi-o atribuie singuri, pentru că această valoare iluzorie este singura care îi salvează de ghilotina desperaţiei. Problema este că vorbele pe care le folosesc sunt atât de lipsite de conţinut, încât îi fac să devină eminamente ridicoli.
 
888.          Oamenii sunt ferestre prin care putem privi gropile, drumurile sau cerul. Pe unele ferestre trebuie să le închidem, pe altele trebuie să le deschidem larg pentru a adulmeca nemurirea.
 
889.          Omul este un bulgăre de pământ cu suflet nemuritor, lovit de valurile timpului. Pământul se erodează zi de zi, devine praf şi pulbere, dar sufletul este eliberat în universul nemuririi lui.
 
890.          Suntem oameni, fiinţe superioare, iar rănile din lupta cu viaţa ne pot ajuta să vedem în toate direcţiile. Dar cei mai mulţi nu cred asta şi preferă să poarte ochelari de cal.
 
891.          Omul este o scânteie prinsă între două umbre: umbra celui ce este şi umbra celui care-a fost cândva.
 
892.          Omul care bate pasul pe loc îşi adânceşte groapa.
 
893.          Omul caută toată viaţa chei pentru porţi care se pot deschide cu glasul inimii.
 
894.          Oamenii sunt flori îngemănate care cresc pe ţărmul binecuvântat de roua timpului.
 
895.          Omul este cel mai însetat prădător. Nu-i ajunge doar sângele victimei, mai vrea şi lacrimile ei.
 
896.          Omul e o sculptură neterminată pe care o finisează sculptorii orbi din adâncuri.
 
897.          Omul este copilul cerului, dar în prima parte a vieţii se târăşte pe pământ.
 
898.          Oare câţi oameni orbecăiesc între "a fost odată ca niciodată" şi "niciodată nu va mai fi cum a fost", singura lor alinare fiind o şoaptă a inimii pe care o ascultă la nesfârşit?
 
899.          Şi omul are două aripi. Una este de pasăre Phoenix, iar cealaltă de Icar.
 
900.          Unii oameni sunt atât de nerăbdători să arunce cu pietre în apă încât le aruncă direct în lacrima de la colţul ochiului. Numai că, în această situaţie, cercurile vor fi negre.
 
901.          Omul are doar o vină şi-o durere ce continuă... E durerea unui vis rănit de-un fruct interzis...
 
902.          Unii oameni îşi împletesc haine frumoase din firul vieţii şi le oferă urmaşilor. Alţii doar imită păianjenul.
 
Opera
 
903.          Niciodată nu avem timp să ne scriem opera de-o viaţă într-o singură viaţă. Rămâne întotdeauna o pagină, arma albă cu care ne ucide întunericul.
 
Optimismul
 
904.          În linii mari ştiu ce-mi rezervă viitorul şi totuşi nu-l plâng înainte de a-l trăi. Surprize vor apărea mereu, iar unele dintre ele sunt sigur că mă vor face din nou să zâmbesc.
 
Orgoliul
 
905.          Orgoliul – fructul unei minţi otrăvitoare.
 
Paradisul
 
906.          Şi dacă paradisul e o lume-n oglindă? Te uiţi mereu, te vezi şi niciodată nu treci…
 
907.          Raiul  – mulţimea de inimi concentrice.
 
908.          Cred că unii oameni s-ar mulţumi şi cu un paradis în care ploile toamnei şi căderea frunzelor să fie fără de sfârşit.
 
909.          Dacă nu era izgonit din Rai, Adam ajungea un pălincar vestit la curţile cereşti.
 
910.          Analogie biblică: mărul lui Adam ispiteşte sufletul să iasă din „paradisul” cărnii.
 
911.          Domnule Dante, ca să cobori în infern, în ziua de azi, este suficient să te dai jos din pat. Cu ajunsul în paradis e mai complicat, trebuie să te urci înapoi în pat, dar mereu cu-altcineva...
 
912.          Înainte să intre în paradisul femeii, bărbatul trebuie să treacă prin purgatoriul dialogului.
 
913.          Raiul este şi pe Pământ. Numai că trebuie să porţi cu tine vaccin antivenin.
 
Pasărea
 
914.          Păsările îşi ascund veşnicia sub aripi.
 
Păcatul
 
915.          Păcatul este refuzul trupului de a se descurca fără suflet.
 
Pădurea
 
916.          De ce îmi place atât de mult în pădure? Fiindcă arborele din mine are cui să-i spună povestea unei inimi care refuză să cadă de pe creangă. Iar pădurea are cui să-i spună povestea unei iubiri subpământene.
 
Pământul
 
917.          Pământul – moştenirea tuturor clipelor de tăcere.
 
918.          Pământul de sub picioarele noastre este martorul vărsării de lacrimi, dar şi martorul vărsării de sânge. Martorul cu strigăt mut la Judecata de Apoi.
 
919.          Pământul e haina omului pe care sufletul o parfumează cu lacrimi.
 
Perfecţiunea
 
920.          Ce înseamnă să fii perfect? Să te iubeşti aşa cum eşti şi să îi iubeşti şi pe alţii aşa cum te iubeşti pe tine...
 
Pesimismul
 
921.          Şi pesimistul este generos. El are un „dar” pe care îl împarte tuturor optimiştilor.
 
922.          Pesimiştii îşi ghilotinează şansa unui nou început pe eşafodul dimineţii.
 
Piatra
 
923.          Dacă pietrele ar avea chip, râurile n-ar mai curge şi vântul ar înceta să mai bată. Dacă pietrele ne-ar privi, lacrimile noastre ar împietri.
 
Pictorul
 
924.          Pictorul perfect trebuie să aibă însuşirile unui înger. Numai îngerii pot ajunge şi la lacrimile noastre, şi la culorile curcubeului.
 
Pierderea
 
925.          Câtă văpaie să am în mine, câte gânduri năstruşnice, câte jocuri şi câtă fantezie, câtă forţă de a crea şi de a reinventa clipa, câte dorinţe nebune şi câte temporizări... astfel încât să nu fiu corupt de imensa dorinţă de autodistrugere a lumii, astfel încât să nu te pierd niciodată?
 
926.          Şi uneori tristeţea mă amuză şi liniştit mă pierd în vraja unui cântec…
 
927.          Nisip mi-este inima pierdută-n şoapte hoinare.
 
Plămânii
 
928.          Plămânii – gâtul subţire al clepsidrei de aer.
 
Ploaia
 
929.          Ploaie cu descărcări electrice – norii nu-şi mai spală rufele murdare în familie.
 
930.          Ştiţi de ce plouă atât de mult? Pentru că nimeni nu-i oferă lui Dumnezeu o batistă...
 
Poetul
 
931.          Poeţii-mpreună însumă o voce, menită să schimbe iubiri şi destine.
 
932.          Poeţii – îngerii între orgoliu şi etică.
 
933.          Mulţi vorbesc din suflet, dar nici unul nu dă suflet vorbei aşa cum o face un poet.
 
934.          În faţa morţii, poetul are întotdeauna un as în mânecă: metafora.
 
935.          Poetul – pasărea care pluteşte pe aripi de vise şi mister.
 
936.          Poetul – răstignitul pe crucea propriului gând.
 
937.          Cu toţii ne naştem poeţi, unii doar urmează calea...
 
938.          Poetul cultivă miracole pe câmpiile elocinţei.
 
939.          Poetul – pasărea oarbă cu ciocul încovoiat spre propria inimă.
 
940.          Şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulă pustie, poetul tot poet rămâne, cu inima lui uriaşă, cât o Patrie, bătând în pieptul unui copil.
 
941.          Poetul – exemplul eşecului reinventat în artă, dar şi exemplul zborului frânt din prea multă iubire...
 
942.          Poetul – magicianul cuvântului şi creatorul libertăţilor personale pentru fiecare individ, mai puţin pentru sine însuşi.
 
943.          Poeţii – piscurile pe care zăpezile cuvintelor nu se topesc niciodată.
 
944.          Poeţii – apele răzvrătite de propria curgere, întorcându-se în propriul izvor secătuit de dor.
 
945.          Vrei să cunoşti şi cuvântul care te face poet? Nu căuta-n manuale cel mai frumos epitet. Scrie pe pagina albă ceea ce simţi şi ce vrei, spune-ţi cu drag rugăciunea, chiar şi în groapa cu lei. Lasă-ţi iubirea să plece şi nu privi cu necaz. Tot ce ai dat te va face mai fericit şi cu haz...
 
946.          Poetul se hrăneşte singur cu dragoste, prin gura cuvintelor sale...
 
947.          Cel mai mare chin pentru un poet este să nu aibă cititori. Să moară de propria lui poezie, înecat în propriul său sânge, asfixiat cu propriul său suflet...
 
948.          Cu cât eşti mai profund, cu atât oamenilor le este teamă să-şi piardă nimicurile în profunzimea ta. Şi totuşi poeţii sunt o categorie aparte de oameni profunzi. Ei spun ceea ce este, în acelaşi timp, profund pentru omul profund şi folositor pentru cei care caută înţelesuri la suprafaţă.
 
949.          Poetul îşi închide sufletul într-un poem, lăsând cheia pe dinafară.
 
950.          Să nu-ţi plângi de milă în faţa oamenilor, poetule. Datoria ta este să mergi cu iubirea până dincolo de nori, chiar dacă durerea îţi pune lanţuri la fiecare pas, chiar dacă amintirile îţi toarnă plumb în oase şi-n inimă.
 
951.          Poetul este ca un vulcan aflat la marginea civilizaţiei. Unii îi admiră măreţia, solitudinea şi erupţia, alţii fug ca să nu fie atinşi de lava şi cenuşa inimii sale. Dar când poetul erupe în mare, formând o nouă insulă, nu devine acel petec de pământ locul cel mai exotic pentru aventura îndrăgostiţilor?
 
952.          Un poet devine esenţial atunci când atacă marile teme ale omenirii şi scrie versuri care pot rezona oricând cu sentimentele celor care le citesc, chiar şi atunci când bruma mileniilor se va aşterne peste contemporaneitate. Ridicându-se deasupra propriei vieţi prin forţa lăuntrică creatoare, poetul devine un far luminos care cheamă vasele rătăcite din marea dezavuare înspre portul liniştii sufleteşti.
 
953.          Poetul are un singur profesor care-i predă toate materiile la şcoala vieţii. Oricât de bine ar învăţa, oricât de bine ar scrie, nu-şi poate depăşi profesorul. Uneori îi înţeleg certurile cu profesorul său, chiar dacă nu-i folosesc la nimic...
 
954.          Poetul este un Icar cu aripi de cuvinte, care încearcă să evadeze din labirintul gândurilor suferinde.
 
955.          Filozoful are foame de necunoscut, poetul are foame de iubire.
 
956.          Numai poetul ghilotinat de muzele sale ştie cum “să se adune” şi să rămână “cu capul pe umeri”.
 
957.          Poeţii nu s-au mulţumit niciodată să fie doar îmblânzitori de amintiri. Şi-au băgat capul şi în gura himerelor.
 
958.          O plantă are nevoie de apă şi lumină pentru a creşte mare şi viguroasă. Poetul are nevoie „doar” de lacrimi şi întuneric.
 
959.          Să fii poet înseamnă să ai, în acelaşi timp, o inimă însetată de dragoste şi o minte însetată de cunoaştere. Atunci când inima exclude creierul, eşti sclav al dragostei, iar atunci când creierul exclude inima, eşti sclav al ştiinţei.
 
960.          Sunt unii poeţi care scriu ca şi când mâine ar veni sfârşitul lumii. Singurul martor al creaţiei lor este Dumnezeu, iar singura bibliotecă în care mai au credinţa să ajungă este cea a cerului.
 
961.          Poetul care nu renunţă definitiv la poezia pe care a scris-o, nu este cu adevărat înţelept. Nu face decât să-şi care sicriul de cuvinte în spate, de teamă să nu fie îngropat într-un loc pe care nu-l cunoaşte.
 
962.          Sufletul unui poet ascultă muzica naturii, muzica astrelor, muzica speranţei, dar şi muzica amintirilor.
 
963.          Poeţii – maeştrii concubinajului cu propria lor suferinţă.
 
964.          Examenul de capacitate al unui poet este acceptarea şi înţelegerea suferinţei. Cel de maturitate este metamorfoza, iar cel de genialitate este transcendenţa.
 
965.          Poetul, oricât de mult ar suferi, nu se lasă atins de zeul deşertăciunii. Îi oferă doar piste false, presărate de metafore.
 
966.          Amândoi eram un singur poet pe care nici o viaţă de pe pământul acesta nu-l poate cuprinde într-un singur trup…
 
967.          Autobiografie: sunt un Genghis Khan modern cu alura unui poet.
 
968.          Cine crede că existăm doar în poemele cioplite de un orb pe o lespede de hârtie, se înşală. Prin poet Dumnezeu reinventează lumea.
 
969.          Poetul scoate lacrimi chiar şi din piatra seacă, înapoindu-le marelui creator.
 
970.          Poetul îşi pune inima-n praştie pentru a dărâma ziduri care se interpun între oameni şi veşnicie.
 
971.          Cei mai mulţi oameni vor merge către izvoarele mele doar atunci când îmi vor seca râurile. Ştiu asta, şi tot nu mă opresc din curgere. Simt mirosul oceanului de stele.
 
972.          Limba singurătăţii este cea mai familiară limbă pentru sine şi cea mai străină pentru ceilalţi. Când un poet traduce perfect această limbă, el devine unul cu ceilalţi.
 
973.          Creierul unui poet nu e un melc în care se retrag gândurile din cauza fricii, ci o scoică deschisă care aşteaptă să i se culeagă perla.
 
974.          Poetul ţine în mână ultima pană a îngerului său preschimbat în umbră.
 
975.          Poetul îşi poartă sufletul ca pe o floare de colţ la reverul amintirilor, în întâmpinarea adevărului ultim.
 
976.          Poetul este cea mai frumoasă rugăciune pe care viaţa o face pentru statornicia clipei.
 
977.          Poetul este lacrima de foc curgând pe obrazul pământului şi biciul de flori plesnind peste coama răvăşită a timpului.
 
978.          Poetul este praful de puşcă al stelelor şi cântecul de leagăn al tuturor sufletelor oarbe.
 
979.          Poetul este perplexanta prezenţă pe covorul roşu al propriului sânge, braţ la braţ cu doamna moarte, spunându-i ceva la ureche, zâmbindu-le apoi celorlalţi, ca şi când i-au mai rămas multe vieţi de trăit.
 
980.          Când sufletul alină carnea îndurerată, din crestăturile ei răsar florile nemuritoare ale cuvintelor. Atunci şi numai atunci, poetul, ca o albină harnică, trebuie să le culeagă metafora.
 
981.          Păsării îi poţi interzice zborul, dar nu şi cântecul. O astfel de pasăre este şi poetul închis în inima sa fără fereastră la cer.
 
982.          Poetul e liber precum Dumnezeu. Dar până şi Dumnezeu e ocupat cu grija lui faţă de oameni.
 
983.          Poetul e tocul, cerul e călimara.
 
984.          Poetul e o pană de înger înmuiată în lacrima cerului.
 
985.          Poetul permite cu bună ştiinţă să se afle secretul corespondenţei dintre el şi Dumnezeu. Cu toate acestea, unele secrete le va lua cu el, pe lumea cealaltă.
 
986.          Din cauza singurătăţii, poetului i-au îngheţat lacrimile interioare. Dar sufletul său se adaptează repede şi învaţă patinajul artistic. Face câteva mişcări, câteva piruete, apoi îşi ia elan şi sare de pe patinoar direct pe pagina de hârtie.
 
987.          Oamenii i-au făcut poetului o statuie de ceară. Şi numai statuia s-a topit de dorul poetului.
 
988.          Cum sunt poeţii, cum merg spre cruce? Ce îi revoltă şi ce îi seduce? Am să răspund direct la-ntrebare, punând pe rană puţină sare: Unii merg în picioarele goale, alţii poartă bocanci sau sandale. Unii doar la onoruri visează, alţii mai inspiraţi... levitează.
 
989.          Poetul trezeşte omul, dar fără să-i năruie visul.
 
990.          Trăind într-o lume potopită de lacrimi, poetul sare precum delfinul pentru o gură de inspiraţie transcendentală.
 
991.          Poetul are şifonierul plin cu haine de hârtie. Hârtie alcătuită din cele cinci mari elemente ale universului.
 
992.          De ce poeţii au sentimentul că plutesc atunci când sunt inspiraţi? Pentru că ei sunt, de fapt, nişte copii adormiţi pe care Dumnezeu îi ţine în braţe până la momentul trezirii.
 
993.          O operă demnă de un mare poet este aceea care, chiar dacă e scrisă în singurătate, este îndreptata mai mult către iubirea de oameni şi mai puţin către iubirea de sine.
 
994.          Sunt poet, am ucis animalul din mine şi-ndrăznesc să scriu despre primul arbore plantat în paradis: îmi cresc muguri pe şira spinării.
 
995.          Sunt păsări care se hrănesc din zbor cu nectarul florilor. La fel fac şi poeţii, se hrănesc din zbor cu nectarul zeilor.
 
996.          Lebăda are gâtul întins doar în zbor. În rest, gâtul ei pare un mare semn de întrebare. Şi poetul, tot un fel de lebădă este, având un pic şi din văzul, zborul şi măreţia condorului. Iar cântecul lebedei dă glas condorului mut.
 
997.          Merg pe firul ariadnic al unui poem fără de sfârşit.
 
998.          Singurul concurs pentru care scriu poeme este lupta cu timpul. Chiar şi muza este de acord. Timpul se grăbeşte, eu m-agăţ cu versurile de secundele lui, încercând să-l strunesc.
 
999.          Dacă pui o coajă de pâine pe acoperişul coliviei, pasărea care nu mai poate zbura se agaţă cu ciocul şi cu ghearele de zăbrele pentru a ajunge la ea. La fel este şi poetul: se agaţă de versurile lumii în care este captiv, pentru a ajunge la firimitura de lumină pusă de Dumnezeu pe bolta cerească.
 
Poezia
 
1000.      Poezia – crucea de pe linia destinului unde s-a săvârşit o iubire de la care au fugit toţi martorii cu excepţia poetului.
 
1001.      Nu în biblioteci trebuie căutată istoria poeziei, ci în arhivele sufletului.
 
1002.      Poezia – trecerea de pietoni dintre viaţă şi moarte.
 
1003.      Fiecare poem este o biserică în care se-nchină copiii mei nenăscuţi.
 
1004.      Prin poezie îmi caut elixirul vieţii veşnice.
 
1005.      Poezia – cea mai bună porţie de fericire pe stomacul gol.
 
1006.      Poezia – îngerul care îşi caută aripile printre cuvintele mele!
 
1007.      În clipa în care veţi fi aproape de moarte şi veţi privi în urmă, toată viaţă vi se va părea o poezie.
 
1008.      Poezia vine de la sine, este darul lui Dumnezeu, este mâna lui care scrie.
 
1009.      Dacă vrei să împaci viaţa cu moartea, dă-le amândurora întâlnire într-un poem de dragoste.
 
1010.      Începutul poemului este întocmai ca răsăritul, iar pagina albă o mare misterioasă care mă cheamă-n adâncuri.
 
1011.      Poezia – eterna declaraţie de dragoste şi testamentul inspiraţiei de moment.
 
1012.      Singura casă în care pot trăi fără să plătesc chirie este poezia mea. Specialitatea casei mele, metafore la focul inimii.
 
1013.      Chiar nu ştiaţi că poemele se iubesc între ele când se lipesc două pagini?
 
1014.      Să scrii poezie înseamnă să-i trimiţi scrisori lui Dumnezeu, iar acesta, cunoscându-le dinainte mesajul, alege oamenii care au în inima lor aceeaşi adresă de destinaţie.
 
1015.      Poemele mele – herghelia de fluturi sălbateci cu aripile întinse peste lume, lovind din copite.
 
1016.      Poezia este un spaţiu în care orice adevăr poate fi utopie şi orice utopie poate deveni adevăr şi realitate. Poezia poate fi un paralelism utopic, un paradis al neîmplinirilor împlinite utopic, într-un timp din afara timpului. Totuşi, în această lume iluzorie, sentimentul este autentic şi înălţat la cote extreme. Poezia este un sentiment nemuritor prin hiperbolizare.
 
1017.      Norocul ţi-l faci cu mâna ta, poezia cu inima…
 
1018.      Poemul meu este ca un tren flămând de timp şi distanţe, accelerând neobosit.
 
1019.      Poezia este sculptura. Zace într-un munte de cuvinte.
 
1020.      Poezia este pictura. O lacrimă într-o mare de culori.
 
1021.      Poezia este muzica. O notă pe registrul inimii.
 
1022.      Vrei să găseşti poezia? Strig-o tare pe nume. Bate neobosită într-o cămară anume. Dă cu pumnul în coaste şi năvăleşte prin vine. Nu întreba poezia unde-i şade mai bine. Las-o să-ţi fie stăpână, tu ascultă-i doar glasul. Te va-nvăţa cu răbdare cum să ţii cu ea pasul...
 
1023.      Poezia nu este nici o psihodramă şi nici o demonstraţie de forţă. Oglindă sunt cuvintele peste aşteptările lungi şi chinuitoare...
 
1024.      Există poeme a căror viaţă este mai intensă decât a unei metropole, există poeme a căror moarte este mai odihnitoare decât a unui cimitir, există poeme a căror dragoste depăşeşte orice promisiune. Dacă scrii aceste poeme, eşti blestemat să nu poţi rămâne niciodată în ele, dar dacă alţii le citesc ai şansa să te îmbeţi cu gemetele lor de fericire.
 
1025.      Poemul nu este o voinţă ce acţionează asupra altei voinţe, ci o conştiinţă ce acţionează asupra unei energii latente.
 
1026.      Poezia nu este o terapie completă, doar începutul unei terapii. După ce te descoperi, urmează să pui în practică ceea ce eşti. Nu pretinde că eşti altcineva, aceasta este boala incurabilă a poeţilor care s-au tratat cu laudele altora.
 
1027.      În faţa poeziei trebuie să-ţi deschizi bine ochii. Ea este îngerul mut care încearcă să-ţi spună să nu te arunci de pe stânca abisului.
 
1028.      Poezia este puntea dintre lumi pe care o trec fără să mă fac frate cu dracul.
 
1029.      Pentru a scrie o poezie de esenţă tare nu este de ajuns să macini cuvintele la fel cum râşniţa macină boabele de cafea. Ai nevoie şi de lacrimile sufletului, focul inimii şi un corp capabil să suporte procesul transformării cuvintelor în poezie.
 
1030.      Poezia este a doua religie a lumii. Despre prima să-i lăsăm pe îndrăgostiţi să vorbească.
 
1031.      Dacă nu ar exista poezia, cuvintele ar fi îngropate adânc în umbrarele conştiinţei, ca nişte prunci ucişi de Irod.
 
1032.      O bijuterie de poezie conţine cel puţin o perlă născută dintr-un fir de nimic. O imitaţie, oricât de bună ar fi, nu are nici gustul sărat al căutării şi nici strălucirea după care te scufunzi în propria suferinţă.
 
1033.      Poezia este fericita întoarcere la copilăria sufletului meu.
 
1034.      Fiecare poem este un chip coborât în abis pe frânghii de lacrimi şi cuvinte. Cândva, nu voi fi singur.
 
1035.      Fiecare poem pe care-l scriu este o piesă de puzzle dintr-un paradis pierdut.
 
1036.      Poezia dă mai multă culoare vieţii. E ca şi cum Dumnezeu îi împrumută poetului un set de creioane magice.
 
1037.      Poezia e plânset dublu rafinat.
 
1038.      Poezia îi dă poetului veştile bune privind prin rana deschisă a unei iubiri neîmplinite.
 
1039.      Poezia este aurul negru din candela inimii care ne ţine aprinsă flacăra speranţei.
 
1040.      Poezia - veşnicie ieşită din matca sufletului.
 
1041.      Nu-mi ştiu poeziile pe de rost. Au ieşit aşa de repede din mine încât n-am apucat decât să le sărut urmele.
 
1042.      Cuvintele poeziilor mele ies din mine cu viteza obuzelor. Probabil că sufletul meu vrea ca ele să treacă graniţele acestei lumi, să-i producă morţii cât mai multe pagube...
 
1043.      Poezia este făraşul cu care poetul strânge toate stelele căzătoare şi reaprinde focul inimilor.
 
1044.      Mai demult, când mi-am făcut inventarul sentimentelor, am găsit în mine o pasăre cu aripile frânte. Şi chiar dacă mi-era teamă c-o să zboare, am ajutat-o să se vindece. Iar ea, după ce a zburat sus, foarte sus, până n-am mai zărit-o, s-a întors tot la mine, având în cioc un bileţel. Aşa am primit în dar prima mea poezie.
 
1045.      Îndrăgostiţii îşi prind lacătele iubirii de poduri. Şi eu, îndrăgostit de viaţă, mi-am prins lacătul poeziei de podul care duce către lumea de dincolo.
 
1046.      Poezia mea este un somn cu ochii întredeschişi. Îmi trăiesc concomitent ambele vise.
 
Politica
 
1047.      Politruc, politruc, adevărul tău e-un truc. Tu ne-nşeli aşa de-uşor, fără să-ţi pierzi din umor. Şi ne spui să tot muncim, taxele să le plătim, iar noi tot murim, murim...
 
Pozitivismul
 
1048.      Dacă vrei să lupţi împotriva nimicniciei, fii pozitivist. Gândurile tale vor deveni o stea strălucitoare într-un univers lugubru.
 
Prietenia
 
1049.      În viaţă trebuie să fii lucid şi prevăzător. Prietenia unora este mare cât un cal troian. Abia aşteaptă să le primeşti darul ca mai apoi să-ţi intre sub piele şi să devii victima lor.
 
1050.      Dacă vrei să te placă majoritatea oamenilor, fii umil. Dacă vrei să te preţuiască prietenii adevăraţi, fii sincer.
 
1051.      Dacă ţii la prieteni, îţi prelungeşti viaţa cu o strângere de mână şi o vorbă spusă din suflet.
 
1052.      Cei mai buni prieteni ai omului îi găsim şi în interiorul nostru. Creierul e câinele, iar calul este inima.
 
Promisiunea
 
1053.      Inima-şi bate gura degeaba, suntem cu toţii tăcerii promişi.
 
Prostia
 
1054.      Inima a supravieţuit potopului sângelui turbat de dorinţă, sufletul a supravieţuit potopului lacrimilor otrăvite de necaz, dar cel mai greu îi este minţii să supravieţuiască prostiei din jur. La un simplu zvon, prostia se înalţă şi năvăleşte ca un tsunami, distrugând tot binele înrădăcinat în conştiinţă.
 
1055.      Mutul nu va fi niciodată mai ridicol decât un prost care încearcă să facă pe deşteptul.
 
1056.      Există şi proşti care au sufletul bun, dar îl vând pe mărunţişuri.
 
1057.      Prostul cu diplomă este ca un pistol cu gloanţe oarbe.
 
1058.      Prostul îl urăşte pe omul deştept mai mult decât urăşte dracul tămâia. Dar nu fuge întotdeauna de el, ca să aibă subiect de bârfă.
 
1059.      Prostia e singura boală în care se oferă tratament prin cablu sau chiar şi wireless. Dar e pentru vindecare?
 
1060.      În comparaţie cu prostul, deşteptul moare şi renaşte de mai multe ori într-o singură viaţă. Nu poţi compara un prost cu o pasăre Phoenix.
 
1061.      Cuvintele prostului cad direct din cerul gurii. Cuvintele deşteptului cad din cerul lui Dumnezeu.
 
1062.      Proştii nu se opresc din vorbit nici dacă le cad dinţii din faţă.
 
1063.      În viziunea proştilor, cel mai deştept om este hoţul neprins.
 
1064.      Prostul nu ştie care este valoarea unui simplu zâmbet. De aceea preferă să râdă, în orice situaţie, cu gura până la urechi.
 
1065.      Nu-s proşti cei care ne conduc şi ne asupresc, căci ei ne mint la perfecţiune.
 
1066.      Greşelile prostului sunt infinite. Dar părerile de rău, nu.
 
1067.      Există şi proşti mai răsăriţi. Ei au în vocabular cuvinte mai puţin uzitate în limba română, dar le pocesc sau le folosesc într-un context greşit.
 
1068.      Şi proştii citesc, dar fără să intre în profunzime. Pentru a-ţi potoli setea spiritului, trebuie să găseşti izvorul cuvintelor.
 
1069.      Mai nou, şi proştii spun că au momente de slăbiciune. Probabil că vor dura câteva mii de ani.
 
1070.      Dacă te hrăneşti cu tărâţele din capul prostului şi-ţi mai faci şi provizii, ai mintea de hamster.
 
1071.      Când vine vorba de prostie, toţi fug de ea, dar toţi profită de pe urma ei.
 
1072.      Prostul nu a găsit substratul cuvintelor, dar e fericit c-a rămas cu negru sub unghii.
 
1073.      În faţa proştilor, ridicatul din umeri e mai puţin periculos decât ridicatul aripilor.
 
Prudenţa
 
1074.      Fiţi prudenţi când ieşiţi afară din casă, să nu cădeţi în gropile obrajilor unor criminali zâmbitori.
 
Pudicitatea
 
1075.      Noul Adam este mai pudic. Şi-a pus două costume Eva peste el.
 
Punctul
 
1076.      Punctele – cele dintâi şi din urmă semne ale existenţei negrului în universul alb infinit.
 
Răbdarea
 
1077.      Unii oameni au atâta răbdare încât ne pot povesti viitorul...
 
Răzbunarea
 
1078.      Răzbunându-te pe răul din tine, distrugi şi binele care ţi-a mai rămas.
 
Râsul
 
1079.      Vai de pădurea în care ciorile râd de privighetori.
 
Realitatea
 
1080.      Realitatea este atât de crudă încât oamenii se hrănesc cu răbdări prăjite la focul inimii...
 
1081.      Realitatea este o iluzie cu trei straturi de piele.
 
1082.      Realitatea este cel mai frumos spaţiu virtual din universul fiinţei trecătoare.
 
Reîncarnarea
 
1083.      Definiţia reîncarnării: repetent la şcoala vieţii!
 
Religia
 
1084.      Acolo unde religiile false construiesc noi turnuri Babel, acolo vin şi cutremurele şi alte dezastre menite să le distrugă.
 
Reproşul
 
1085.      După ce plouă, cerul nu ne reproşează niciodată că-i suntem nerecunoscători. Ba chiar are liniştita graţie de a ne binecuvânta cu raze de soare sau cu un zâmbet curcubeu.
 
Respiraţia
 
1086.      Respiraţiile – repetiţiile pentru ultima scenă în care-ţi vei da sufletul.
 
Responsabilitatea
 
1087.      Să nu-i faci pe alţii responsabili pentru suferinţa care te încearcă zilnic, să fii tu marele responsabil pentru binele pe care l-ai făcut celorlalţi.
 
Roua
 
1088.      Roua - Pe timpul nopţii, chiar şi iarba şi florile plâng.
 
Sărăcia
 
1089.      Unii săraci pot ajunge regi dacă li se pun coroane. Regii dinţilor stricaţi.
 
Sărutul
 
1090.      Sărutul – cursul de predare a unei limbi străine.
 
1091.      Pentru poarta unui sărut nu există nici încuietoare, nici cheie.
 
1092.      Locuiesc într-o cameră cu pardoseala mozaic de săruturi, încă-ţi mai simt mirosul tălpilor şi dogoarea.
 
Sângele
 
1093.      Sângele – singurul şarpe înţelept, căruia îi place căldura sufletească.
 
Sclavia
 
1094.      Sclavia – chintesenţa puterii distructive.
 
Scrisul
 
1095.      Scrisul e impredictibil şi rece, se hrăneşte cu timp şi cunoaştere.
 
1096.      De boala scrisului te poate vindeca doar zborul cu ochii închişi pe aerul aripii lipsă, când aerul este sufletul tău călătorind între lumile cuvântului.
 
1097.      Scriem şi timpul îşi trece ultima caravană prin pustiul alb.
 
1098.      Scriitorul care pune suflet în cuvinte le oferă cititorilor un crâmpei din tinereţea sa veşnică.
 
1099.      Uneori simt că scriu degeaba. Sunt ca un arbore-n pustiu, sub care se desfată doar întunericul. Spre norocul meu, încă mai există câteva păsări care poposesc pe crengile mele.
 
1100.      N-am avut alte aripi în afara paginilor pe care cititorii au încetat să le răsfoiască atunci când iubeam şi nutream să primesc iubirea înapoi.
 
1101.      Cerul învaţă pământul să scrie. Pământul scrie cu sânge pământul, învăţând cerul să plângă.
 
Sentimentul
 
1102.      Sentimentele – drumurile mătăsii împrejmuite de garduri de sârmă ghimpată.
 
Sexul
 
1103.      Sexul – singurul infern accesibil cu drum de întoarcere.
 
Sfântul
 
1104.      Sfântul – păcătosul conservat în stare de nemurire.
 
Sinceritatea
 
1105.      Degeaba scrii lucruri frumoase dacă nu arăţi nimănui ceea ce te defineşte. Să fii sincer şi apreciat pentru sinceritatea ta este mai important decât să fii înconjurat de numeroşi adulatori pe care i-ai minţit constant, înşirând cuvinte goale.
 
1106.      Unii cititori sunt atât de sensibili încât ar sări din fotoliul lor comod pentru a-l salva pe autor de la sinceritate spunând: "Mai minte-ne, mai minte-ne frumos!"
 
1107.      Unii oameni încearcă să pară mai buni şi mai inteligenţi decât sunt, scriind lucruri pe care nu le cred şi nu au apucat să le trăiască. Dar cât de tragică e soarta lor, când cei pe care i-au ademenit într-o relaţie le întorc spatele şi pleacă, arătându-le, pe limba mută a despărţirii, că adevărata iubire nu poate fi cucerită doar de nişte cuvinte frumoase.
 
Singurătatea
 
1108.      Pe locuri, fiţi singuri, gândiţi!
 
1109.      Cel care învinge singurătatea prin iubire este cu un zâmbet mai aproape de chipul înţelept al Mântuitorului...
 
1110.      Singurătatea leneveşte ca un şarpe la focul inimii, cu burta plină de amintiri.
 
1111.      O să-mi adun singurătatea din jur într-o lacrimă şi am s-o plâng peste lume.
 
1112.      M-am îndrăgostit de singurătate, cea mai fidelă dintre concubine.
 
1113.      Când rămâi în pană de idei, să te alimentezi cu singurătate.
 
1114.      Când te pierzi în pustiul singurătăţii, unica scăpare este să te regăseşti pe tine însuţi.
 
1115.      Singurătatea se măsoară în grame de aur. Poleieşte cuvântul.
 
1116.      Pe zi ce trece se umple un pahar al singurătăţii mele absolute. Cândva, mă voi aşeza cu amintirile la masa tăcerii şi îl voi bea până la fund...
 
1117.      Vine o vreme când zeul singurătăţii coboară din paradisul cuvintelor suspendate şi răsfoieşte cărţile ca şi cum ar avea nevoie de suflet.
 
1118.      Singurătatea este un univers de intimă infinitate.
 
1119.      La extremele singurătăţii se aflau cele două jumătăţi ale mele şi, undeva, la mijloc, lamele buzelor tale îmi decupau inima.
 
1120.      Nu te poţi apăra de singurătate dacă nu devii prietenul ei.
 
1121.      Singurătatea are piele de noapte şi suflet de geam aburit.
 
1122.      Singurătatea – oraşul întemniţat de gânduri, oraşul cu străzile îmbrăcate-n beznă.
 
1123.      Singurătatea – locul în care lumina se plictiseşte de întuneric şi întunericul de lumină.
 
1124.      Singurătatea – mama vitregă care ne leagănă doar umbra şi amintirile în balansoar.
 
1125.      Cât de generoasă a fost singurătatea cu mine. Am mângâiat-o cu gânduri şi mi-a oferit trupul cuvintelor.
 
1126.      Nu trebuie să-ţi impui singurătatea pentru a deveni un geniu. Trebuie să fii apropiat oamenilor pentru că ei îţi vor oferi, întotdeauna şi când te aştepţi mai puţin, şansa de a rămâne singur…
 
1127.      La rangul singurătăţii ajung cei care refuză onorurile compromisului zilnic.
 
1128.      Nu carnea e cel mai preţios veşmânt la care sufletul renunţă pentru a iubi, ci singurătatea.
 
1129.      Poate că n-avem suficient timp pentru a fi înţelepţi, dar avem suficientă singurătate pentru a ne elibera de povara gesturilor inutile...
 
1130.      Oamenii care fug de singurătate, fug de şansa care li se oferă pentru a găsi răspunsul la întrebările: cine sunt? ce caut? unde trebuie să ajung? ce mă face cu adevărat fericit? Vorbind la superlativ despre propriile sentimente sau folosind diverse trucuri care le scot în evidenţă aspectul fizic, ei vor să-i atragă pe alţii care să le ofere răspunsul la aceste întrebări. Puţini sunt cei care au găsit cele mai importante răspunsuri în singurătate, iar mai apoi au atras, ca nişte magneţi, prin frumuseţea lor interioară, oameni de aceeaşi valoare.
 
1131.      Singurătatea este arhitectul celor mai trainice vise. Când se împlinesc aceste vise, îi poţi chema şi pe ceilalţi să le admire, chiar dacă mulţi vor încerca să le dărâme cu pietrele propriei lor neputinţe. Există şi vise frumoase care se împlinesc în doi, acolo unde n-a existat niciodată minciună şi trădare.
 
1132.      Cum poţi să-l găseşti pe acela care te iubeşte în taină, fără ca tu să ştii, atâta vreme cât stai ghemuit într-un loc, cu vocea înăbuşită, sub aripa rece a singurătăţii?
 
1133.      Dacă faci alergie la prostie, de ce tratezi cu sudoarea celor pe care îi dispreţuieşti? Fii bun şi tratează-te cu singurătate!
 
1134.      În singurătate este mai greu să rezolvi crimele imperfecte ale timpului. Eşti doar tu împotriva uitării.
 
1135.      Singurătatea e un mic stat independent aflat la graniţa dintre tărâmul frumoaselor iluzii şi cel al viselor deşarte.
 
1136.      Singurătatea este ziua de duminică a sufletelor care trudesc la construirea casei lui Dumnezeu în oameni.
 
1137.      Sunt două cimitire între care omul îşi plânge singurătatea: cel din privire şi cel din inimă.
 
1138.      Singurătatea este singura oglindă care îţi permite să treci de suprafaţa chipului, dar şi singura în care te poţi îneca din pricina fricii de a te descoperi altfel precum eşti. 
 
1139.      Suntem cioburile aceluiaşi chip care s-a privit în oglinda singurătăţii.
 
1140.      Oricât de mult ne înşelăm singurătatea cu oameni sau cu amintiri despre oameni, tot la ea ne întoarcem. Nici măcar visele unde suntem mereu cu cineva nu ţin o eternitate. Chiar şi viaţa este un vis din care suntem ispitiţi să ne trezim atunci când întunericul ne întinde fructul otrăvitor al cunoaşterii.
 
1141.      Poate că părerea noastră de rău când părăsim această lume este şi părerea de rău a Dumnezeului din noi care se întoarce la marea S I N G U R Ă T A T E.
 
1142.      Oglinda are un surâs dobitoc. Câteodată, dincolo, privesc cealaltă faţă a depresiei: singurătatea!
 
1143.      Nu mai blamaţi singurătatea! Nu ea ne mănâncă zilele, nu ea ne face nopţile albe!
 
1144.      Cel care a inventat cuvântul "singurătate" a fost, cu siguranţă, un ateu.
 
Soarele
 
1145.      Dacă Soarele mi-ar dezlega umbra de picioare, probabil că aş rătăci printre stele...
 
1146.      Apusurile sunt îmbibate în otrava neagră a viselor.
 
Somnul
 
1147.      Somnul – dorinţa oamenilor de a se privi în oglinda veşniciei.
 
1148.      Somnul – scena în care moartea îşi permite să revadă vieţile scăpate printre degete.
 
1149.      Somnul – foamea de necunoscut hrănită cu porţii mici de vise.
 
1150.      Somnul – oglinda celor care nu vor să-şi piardă fericirea în ochii celorlalţi.
 
1151.      Nevoia de somn este nevoia vitală de a muri o dată pe zi.
 
1152.      În momentul în care ţi-a pierit somnul ţi se oferă o şansă să călătoreşti în lumi care nici nu bănuiai că există.
 
Speranţa
 
1153.      Plouă cu soare, toate speranţele vor înmuguri...
 
1154.      Speranţele nu poposesc niciodată în cuibul orelor precise.
 
1155.      Speranţa unui poet moare asfixiată în aurul negru al versului.
 
1156.      Ne cultivăm speranţa în fiecare închipuire şi căutăm soluţii pentru neîmplinire...
 
1157.      Privesc în depărtare, se troienesc speranţe...
 
1158.      Dacă ai speranţă, îţi prelungeşti viaţa cu o posibilitate.
 
1159.      Unele speranţe zboară ca nişte păsări bezmetice şi se lovesc cu capul de pereţi. Acestora trebuie să le tai aripile şi să le înveţi să mănânce din palmele cu care munceşti.
 
1160.      Speranţa cu aripi de ceară se prăpădeşte pe stâncile abrupte ale inimii.
 
1161.      Numai un vârf semeţ de speranţă poate împunge cerul în ochiul larg deschis şi numai aşa curge cu adevărat lacrima lui Dumnezeu.
 
1162.      Speranţa îngenunchează în lacrimi de iubire, în timp ce inima îi spune sângelui să mai aştepte până la eterna coagulare.
 
1163.      Întotdeauna sperăm la ceva mai bun decât azi şi mâine vom fi căutători de comori în trecut.
 
1164.      Pe razele-ntinse de blândele astre, se urcă întruna speranţele noastre. Se urcă întruna, urmându-şi menirea: în blândele astre se află iubirea.
 
Statuia
 
1165.      Unii oameni ridică statui, alţii le dărâmă. Dar câţi reuşesc să le readucă la viaţă?
 
1166.      Suntem statuile pe care timpul le lasă în paragină pe aleile subterane ale existenţei.
 
Steaua
 
1167.      Calea Lactee – aleea celebrităţilor de pe bolta cerească unde, pentru fiecare om, străluceşte o stea.
 
1168.      Stelele – lacrimile sfinţilor condamnaţi la tăcere.
 
1169.      Galaxiile sunt moriştile universului în care suflă un bătrân cu manifestări copilăreşti.
 
1170.      Stelele sunt încercările creatorului de a reda vederea unui întuneric orb.
 
1171.      Stelele sunt ca nişte cuiburi uriaşe care ne aşteaptă gândurile pentru a nu se pierde în van.
 
1172.      A căzut o stea. Dumnezeu a mai semnat un poem pe care îl dăruieşte sufletului nostru.
 
Strigătul
 
1173.      Strigătul meu va avea ecou într-o altă lume, de care mă desparte doar o viaţă închinată pământului.
 
1174.      Strigătul nou-născutului – cheia sol pe portativul alunecării-n genune.
 
1175.      Primul strigăt al nou-născutului pune în mişcare carul cu boi al fericirii.
 
Suferinţa
 
1176.      Suferinţa – ştreangul cu care se spânzură iluziile.
 
1177.      Suferinţa – îndemnul la cunoaştere.
 
1178.      Înţelege revolta omului aflat în suferinţă. Este ultimul bastion pe care moartea încă nu l-a cucerit.
 
1179.      Suferinţa este singurul chirurg care poate înlătura cataracta ochiului lăuntric.
 
1180.      Costumul de haine îţi poate masca perfect suferinţele, atâta timp cât stai drept, în picioare, şi nu schiţezi nici un gest. Atunci când începe să se îngusteze unghiul dintre poziţia verticală şi cea orizontală, doar zâmbetul şi amintirile frumoase pe care le povesteşti altora îţi mai pot masca suferinţele. Costumul de haine te aşteaptă oricum în debara, pentru ultima prezentare de modă: rigor mortis.
 
1181.      Suferinţa înseamnă iniţiere în arta conversaţiei cu divinitatea.
 
1182.      Scutul împotriva suferinţei poate imita o aripă, dar nu poţi zbura cu el.
 
1183.      Fără rănile suferinţei am fi întinderi infinite de pustiu pe care nicio atingere nu le-ar mai face rodnice.
 
Sufletul
 
1184.      Sufletul – orga de lumini a trupului.
 
1185.      Câteodată sufletele oamenilor se iubesc dincolo de dorinţele minţii şi ale cărnii. Atunci apare inexplicabilul iubirii şi tragedia destinului.
 
1186.      Sufletul omului nu are acoperiş durabil, trupul său este un strigăt la fereastra liniştitei absenţe, o bătaie de inimă la poarta infinităţii, o siluetă diformă la marginea apelor tulburi.
 
1187.      Nu este suficient să-mi intri în templul sufletului, fără să te rogi la icoanele părinţilor mei.
 
1188.      Sufletul meu îşi schimbă cămaşa de la o moarte la alta, scheletul rămâne acelaşi vestigiu al unei vieţi mult prea scurte.
 
1189.      Sufletul nostru venetic cerşeşte în haosul cărnii.
 
1190.      În acest univers datoria oamenilor este să-şi caute sufletul pereche, dar nu prin uzura relaţiilor, ci prin revelaţia creaţiei artistice, singura care îi poate face compatibili cu cel mai înalt grad de înţelegere şi comunicare.
 
1191.      Cine îşi va mai aduce aminte de ultima suflare? Doar sufletul... ca pe un etern adio.
 
1192.      Sufletul – chipul nevăzut al lui Dumnezeu.
 
1193.      Sufletul se oglindeşte în fântâna propriilor noastre lacrimi.
 
1194.      Dacă trupul meu este casa sufletului, sufletul este azilul singurătăţii.
 
1195.      Sufletul este etern. Când omul moare, însufleţeşte nimicnicia.
 
1196.      Sufletul – firul invizibil dintre oameni şi stele.
 
1197.      Sufletele dansează hora nemuririi.
 
1198.      Sufletul – rândaşul umbrei, al pământului şi constructorul de vise.
 
1199.      Când ţi se taie respiraţia, dă-i şi celui de lângă tine o porţie de suflet.
 
1200.      Sufletului nu îi este somn niciodată. De aceea zburdă prin vise şi ne învaţă nemurirea.
 
1201.      Sufletele visătoare sunt mereu bântuite de amprente...
 
1202.      Sufletele noastre încearcă să ne spună că se plimbă singure pe alei şi se ţin de mână.
 
1203.      Şi vine clipa neaşteptată când sufletul este atât de singur încât nu mai ştie pe ce lume se află.
 
1204.      Sufletul – cârpa curată cu care ne ştergem în fiecare dimineaţă pantofii.
 
1205.      Sufletul – darul cel mai de preţ de care ne putem bucura o viaţă întreagă, singurul pe care îl putem împărţi fără să-l micşorăm şi fără să-l pierdem.
 
1206.      Dacă vrei ca maşina corpului tău să funcţioneze perfect, încearcă să o ungi cu suflet.
 
1207.      Sufletul nu se poate vindeca, aşa cum nici nu se poate îmbolnăvi. Dar se poate salva.
 
1208.      Sufletele pierdute – florile în oceanele de furtuni.
 
1209.      Sufletul este scris cu cerneală simpatică pe pagina Căii Lactee.
 
1210.      Sufletul – şarpele de aer care trăieşte în grotele plămânilor.
 
1211.      Sufletele împart trupuri pentru cultivarea dragostei şi a bunului simţ.
 
1212.      Sufletul meu urcă precum un paing, să-şi coasă pânza la colţul Lunii.
 
1213.      Sufletul – izvorul pur al conştiinţei.
 
1214.      Urc spre sufletul tău ca printr-un turn fără cer...
 
1215.      Suntem născuţi să respirăm sufletele celorlalţi.
 
1216.      Sufletul meu este un aisberg în derivă, cu trei sferturi de dragoste aflate în inimă şi un sfert de tristeţe strânsă în jurul ochilor. Sufletul meu se topeşte şi lasă în urmă o dâră de melancolie, precum o stea căzătoare.
 
1217.      Sufletul polenizează lumina stelelor.
 
1218.      Calitatea sufletului este mereu aceeaşi, numai că oamenii pun mai multă valoare pe lucrurile care se interpun între suflet şi inima lor.
 
1219.      Dacă cineva renunţă cu uşurinţă la ideile sale măreţe, înseamnă că n-a pus o fărâmă de suflet în ele.
 
1220.      Încă de la prima minciună, sufletul se retrage într-o lume ferită de trădarea minţii.
 
1221.      Întreabă-ţi propriul suflet ce este adevărul şi acesta îţi va deschide mai bine ochii când vei întâlni sufletul pereche.
 
1222.      Numai sufletul copiilor are imunitate dumnezeiască.
 
1223.      Chiar dacă ai sufletul ruinat, ţi-l mai poţi salva. Dar dacă e vândut, nu-l mai poţi răscumpăra.
 
1224.      Dăruieşte sufletului ceea ce îi aduce liniştea şi sufletul îţi va dărui răbdarea pentru a descoperi iubirea ce-ţi lipseşte. 
 
1225.      Sufletul aţâţă focul inimii, lacrima îl transformă-n cenuşă. Şi totuşi există unele suflete care ard atât de intens, precum vulcanii de pe fundul mărilor şi oceanelor. Ele se înălţă puţin câte puţin până când ajung să triumfe deasupra tuturor lacrimilor, formând o nouă insulă, iar uneori se încumetă să depăşească norii şi să vorbească pe limba lor de foc cu soarele şi celelalte stele.
 
1226.      Sufletul este "supremul bonus" primit la naştere. Cine ştie să folosească acest bonus, ajunge, într-o nouă formă, la Dumnezeu. Cine nu ştie să-l folosească, rămâne fără bonus şi ajunge acolo unde nu există Dumnezeu.
 
1227.      Sufletul este oxigenul fiinţei spirituale, ajutând plăpânda scânteie a speranţei să se transforme în văpaia dragostei.
 
1228.      Sufletul este jarul de sub cenuşa cărnii. Iubirea a fost doar o scânteie.
 
1229.      Sufletul scrie mereu poeme, dar de cele mai multe ori le scrie pe zidurile închisorii în care trăieşte.
 
1230.      Numai menirea de a duce la capăt ofranda propriului suflet mă lasă să respir.
 
1231.      Sufletul meu, şarpe de aer strecurându-se printre umbre speriate…
 
1232.      Îmbrăţişarea sufletelor este liantul cel mai rezistent al omenirii. Cu condiţia să existe şi lacrimi la mijloc. De fericire sau de tristeţe.
 
1233.      Când plângem în palmele noastre se nasc mări moarte, iar sufletul rătăceşte pe plajele lor pline de sare, în căutarea unor urme mai vechi.
 
1234.      Suntem sufletele care îşi caută tainica încăpere a inimii din care au peregrinat spre alte temple mai mult sau mai puţin sfinte.
 
1235.      Sufletul este maestrul celui mai tainic ecou menit să-l înştiinţeze despre adevărul dureros al celorlalte suflete care s-au privit prin ochii oamenilor, dar nu li s-a permis niciodată să se îmbrăţişeze.
 
1236.      Sufletul este un bătrân marinar aflat la timona vieţii, privind mereu înainte, către ţărmul unde pescăruşii au devenit îngeri.
 
1237.      Nu-ţi face griji dacă nimeni nu-ţi vede lacrimile şi acestea se întorc din drumul lor. În tine se află singura floare care poate fi udată cu lacrimi: sufletul.
 
1238.      Care este limita până la care dorinţele noastre ne permit să rămânem umani? Dar care e limita pe care trebuie să o depăşim pentru a fi zei? Răspunsul la aceste întrebări îl oferă sufletul, dar cine a trecut de nisipurile mişcătoare ale cărnii pentru a cunoaşte nevoile adevărate ale sufletului? Cine a trecut de scuturile şi măştile interioare? Cine a explorat abisul propriei fiinţe? Cine a reuşit toate aceste lucruri, iar apoi, fără să-i fie teamă de judecata oamenilor, şi-a pus sufletul pe tavă, ca pe o ultimă ofrandă adusă iubirii?  
 
1239.      Sufletul meu este o bicicletă cu două roţi: inima şi creierul. Cândva a avut şi două roţi ajutătoare: mama şi tata.
 
1240.      Sufletul este şi în inimă, şi în creier. Când inima bate, sufletul încearcă să se elibereze din strânsoarea cărnii. Când creierul gândeşte, sufletul încearcă să se elibereze din abisul incertitudinii.
 
1241.      Azi, datorită omului liber şi inventiv, zboară multe lucruri mai grele ca sufletul. Iar sufletul zace închis într-o colivie, crescându-i aripi de plumb.
 
1242.      În copacul vieţii, sufletul este o frunză, iar visele sunt nervurile sale.
 
1243.      Geografia sufletului este mereu alcătuită din forme de relief tinere...
 
1244.      Sufletul este podul suspendat care leagă inima şi creierul. Sub pod se întinde valea plângerii, iar deasupra se află un cer fără scări.
 
1245.      Sub salcia plângătoare a sufletului se află mormintele tuturor persoanelor pe care le-am iubit.
 
1246.      Ceea ce ne uneşte cu adevărat, nu ne va despărţi niciodată. Suntem două cărămizi de suflet, cimentate cu lacrimi şi iubire.
 
1247.      Sufletul e trist şi frumos ca o salcie plângătoare acoperită de iedera timpului.
 
1248.      Oamenii îţi vor spune să te-ntinzi cât ţi-e plapuma. Dar tu, suflete, să nu-i asculţi şi să te-ntinzi cât ţi-e plapuma cerului!
 
1249.      Sufletul şi-a pus lentile de contact şi a început să-i citească pe oameni. O lentilă e inima, iar cealaltă e creierul.
 
1250.      Sufletul are doi copii: inima şi creierul. Când copiii erau mici, sufletul îi ţinea pe amândoi de mână şi le explica cum să iubească, fără reţineri şi fără deosebire. Când copiii au crescut, fiecare a iubit aşa cum a crezut de cuviinţă. La bătrâneţe, după ce amândoi au trecut prin mari dezamăgiri, salvarea lor a fost să asculte din nou de sfatul părintelui.
 
1251.      Sunt momente când sufletul mă roagă să repetăm şedinţa foto din copilărie. Fiindcă s-a terminat filmul, îi ofer portrete în cuvinte.
 
1252.      Creierul şi inima: iasca şi amnarul care pot aprinde scânteia în bezna sufletului.
 
1253.      Îmi droghez sufletul cu praful stelelor căzătoare.
 
1254.      Sufletul meu este un zmeu cu două sfori. O sfoară este alcătuită din lacrimi, iar cealaltă din vise.
 
1255.      Sufletul s-a îmbarcat pe corabia vieţii pentru a atinge ţărmul nemuririi, dar nu-şi poate desprinde privirea de la dâra de spumă pe care corabia o lasă în urmă.
 
1256.      În adâncul nostru vast, numai sufletul e cast.
 
1257.      Unii se laudă cu casele lor, alţii n-au case, dar îşi deschid sufletul. Unde încap mai mulţi oameni?
 
1258.      Sufletul, ce catedrală! Poarta e inima, cupola e creierul.
 
1259.      Sufletul este ecoul perfecţiunii, dar şi perfecţiunea poate fi ecoul sufletului.
 
1260.      Din mlaştinile cărnii, sufletul miroase a floare de lotus.
 
Superficialitatea
 
1261.      Conversaţiile în spaţiul divinului din noi ne pot salva sufletul, dar nu sunt un alibi pentru judecata superficială a oamenilor.
 
Tangibilitatea
 
1262.      Oamenii nu au nevoie de utopii nesfârşite, ci de lucruri tangibile în care se pot regăsi.
 
Tăcerea
 
1263.      Tăcerea – ritualul de împerechere cu eternitatea.
 
1264.      Sunt tăceri mai ucigătoare decât otrava cuvintelor.
 
1265.      Dacă Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea lui, de ce atâta vorbă şi de ce atât de puţină tăcere?
 
1266.      Ascuţişul fin al limbii este suficient pentru a descoperi că tăcerea oamenilor este, deseori, doar poleită cu aur.
 
1267.      În locul vorbitului în limbi prefer înţelesul tăcerilor nemărginite.
 
Timpul
 
1268.      Timpului nu-i tremură niciodată mâinile. Îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa.
 
1269.      Ridurile – autostrăzile timpului.
 
1270.      Oamenii, prin iubire, împart timpul în veşnicii egale.
 
1271.      De ce sub pretextul uciderii timpului, unii oameni trebuie să-şi ucidă şi sentimentele?
 
1272.      Timpul – marele maestru al deghizării...
 
1273.      Timpul – ridul acela ca un şarpe ce îşi croieşte drum până la inimă.
 
1274.      Timpul – intestinul cadaveric în care germinează cunoştinţele.
 
1275.      Timpul cerne dimensiuni egoiste printre care se zbate lumea abstractă.
 
1276.      Prezentul – sandvişul cu singurătate între două felii de timp, împărţit frăţeşte cu umbra.
 
1277.      Stau în faţa oglinzii, încă mai pot să înşel timpul cu un surâs.
 
1278.      De-aş putea să opresc timpul în lacrima unei batiste...
 
1279.      Timpul trece repede ca un birjar, dând bice inimii...
 
1280.      Ce lungi atele are timpul, încercând să mă ajungă din urmă!
 
1281.      Secundele se adună într-o sectă condusă de un guru amnezic.
 
1282.      Nu vrea să-mi răspundă grăbita secundă, iar inima bate secundele toate…
 
1283.      Nu există legi în ce priveşte direcţia timpului. Noi am creat timpul şi tot noi ne-am închinat lui.
 
1284.      Timpul mă priveşte cu ochi de piatră şi îmi cere cu dobândă uitarea pentru fiecare moment de admiraţie al frumuseţii tale…
 
1285.      Nu este o crimă să omori timpul dacă el are cancerul incurabil al plictiselii.
 
1286.      Prezentul – clipa locuită de paradisul pierdut.
 
1287.      Orice deschidere de pleoape năruie castelul de nisip ridicat în clepsidră.
 
1288.      La limita dintre deznădejde şi disperare, dintre strigăt şi scâncet, îmi fac culcuş în pântecul clepsidrei, privind cum nisipul înalţă piramida tăcerii.
 
1289.      Nici măcar cimitirele nu pot ţine în loc hoardele pustiitoare ale timpului.
 
1290.      Nu e niciodată prea devreme pentru a fi prudent şi nici prea târziu pentru a fi curajos.
 
1291.      Chiar dacă uneori ţi-e dor de timpul ce te-a înjunghiat pe la spate, ţine-l la distanţa unei iubiri protectoare şi de neînlocuit.
 
1292.      Cei care sunt gata să dea timpul înapoi, pentru a corecta greşelile pe care le-au făcut, sunt ca nişte viteji care se arată după ce au pierdut adevăratul război, războiul cu viaţa şi cu timpul prezent.
 
1293.      Timpul – singurul care se poate răzbuna şi după ce îl ucidem. Nu ne rămâne decât să-l domolim cu propriile noastre amintiri, trezindu-i un vag sentiment de melancolie.
 
1294.      Timpul nu-i decât un angajat al nimicniciei care ridică resturile de pe strada speranţelor deşarte şi le depozitează în spaţiul insalubru al morţii.
 
1295.      Prin ochiul de apă te priveşte şi cerul, şi pământul. Şi te priveşti şi tu pe tine însuţi, mirat de ridul care ţi se adânceşte pe frunte.
 
1296.      Timpul nu suferă de virusul uitării, e pur şi simplu purtător.
 
1297.      Pe fiecare faţă zâmbitoare există şi o vale a plângerii care se adânceşte pe zi ce trece.
 
1298.      Cu cât sunt mai mulţi oameni pe Pământ, cu atât timpul se consumă mai repede.
 
1299.      Bătrâneţea este marea artă a existenţei născută în urma războiului cu timpul.
 
1300.      Viitorul este religia celor curioşi.
 
1301.      Timpul se măsoară în visele pe care le trăim într-o altă viaţă.
 
1302.      Într-o zi am ajuns la capătul răbdării şi am rămas surprins cât de înşelător este timpul.
 
1303.      Cu vârsta se-aşază gloria pe faţă.
 
1304.      Timpul nu are timp să-şi numere paşii.
 
1305.      Cu timpul negociez memorii ascunse în labirintul minţii.
 
1306.      Îmi număr secundele în picături de ploaie.
 
1307.      Orologiul de pe perete aşteaptă să-mi fac procesul conştiinţei.
 
1308.      Timpul se măsoară în cuvinte.
 
1309.      Cu timpul, până şi aurul se schimbă-n tinichea, iar dragostea ţi se va părea lichea.
 
1310.      Viitorul este o fabrică de materiale recondiţionate.
 
1311.      Thomas Mann spunea că timpul, nesupravegheat, va fugi ca o şopârlă. Deci, nu e de mirare că dacă încercăm să prindem timpul, rămânem numai cu coada lui între degete. Coada lui, amintirile noastre.
 
1312.      Nu cred că viaţa noastră înseamnă clipe furate timpului. Asta deoarece clipele pot fi nemuritoare, iar timpul nu e.
 
1313.      Timpul fiind muritor, el nu există în veşnicie. Clipele de iubire, însă, poartă în ele esenţa veşniciei.
 
1314.      Florile s-au adunat în jurul unei stânci. Credeau că stânca e pumnalul care va ţine timpul la distanţă.
 
Toamna/Arbore/Frunze
 
1315.      Mi-am pus frunza toamnei pe piept, ca să mă apere împotriva gloanţelor timpului. Inima mea continuă să bată, dar resimte durerea fiecărei împuşcături.
 
1316.      Frunza toamnei este pictură, muzică, poezie şi dans. Are culoare, foşnet, nervuri şi răsucire în aer.
 
1317.      Prin frunza sa galbenă, arborele sărută pământul, rugându-l să aibă grijă de rădăcinile sale. Apoi aşteaptă cuminte sărutul fulgului de nea şi îmbrăţişarea gheţoasă a iernii.
 
1318.      Corăbii de frunze se scufundă în lacrima pământului.
 
1319.      Frunzele toamnei sunt cadrele unui vis care mi se derulează în faţa ochilor. Un vis în care fiecare frunză este chipul unui om pe care l-am iubit.
 
1320.      După ce i-a alungat pe Adam şi Eva din Rai, Dumnezeu a păstrat ca amintire primele lor haine. Însă, o dată pe an, face curat în garderobă. Iar frunzele uscate din Rai se amestecă cu frunzele de pe Pământ.
 
1321.      Prin frunzele toamnei, Dumnezeu ne aminteşte că hainele noastre sunt insuficiente pentru a ne acoperi goliciunea.
 
1322.      Spune-mi povestea ta, spune-mi tot ce-ai văzut, îi spuse pământul unei rădăcini de arbore. Iar frunzele au început să cadă, ca nişte amintiri ce îi vor ţine de cald pământului.
 
1323.      Uneori, iubirea ne transformă în nişte cerşetori cu hainele zdrenţuite, haine pe care le peticeşte doar toamna.
 
1324.      O frunză din arborele amintirilor a reuşit să-mi acopere golul din suflet. Golul a revenit la viaţă, iar frunza a devenit pleoapă.
 
Transcendenţa
 
1325.      Pentru narcomanul egolatru care se droghează prin intermediul sadomasochismului, transcendenţa este doar o iluzie.
 
1326.      Sufletul şi detaşarea de cunoaştere sunt aripile transcendenţei.
 
Trecerea
 
1327.      Tot ce-a trecut – preludiul unei morţi subite.
 
1328.      Trec dintr-o lume în alta ca vâsla prin ape, mânat de Charon.
 
1329.      Trec zilele gravând dureri cuneiforme.
 
1330.      Zilele trec peste cadavrul altor nopţi şi nopţile peste cadavrul altor zile.
 
1331.      Încă o zi ce urmează să treacă fără surle şi tobe.
 
1332.      Şi toate zilele trec repedencet, ca un convoi către repedenceata mea moarte.
 
Tristeţea
 
1333.      Şi tristeţile sunt frumoase aduceri aminte în momentul în care trecutul are parfum de cuvinte.
 
1334.      Orice tristeţe are o consolare amară: oglinzile nu mor niciodată, îşi schimbă stăpânul la fiecare privire.
 
1335.      Cel mai trist nu este să le lipseşti celorlalţi, ci să-ţi lipseşti ţie însuţi.
 
1336.      Dacă eşti trist, îţi prelungeşti viaţa cu o lacrimă.
 
1337.      Oferindu-vă tristeţea pe tavă, nu vă-ndemn s-o folosiţi ca otravă.
 
1338.      Omul trist este mai viu decât omul care, având tot ce-şi doreşte, se plictiseşte de bine.
 
1339.      Suntem acordul fin de tristeţe pe spiralele galaxiilor şi naufragiul din largul ochilor lui Dumnezeu.
 
Trupul
 
1340.      Trupul meu – particula de infinit suspendată între două voci: iubirea şi raţiunea iubirii.
 
1341.      Sunt plămădit din carnea lui Eros şi sângele lui Bacchus.
 
1342.      Ce palide priviri se-agaţă de catapeteasma trupului…
 
1343.      În trupul meu se înalţă case, se aprind lumini, pe aceleaşi drumuri de sânge vin veştile bune şi veştile rele…
 
Uitarea
 
1344.      Când începem să uităm, o invităm pe moarte să îşi aducă aminte de noi.
 
1345.      Nu uita trupul care a sângerat pentru viaţa ta şi nici sufletul care a lăcrimat pentru fericirea ta.
 
Umbra
 
1346.      Până şi umbra are nevoie de paşi să respire o bătaie de inimă.
 
1347.      Umbra – câinele cu limba tăiată.
 
1348.      Umbra – stratagema morţii.
 
1349.      Umbra – detectivul morţii angajat în urmărirea sufletului zilier.
 
1350.      Mă-ntreb de ce îmi ţine umbra de urât, de ce nu pleacă, să tragă cu urechea la ce se spune despre mântuirea mea?
 
1351.      Umbrele – profanatoarele mormintelor vii.
 
1352.      Umbra – portretul robot pe care moartea-l memorează la naşterea noastră, ca mai apoi să fim căutaţi toată viaţa, în jocul tragic de-a v-aţi ascunselea.
 
1353.      Oamenii aleargă mereu după tot felul de fantome, fără să ţină cont că umbra, fantoma morţii eterne, îi urmăreşte la tot pasul.
 
1354.      Unii oamenii pe care i-am privit cândva cu atâta dragoste au uitat să se-ntoarcă din călătoria lor. Au rămas captivi într-un spectacol interzis muritorilor, iar umbrele, sufleuri ai neantului, ne şoptesc în continuare rugăciunile.
 
1355.      Până şi umbra e cocoşată de atâta povară…
 
1356.      Am învăţat să trăiesc privind umbra, când moartea din spatele acestui călău fără chip se pregătea să lovească…
 
1357.      Umbrele sunt buricele degetelor cu care moartea ne pipăie vieţile. Moartea fâlfâie din degete, umbrele încep să danseze.
 
1358.      Cei şapte ani de-acasă sunt, de fapt, cei şaptezeci de ani în compania umbrei.
 
1359.      Umbra este soldatul mut al întunericului care face planton lângă templul singurătăţii.
 
1360.      Umbra este o etichetă pentru inventarierea iluziilor.
 
1361.      Oare umbrele se pregătesc pentru primirea întunericului deplin în sufletul lor? Sau poate că umbrele sunt amintirile la care întunericul nu poate să renunţe fără luptă?
 
1362.      Umbra mea este oarbă, mută şi rece ca o fântână otrăvită. Din ea se adapă doar cuvintele mele cele mai însetate de neant.
 
1363.      Noaptea este umbra paradisului care pluteşte deasupra întregii noastre lumi, în timp ce ziua este sufocarea cu lumină în care respirăm, doar prin umbre, somnul veşnic al morţilor.
 
1364.      Noaptea pare a fi uneori un marsupiu în care întunericul îşi readuce umbrele cu blândeţe, iar noi rămânem de izbelişte în visele noastre.
 
1365.      Ne ştergem urdorile viselor cu mânecile sufletului şi sperăm ca pentru buna noastră purtare să fim eliberaţi de umbre, pentru a zbura către lumile înfăptuite de gânduri.
 
1366.      Delirul este o febră netratată a luminii. Daţi-mi aşadar voie să fiu o umbră lucidă.
 
1367.      Nu-i nicio umbră care pleacă fără să lase-n om un pic de întuneric viu.
 
1368.      Umbra trăieşte jumătate din viaţă în afara omului, iar cealaltă jumătate în interiorul lui, respirând vise.
 
1369.      Umbrele sunt frunze ale întunericului căzute la prima adiere de viaţă, când creatorul se balansa într-un hamac de găuri negre şi visa pe cineva care era după chipul şi asemănarea sa.
 
1370.      Cea mai frecventă despărţire este aceea când omul se desparte la apus de propria lui umbră, dar tot cu ea se împacă în fiecare dimineaţă, ca şi cum ar exista un tăcut legământ în faţa altarului zeului Soare.
 
1371.      În singurătate, umbra este mai preţioasă decât aurul negru al pământului. Chiar dacă nu arde, chiar dacă nu întreţine căldura, ea este profetul întunecat al lucidităţii eterne, ea prevesteşte poemul fără de sfârşit al sufletelor întoarse la marele creator.
 
1372.      Umbrele stau cu urechile lipite de pământ, ascultă ritmul paşilor noştri grăbiţi şi dansează dansul fulgilor de întuneric.
 
1373.      Umbra este cea dintâi cruce răsărită din pământ.
 
1374.      Umbra este singurul martor al copilăriei mele, singura noapte fără vise în care îmi ascund gândurile şi singurul viitor pe care îl pot cunoaşte fără să-l trăiesc şi fără să-l pot schimba.
 
1375.      Umbra tace precum crucea unui catarg alunecând în adâncul mării.
 
1376.      Nimic nu poate umple de spaimă inima mută a umbrei.
 
1377.      Umbra e lacrima neagră a tristeţii care dărâmă castelul de nisip al iluziilor. Dar şi ea, ca orice lacrimă, ajunge să fie înghiţită de pământ.
 
1378.      Umbra este prima treaptă spre lumină şi ultima.
 
1379.      Umbra e singurul spion transcendental.
 
1380.      Umbrele - borne de întuneric pe drumul razelor se soare.
 
1381.      Oare umbra este neagră de supărare fiindcă sufletul şi-a pierdut permisul de eliberare într-un vis?
 
1382.      Adevăratul meu tovarăş de drum nu este umbra, ci lumina. Umbra este doar o valiză în care mi-am înghesuit gândurile negre, să nu le las risipite prin lume.
 
Universul
 
1383.      Cel mai frumos instrument muzical este universul. Dumnezeu îi reglează corzile prin învârtirea galaxiilor.
 
1384.      Când s-au format pământul şi celelalte planete? Atunci când au împietrit lacrimile de foc ale creatorului.
 
1385.      Luna nu-şi arată ambele feţe. Ne aminteşte mereu că universul are şi un revers al medaliei.
 
Ura
 
1386.      Ura – pasiunea celor în criză de timp.
 
1387.      Uneori urăsc lumea pentru că există fără mine, uneori mă urăsc pentru că exist fără lume.
 
1388.      Va veni vremea când toată ura acestei lumi se va transforma într-un scâncet şi fiecare îşi va da seama cât timp a irosit în loc să fie fericit.
 
1389.      Uneori ura este implozia dragostei, când sufletul pe care l-ai trimis celui pe care-l iubeşti se loveşte de zidul indiferenţei şi se întoarce în vidul din tine.
 
Urma
 
1390.      Urmele ştirbesc gura pământului lacom.
 
1391.      Urma – mormântul pasului grăbit.
 
1392.      Degeaba umbli cu capul în nori. Nu poţi lăsa amprente pe oglinda cerului dacă nu laşi urme adânci pe pământ.
 
Valoarea
 
1393.      N-ai nevoie să fii lăudat când îţi cunoşti propria valoare, dar dacă te apreciază măcar un singur om simţi că nu eşti singur pe lume...
 
Vanitatea
 
1394.      Pe tronul vanităţii, doar moartea este eternă.
 
Versul
 
1395.      Versul – acest frumos blestem înnebunind poeţii...
 
1396.      Viaţa se cearta în versuri cu moartea.
 
1397.      Versurile mele fac înviorarea în zorile nemuririi. După apelul de seară, sar gardul la cititori...
 
1398.      Cuvintele mele sunt înfometate de frumuseţea ta, şi totuşi nu-ţi muşcă din inimă. Le-am legat cu lanţul unui vers de inima mea. Hrăneşte-le, îmblânzeşte-le, şi îţi vor linge tălpile...
 
Viaţa
 
1399.      Viaţa – râul ce izvorăşte din inima mea şi curge prin capilarele universului cu ochi galactici.
 
1400.      Frumuseţea vieţii constă în descoperirea miracolului în toate formele materiei care ne înconjoară şi ne alcătuieşte.
 
1401.      Viaţa este un spital în care oamenii ne tratează cu pastile de sictir, în timp ce moartea inventariază suflete.
 
1402.      Viaţa este un muzeu cu oameni de ceară care fug speriaţi de umbre, topindu-se.
 
1403.      Viaţa merge înainte ca un drum pe marginea prăpastiei. Câteodată mai sărim pe trambulina viselor şi zburăm...
 
1404.      Viaţa trece liniştită, monotonă, ca o căruţă trasă de-o gloabă pe drumul de ţară.
 
1405.      Viaţa – jocul hazardului în care ne-mbolnăvim de snobism.
 
1406.      Viaţa – jocul de cărţi în care-ţi licitezi anii, mizând pe nişte atuuri şi cel puţin o strigare. Dar, până la urmă, totul depinde numai de cel care face cărţile.
 
1407.      Viaţa arde în timp ce moartea trage încet din ţigară.
 
1408.      Viaţa – mirarea dintre două ascunderi.
 
1409.      Viaţa – sevrajul între două doze de moarte.
 
1410.      Viaţa este ca o cometă trecând printre stele, purtătoare de solie către destinaţia finală.
 
1411.      Viaţa – stratul subţire de pământ sub care morţii se pot întinde cât vor.
 
1412.      Viaţa – cămaşa murdară prin care trec necontenit gloanţele visării.
 
1413.      Viaţa e un calcul – simplu cum sunt Eu, însă Eu² = Dumnezeu.
 
1414.      Aceasta este viaţa, un veni, vidi, vici, o scurtă nebunie cu dragoste şi vicii...
 
1415.      Linia vieţii este ca o cale ferată, ruginită de amare speranţe.
 
1416.      Viaţa – magazinul de cumpărături în care unii oameni pot proba orice suflet în faţa oglinzii, până se plictisesc.
 
1417.      Viaţa – haina scumpă cusută cu firul amintirilor.
 
1418.      Viaţa omului este o floare ruptă din veşnicie şi pusă într-un vas plin cu sânge.
 
1419.      Viaţa mea e un vis strivit de trecerea timpului.
 
1420.      Viaţa mea – aventura gândurilor mele tremurânde într-o pădure de cruci vorbitoare.
 
1421.      Viaţa – arborele amintirilor în care înfloresc morminte.
 
1422.      Viaţa noastră este doar un oftat care răscoleşte praful uitării.
 
1423.      Viaţa este o luptă în care timpul înmulţeşte şi adânceşte rănile, dragostea încearcă să le vindece, iar amintirile le bandajează. Începem să murim când nu mai avem suficientă dragoste şi amintiri pentru rănile noastre.
 
1424.      Viaţa nu se opreşte nici la marginea nisipului, nici la marginea apei, nici la marginea muntelui şi nici la marginea gropii.
 
1425.      Viaţa-i un plâns cu sughiţuri.
 
1426.      Când simţi că viaţa nu este a ta, fă-o măcar să pară că este a ta, dăruindu-i ce este mai frumos din tine.
 
1427.      Frumuseţea vieţii constă în detaliile lucrurilor accesibile, lucrurile inaccesibile ne atrag, dar pe termen lung ne provoacă nefericire.
 
1428.      Viaţa este un bazar în care diavolul face tot posibilul să îi vindem sufletul la un preţ de nimic.
 
1429.      Viaţa este un cerc vicios de urme.
 
1430.      Fiecare avem o viaţă pentru care merită să ne trezim din marele vis.
 
1431.      Linia vieţii mele este doar o graniţă între vise.
 
1432.      Şi-n noi creşte arborele vieţii. Numai că trebuie să-l stropim, să-l văruim şi să-i tăiem ramurile neroditoare. Iar la baza tulpinii, putem să-i punem şi cenuşă din vatra inimii.
 
1433.      În viaţă ai două posibilităţi: să imiţi maimuţele sau să imiţi creatorul maimuţelor.
 
1434.      Viaţa este anotimpul în care oamenii merg la culesul viselor.
 
1435.      Viaţa a apărut când i s-a întors lui Dumnezeu întunericul pe dos.
 
1436.      Existenţa, ce delir al vacuităţii!
 
Viciul
 
1437.      Viciile îi fac pe oameni să se convertească mai uşor la religia macabră a timpului.
 
1438.      De la prietenii de băutură poţi învăţa doar cum să devii expert în vicii. Fă-ţi din carte cel mai bun profesor şi, din omul pe care-l iubeşti, cel mai bun confident.
 
1439.      Dintre toate minunile Pământului, am ales viciile pentru a fi fericiţi.
 
Visul
 
1440.      Visăm cu deşteptătorul la tâmplă.
 
1441.      Dacă îţi mai aduci aminte de lucrurile frumoase din trecut, îţi prelungeşti viaţa cu o visare.
 
1442.      Visele pe care le uităm, sufletul şi le aduce aminte. Atunci apar cuvintele şi noi ne odihnim în ele.
 
1443.      Toate visele lumii pot încăpea într-o lacrimă.
 
1444.      Visul – locomotiva cu aburi a somnului veşnic, oprind la staţiile zilelor în care admirăm lumea nimănui.
 
1445.      Nimic nu este interzis visătorului, dar lumea aceasta nu este un vis, ci întreruperea lui.
 
1446.      Visele mele sunt o amorţire de cuvinte, călătoria dorinţelor într-un labirint de iluzii…
 
1447.      Ce este mai trist ca visul în care tot ce visezi va rămâne visare?
 
1448.      Visul – firul ariadnic prin labirintul minţii...
 
1449.      Poate că voi muri într-un vis în care durerea nu doare, în care singurul coşmar este viaţa.
 
1450.      Dorm într-o livadă şi sunt pământul visându-se iarbă, iarba visându-se floare, floarea visându-se măr.
 
1451.      Plonjez în apele limpezi ale visului meu prin care se văd toate pietrele filozofale.
 
1452.      Aş vrea să visez, dar visul revarsă prin genele zilei chiar ultima farsă...
 
1453.      Iertate fie-ne visele, căci ele sunt singura noastră abatere de la predestinaţie!
 
1454.      Visele sunt diguri pentru lacrimi neplânse.
 
1455.      Visul ne-nvaţă că nu există decât un singur paradis fără coşmaruri.
 
1456.      Trăim în secolul vitezei. Chiar şi-n vis suntem mitraliaţi de secunde.
 
1457.      Visul nostru e dezmorţirea de aripi a îngerilor care ne veghează.
 
1458.      Ne depăşim limitele doar atunci când visăm. Numai atunci nu ne aparţinem, fiind parte a unui univers pe care nu simţim nevoia să-l înţelegem.
 
1459.      Înainte de a se topi în palmă, fulgul de zăpadă a visat să ajungă bulgăre.
 
1460.      Visele sunt doar nişte monede de schimb aruncate de zei în palmele cerşetorilor mutilaţi de amintiri.
 
1461.      Până şi pentru călătoria din vise avem nevoie de ghid.
 
1462.      Universul e noaptea care precede veşnicia. Deocamdată visăm.
 
1463.      Visul e o rană întunecată care supurează iluzii.
 
1464.      Visul celor mai mulţi oameni este să aibă tot şi să nu facă nimic. Nici Dumnezeu nu şi-a permis un asemenea lux.
 
1465.      Visele noastre seamănă din ce în ce mai mult cu reclamele publicitare ale unui neant cu diagonala cât cerul.
 
1466.      Şi visul e o treaptă care ne duce către-un loc ce nu e vis. E o-mplinire-a gândului într-un abis, e presimţirea vieţii noastre viitoare.
 
1467.      Binele şi răul sunt orbirea trecătoare a visului.
 
1468.      Eu nu mă predau viselor, eu le cuceresc cu întreaga mea oştire de cuvinte!
 
1469.      Aşa cum valurile mării trasează zilnic graniţa dintre apă şi pământ, aşa şi visele noastre trasează zilnic graniţa dintre eternitate şi efemeritate.
 
1470.      Sunt pagini pe care le rupem singuri din cartea vieţii noastre, pagini pe care Dumnezeu le reciclează şi ni le înapoiază ca visuri.
 
1471.      Întreaga noastră viaţă atârnă de un vis, aşa cum lacrima atârnă de genele ochiului care s-a deschis pentru a înfrunta realitatea.
 
1472.      Oare chipurile străine ale oamenilor din vis nu sunt, de fapt, chipurile oamenilor care au încercat să ne spună ceva important în viaţa reală, ceva adresat sufletului, dar noi am trecut pe lângă aceşti oameni cu ochii închişi, rugându-ne să-i uităm cât mai repede, astfel încât micul nostru univers să rămână neschimbat?
 
1473.      Visele sunt genele false ale nemuririi.
 
1474.      Visele nu sunt decât nişte ferestre aburite pe care ne desenăm amintirile şi speranţele. Iar dintre toate visele, unul singur ne oferă şi flori îngheţate.
 
1475.      Ce este visul? Un film al nemuririi developat de suflet în camera obscură a minţii.
 
1476.      În fiecare vis suntem injectaţi cu antidot pentru nefericire.
 
1477.      Visul e un vas fantomă din care sufletele celor plecaţi nu mai pot să coboare.
 
Zâmbetul
 
1478.      Zâmbesc amar, mi-e teamă să nu mi se perceapă tocmai mie taxa pe zâmbet...
 
1479.      Surâsul – capcana pentru naivitate.
 
1480.      Zâmbetul – floarea eternităţii dăruită efemerului.
 
1481.      Cel mai preţios zâmbet este acela când iubirea şi durerea pot convieţui.
 
1482.      Adu-ţi aminte de ce ai zâmbit ieri. Nu a trecut aşa de mult, nu? Zâmbeşte din nou! Fericirea este o perpetuare a zâmbetului.
 
1483.      Zâmbetul – avocatul nefericitei mele tăceri. Te apăr sau te acuz, dragostea mea?
 
1484.      Zâmbetele apar când sufletele îşi dau rendez-vous la jumătatea distanţei dintre oameni.
 
1485.      Dacă întâlneşti un străin pe stradă, îţi prelungeşti viaţa cu un surâs.
 
1486.      Nu-i aşa că, după ce l-ai făcut fericit pe omul simplu, zâmbetul lui s-a ancorat definitiv în pacea adâncă a sufletului tău?
 
1487.      Zâmbetul e bijuteria sufletului. Dar, dacă e fals, lasă urme negre pe suflet, aşa cum şi bijuteriile false lasă urme negre pe piele.
 
1488.      Zâmbetul - farmacia de la colţul buzelor.
 
1489.      În fiecare zâmbet larg este şi un pic de moarte.
 
1490.      Zâmbetul este elanul săriturii unui sărut la gropiţele din obraji.
 
Zborul
 
1491.      Trec pe lângă toţi ceilalţi şi nimeni nu-şi ridică perechea ascunsă de aripi. Un strigăt înăbuşit îmi cutremură fiinţa: apropie-te, eşti la fel de singur ca mine, hai să-nvăţăm zborul! Printre gânduri se-nfiripă o-ntrebare: de-am să mor, mă vei ţine iar în braţe, să mă-nveţi din nou să zbor? Am să zbor doar cu-o aripă, cu cealaltă-am să cobor...
 
1492.      Viaţa noastră este o continuă lecţie de zbor. Ea începe cu un zbor incredibil de frumos în visul copilăriei, un vis de care ne vom aduce aminte mereu. Apoi ne cresc aripi imaginare când ne îndrăgostim, când privim cerul nopţii, când alergăm desculţi prin iarbă, când admirăm păsările şi creştetul munţilor. Cu toate acestea, în cea mai mare parte a ei, viaţa e un zbor cu aripi de plumb, deoarece trebuie să le întindem o mână celor aflaţi în suferinţă sau trebuie să ne ţinem apropiaţii de mână când trecem peste obstacole grele. Într-un final, sufletul nostru ne părăseşte cu fâlfâitul unor aripi mute şi nevăzute de nimeni.
 
1493.      Dacă-ţi cresc aripi, cei mai mulţi dintre oameni nu te vor învăţa să zbori cu ele. Unii ţi le vor rupe, alţii îţi vor spune să le ascunzi. Astfel le vei semăna mai bine, astfel vei deveni solidar cu neputinţa lor.
 
1494.      Efectuăm zboruri doar în cearceafuri de noapte…
 
1495.      Faceţi o plecăciune umbrei când veţi şti ce e zborul…
 
1496.      Câteodată nu pot sta locului, încerc să zbor, dar mă lovesc de gratii şi visurile dor.
 
1497.      Lăsaţi ferestrele deschise, vreau să zbor către paradisul celor care cultivă iluzii…
 
1498.      Aceleaşi trepte le cobor, urcând aceleaşi trepte iară, le număr încercând să zbor în lumea mea imaginară.
 
1499.      Aş vrea să zbor deasupra Tomisului lingându-mi sarea de pe răni, sărutându-l pe Ovidius pe frunte, scrijelind o poezie de dor.
 
Ziua
 
1500.      Fiecare zi este o clonă nereuşită a celei de ieri.
 
1501.      Înc-o zi ce urmează să treacă fără surle şi trâmbiţe.
 
 
 
Aprecieri selective despre opera aforistică a lui Ionuţ Caragea (recenzii integrale sau fragmente, autori în ordine alfabetică):
 
« Creaţia aforistică cuprinde citate şi aforisme din perioada 2006 – 2015, un florilegiu al gândirii sale, numit: „Sindromul nemuririi”, cuprins în antologia „În aşteptarea păsării”. Aceste cugetări, înrudite cu poezia, reflectă fundamentul credinţei şi logicii al acestui poet extraordinar. Plimbându-se lejer pe o plajă întinsă, de la zenit la nadir, aforismele sunt aşezate alfabetic şi cuprind principalele categorii filozofice sau sociale: Adevărul (Ionuţ Caragea susţine că „Nu există metaforă mai frumoasă ca adevărul gol-goluţ”), Aforismul, Ajutorul, Amintirea, Arta, Ateismul, Bătrâneţea, Blestemul, Bogăţia, Cartea, Călătoria, Conştiinţa, Creaţia, Crucea, Cunoaşterea, Cuvântul (multe definiţii aforistice, la Ionuţ Caragea – tot ce înseamnă cuvânt poate deveni Poezie!!), Destinul, Dorinţa, Dragostea (fără îndoială, cele mai multe aforisme), Dreptatea, Dumnezeu, Durerea, Femeia, Fericirea, Iisus, Infinitul, Inima, Inspiraţia, dar şi Internetul, Înţelepciunea, Labirintul, Lacrima, Nemurirea. Foarte multe aforisme au în centru Omul în diferitele sale ipostaze, dar şi Poetul şi Poezia pentru că, aici, Ionuţ Caragea este în elementul lui. O atenţie deosebită a dat şi Singurătăţii, Speranţei, Suferinţei, Sufletului, Timpului, Veşniciei, Vieţii, Zborului şi altor concepte şi categorii. Spre toate acestea se apleacă în universul său reflexiv atât de promiţător şi chiar ispititor, pentru ca ochii noştri să privească, dar şi să vadă, urechile noastre să asculte, dar şi să audă, simţurile noastre să pipăie, dar să şi simtă, mintea să se trezească şi să coboare în inimă, ca-n Rugăciunea Inimii, şi să ne alegem cu fructul esenţei de spirit care este gândirea aforistică, îndeosebi cea rânduită poetic. Profunde şi sintetice, pe cât de simple pe atât de adânci, aceste aforisme sunt rod al experienţei de viaţă, al lecturilor asidue, al imaginaţiei poetice. Fie şi pentru faptul că le-a notat şi le-a scris pe hârtie, Ionuţ Caragea are un merit deosebit pentru că oferă cititorului o oază de confort spiritual, de gândire creştină, etică şi morală a omului şi creatorului. Autorul încă mai crede că poezia şi aforismul pot salva lumea, conform conceptului dostoievskian: „Trăiesc cu speranţa că poezia şi aforismul mai au puterea să salveze suflete rătăcitoare atunci când nimeni nu mai are timp pentru lectura unui roman de calitate”. Determinat până la îndârjire, autorul a depus o muncă minuţioasă şi rodnică în alegerea temelor aforistice, în gruparea lor şi în editarea a patru volume de aforisme: Dicţionarul suferinţei fiind chiar în două volume, în anii 2008 şi 2010; Întreita suferinţă în 2011 şi Delir cu tremurături de gânduri în 2013. Se poate observa după titlul volumelor că suferinţa este apanajul poetului. Este starea lui de graţie. „Naturelul” său. Exprimat sintetic, sub formă de scurtă reflecţie, calambur, cugetare, paradox, definiţie, panseu liric, axiomă, joc de cuvinte, ori mai explicit, mai desfăşurat, pe măsura ideii pe care-o conţine, aforismul are o singură finalitate: să trezească o stare de spirit. El poate fi ca un tablou cu nuferi al pictorului impresionist Claude Monet, care te introduce într-o atmosferă, producându-ţi bucurie estetică. Iar dacă este moralizator, el are menirea să îndrepte, fără să forţeze ferestre şi uşi deja deschise. El se vrea şi se lasă asimilat dintr-o suflare pentru ca apoi să fie meditat, gustat, însuşit pe îndelete. Tinereţea şi vigoarea spiritului, selecţia elitistă, puterea intuitivă, sugestia, întoarcerea la esenţa acestui spirit, forţa vizionară cu care îşi defineşte convingerile, sunt premisele de la care porneşte poetul şi ţinta spre care se îndreaptă în demersul său aforistico-liric. Întemeiate pe aceste repere fundamentale, scrierile lui Ionuţ Caragea nu alunecă niciodată în derizoriu, ci pun întotdeauna accentul pe ideea de forţă, pe cheia cu care se poate deschide sipetul minţii. El atinge locul cel mai sensibil al corzilor inimii. Limbajul aforistic nu e căutat dinadins, ci curge firesc, la fel ca sângele-n vene, precum firişorul de apă-n aval şi stropii de ploaie-n ţărâna agrestă unde sunt absorbiţi imediat cu sete. Ionuţ Caragea este un iscusit şi chiar versat mânuitor de cuvinte, iar acum un « generator » de idei remarcabile pe care ştie să le aşeze exact acolo unde le este locul. Din « generaţia Google », al cărui fiu predilect este, rareori mi-a fost dat să cunosc un poet mai percutant în idei şi imagini, un veritabil samsar de cuvinte color care te seduc, te cheamă, te învăluie şi te posedă cu graţie. Şi dacă alţi tineri creatori sau autori cu « cazier poetic » bat monedă la nesfârşit pe amor cu toate ingredientele sale, la Ionuţ Caragea sentimentul iubirii este înălţat la cote de sublimitate pentru că e conştient că derivă din Iubirea Divină. Iată ce spune Ionuţ Caragea despre Adevăr: „Dacă adevărul ar avea umbră, i-am spune Om. Dacă ar avea urmă, i-am spune călătorie. Dacă ar avea aripi, i-am spune speranţă. Dacă l-am şti dinainte, i-am spune destin. Dacă l-am uita, i-am spune moarte. Dacă ar fi revelaţie, i-am spune Dumnezeu”. Pe cine nu preocupă destinul şi cine nu doreşte să afle cine este? Toţi poeţii şi filozofii şi-au pus aceste întrebări. Că au aflat răspunsuri sau nu, e greu de presupus. Oricum, răspunsurile sunt nemulţumitoare pentru că nu putem pătrunde cu mintea aceste taine, decât poate, în clipa din urmă, ori în lumea de dincolo. Important este să meditezi din când în când asupra acestor lucruri. Şi Ionuţ Caragea o face în chip original pentru că reflecţiile lui sunt rezultatul experienţelor multiple de viaţă, nimic nu e superfluu, gratuit, lejer, fără discernământ. „Suntem născuţi să fim căutători de comori printre tainele acestei vieţi”. Ferice de cine le şi găseşte! Şi ce frumos spune Ionuţ: „Inima mea este o pioneză pe harta lumii”. Panseurile despre dragoste sunt remarcabile prin ideatica lor: „Dragostea este un pod de flori între inimi”; „Dragostea este unicul perpetuum mobile”; „Dragostea este o ghilotină cu aripi”; „Suntem contrabandişti de suflete peste graniţele unui sărut”; „Sărutul e cursul de predare a unei limbi străine”„Să nu-ţi trezeşti păsările din tine. Te vor lăsa fără anotimpuri şi inima ta va rămâne doar un cuib părăsit”; „Ceva din mine caută ceva din tine. Bine că există iubirea”; „Dragostea este focul mocnit pe care aruncăm din când în când câte o speranţă… ca pe un lemn putred”; „Dragostea este o fata morgana într-o deşertăciune carnală”; „Pentru poarta unui sărut nu există nici încuietoare, nici cheie”; „Ce zei şi-ar vinde locul pe ultima noastră îmbrăţişare?”„Nu ne simţim niciodată acasă până când nu locuim în inima celuilalt”„În faţa dragostei până şi cerul cade în genunchi”; „Orice iubire începe în cheia sol”. Aceste gânduri aforistice ating perfecţiunea, sunt o adevărată sărbătoare a spiritului, o izbândă a minţii şi a inimii asupra materiei trupeşti şi aduc o stare de pace şi linişte interioară în agitaţia care ne cotropeşte în viaţa de zi cu zi, când nu mai avem timp pentru celălalt şi nici măcar pentru noi înşine. De altfel, spiritualitatea la Ionuţ Caragea este prezentă în toate scrierile, chiar dacă nu în mod manifest, dar răzbate precum ghiocelul iarna, în obrazul obrintit al pământului. Despre Dumnezeu, Ionuţ Caragea se pronunţă cu maximă reverenţă: „Dumnezeu are mireasmă de cetini de brad”; „Dumnezeu nu-ţi trage niciodată sufletul, îl oferă necontenit”; „Dumnezeu scrie cu pană de înger”; „Oamenii pe care i-am întâlnit o dată în viaţă aduc pe undeva cu Dumnezeu; îmi lipsesc îmbrăţişările lor, strângerile de mână, dar mai ales privirile…”; „Dumnezeu este prisăcarul stelelor”. Tânărul autor Ionuţ Caragea a făcut din durere, suferinţă şi tristeţe un suport liric care i-a dat putere să lupte mai departe şi să învingă. Nu este om care să nu le fi întâlnit şi experimentat, dar puţini au dobândit câte ceva din roadele lor. Este cu adevărat remarcabil să ştii să faci din durere o cauză bună, s-o oferi pentru ceva constructiv, în chip deosebit, pentru câştigarea unui suflet: „Durerea este investiţia cea mai de preţ din buzunarele întâmplărilor zilnice”; „Suferinţa este ştreangul cu care se spânzură iluziile”; „Suferinţa este îndemn la cunoaştere”. Poetul Jose Marti spunea: „Dintr-o rană mai cumplită / iese versul mai frumos”. Durerea, suferinţa, lacrima constituie apanajul poetului, bagajul lui pe care trebuie să-l poarte întreaga viaţă. Nimeni nu e scutit de acestea pentru că ele fac parte din fiinţa fiecăruia: „Inima îşi face munca silnică în ocnele de sare ale durerilor mele lăuntrice”. Nici în privinţa fericirii şi a speranţei, Ionuţ Caragea nu este mai puţin părtaş: „Nu vă sfiiţi să iubiţi frumosul, fericirea e pe gratis”; „Speranţele nu poposesc niciodată în cuibul orelor precise”; „Singurul defect al fericirii este că nu apare niciodată atunci când o căutăm”; ”Degeaba deţinem cheile fericirii dacă ne închidem în noi înşine”; „Plouă cu soare, toate speranţele vor înmuguri…”. Aceste gânduri aforistico-poetice sunt picături de cleştar din izvorul gândirii unui tânăr care ia viaţa în serios şi care, plin de curaj, bate la porţile nemuririi. Şi dacă până acum Ionuţ Caragea a uimit publicul cititor, nu numai în România, dar şi pe mapamond, fiindu-i recunoscută valoarea în ceea ce priveşte vocea lirică, vădit singulară în peisajul poeziei tinere actuale, prin „Dicţionarul suferinţei” şi celelalte volume de aforisme ne demonstrează cu prisosinţă că nu doar în vers îşi poate manifesta trăirile. Nebunia este un subiect delicat, abordat frecvent de autori pentru taina pe care o conţine. Un strop de nebunie există în cea mai echilibrată minte. Ea este un soi de înţelepciune întoarsă cu spatele. Important e să nu se extindă şi să nu degenereze: „Nebunia este războiul dintre două armate cu acelaşi comandant. Geniul este cel care negociază pacea…”; „Nu purta războaiele minţii cu cei care fac risipă de vorbe…”; „Nu ne dovedim niciodată inteligenţa detestând-o pe-a altora”; „Gândurile mele, circumferinţa unui trunchi de copac despletindu-şi seva într-o coroană de vise…” Ionuţ Caragea a reuşit să se lepede de tot balastul cuvintelor care nu exprimă nimic, pentru a ajunge la mult râvnita esenţă! Căci esenţă de spirit sunt aforismele sale, picături de cleştar din izvorul fermecat al gândirii. Sunt neasemuitele şi atât de rarele perle care se găsesc în trupul molatec al stridiilor. Şi cine le găseşte… le pune în lumină. Ele strălucesc precum stelele pe frontispiciul celest. Şi fiecare îşi poate căuta şi găsi o stea în care să se regăsească şi să se simtă stăpân pe sine. Iată ce spune autorul despre Lumină şi întuneric: „Întunericul este paradisul cu luminile stinse în care oamenii-şi strigă pe nedrept izgonirea”; „Umbra este un câine cu limba tăiată”; „Dacă Soarele mi-ar dezlega umbra de picioare, probabil că aş rătăci printre stele…”; „Apa de ploaie se rupe la naşterea Curcubeului”; „Cum putem trăi în oglinda luminilor stinse?” Sistemul de gândire al acestui original autor este atât de imprevizibil, atât de inedit, de proaspăt şi de uimitor încât te copleşeşte la simpla citire. Apoi te adânceşte-n meditaţie şi-n contemplarea adevărurilor vieţii la care, poate te-ai gândit, dar nu le-ai formulat niciodată, iar acum le regăseşti spuse de buzele altcuiva. Iată meditaţiile lui despre moarte: „Moartea nu cerşeşte niciodată”; „Moartea, traficant de nisip în spaţiul îngust al clepsidrei”; „Numai prin moarte suntem compleţi, chiar dacă viaţa ne mistuie încetul cu-ncetul”; „Graţioasă, moartea se plimbă ca o lebădă neagră”; „Moartea este singurul geniu în mânuirea timpului bumerang”; „Moartea îmi imită dragostea cu un frison, pleoapele îmi imită viaţa cu o clipire”; „Ce îi lipseşte morţii mai mult decât să fie mamă?”; „Moartea este un miriapod celest ce se plimbă pe capetele noastre plecate”; „Numai mergând către moarte, omul rămâne fidel naşterii sale…”. Transfigurarea prin cuvântul scris, rostit, mimat sau doar intens gândit, dă consistenţă personalităţii umane. Centrul universului, se ştie, este Omul. Ca să fii moralist, trebuie să ai însă capacităţi de antropolog, apoi de psiholog, de naturalist, de ecologist, de sociolog şi de fin analist. Omul e un teritoriu foarte vast de cunoaştere. E un fel de terra incognita pe care o străbaţi pas cu pas, fără să bănui câte hrube, câte hârtoape pot să te pândească şi câte surprize neplăcute te aşteaptă la orice colţ. E o adâncire în natura umană, o explorare neîncetată a fiecărei celule. Şi munca de cercetare nu se sfârşeşte niciodată pentru că îţi dai seama la un moment dat că, deşi ai stat alături de cineva o viaţă întreagă, poţi avea surprize. Despre om şi umanitate, Ionuţ Caragea are următoarele gânduri: „Omul a îmblânzit aproape toate animalele, dar a devenit prada propriului animal”; „Omul este un fluture rămas în coconul viselor nesfârşite, un înger care se naşte captiv ca o lumină pe coridorul Umbrelor”. Şi, în sfârşit, despre terenul pe care se mişcă cel mai lejer, Poezia, Ionuţ Caragea are următoarele descoperiri: „Poezia este sculptura. Zace într-un munte de cuvinte”; „Poezia este pictura. O lacrimă într-o mare de culori”; „Poezia este muzica. O notă pe registrul inimii”; „Poezia este dragostea. Odată ce iubeşti… vei iubi pentru totdeauna”; „Eu, poezeul cuvântului, creez poezia”; „Viaţa se ceartă în versuri cu moartea”; „O bijuterie de poezie conţine cel puţin o perlă născută dintr-un fir de nimic. O imitaţie, oricât de bună ar fi, nu are nici gustul sărat al căutării şi nici strălucirea după care te scufunzi în propria suferinţă”; „Mulţi vorbesc din suflet, dar niciunul nu dă suflet vorbei aşa cum o face un poet”; „Autobiografie: sunt un Genghis Khan modern cu alura unui poet”; „Existăm doar în poemele cioplite de un orb pe o lespede de hârtie”; „Prin poet Dumnezeu reinventează lumea” ş.a. Sunt atâtea înţelesuri în meditaţiile aforistice ale lui Ionuţ Caragea că nu-ţi ajung clipele ca să le desluşeşti! Cu toate că se declară copilul născut pe Google, Cartea reprezintă pentru Ionuţ Caragea suportul cel mai solid, reazemul care i-a sprijinit tâmpla, umărul, mâna şi inima, aşa cum mărturiseşte: „Cartea este pilda vieţii noastre care ne aduce mereu aminte că la început a fost cuvântul. Dintre toate minunile lumii cartea ne va face cu adevărat fericiţi…”; iar despre Poet spune: „Poetul tot poet rămâne. Şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulă pustie, poetul tot poet rămâne, cu inima lui uriaşă, cât o patrie, bătând în pieptul unui copil”, ceea ce mi se pare foarte adevărat. Citindu-l cu atenţie, îmi regăsesc propriile gânduri şi propriile imagini pe care nu am avut ocazia să le materializez în cuvinte. Să fie Poetul un vizionar, un cititor de gânduri, un om care străvede prin semenul său cum îi palpită inima atunci când se-ntâlneşte cu Poezia? De o savoare aparte sunt paradoxurile poetice şi revelaţiile, care sunt scurte blitz-uri cu caracter axiomatic. „Nu este o problemă să înfrângi ego-ul, ci unde îi îngropi cadavrul”; „Suntem prea buni şi avem prea mult de oferit pentru a ne gândi la un univers limitat”; „Unii mai degrabă învârt lumea pe degete decât să împartă infinitul cu persoana iubită”; „Curtea de justiţie este singurul loc în care se sfidează legile universului…”; „Logica este arta prin care ne dovedim încăpăţânarea în faţa miracolelor”; „Libertatea totală este cancerul oricărei societăţi”; „Ura este pasiunea celor în criză de timp”; „Pământul este moştenirea tuturor clipelor de tăcere…”; „Filosofia este un os după care aleargă toţi câinii istoriei”; „Cineva a preschimbat apa în vin, dar ne-mbătăm cu apă chioară…”; „Dragostea se reciclează, sufletul se vinde, păcatele se cumpără…”. Despre categoriile filozofice timp, efemer, nemurire, vârstă, eternitate, Ionuţ Caragea spune: „Cu cât sunt mai mulţi oameni pe Pământ, cu atât timpul se consumă mai repede…”; Bătrâneţea este marea artă a existenţei născută în urma războiului cu timpul”; „Viitorul este religia celor curioşi”; „Timpul – marele maestru al deghizării…”; „Amintirile sunt epave pe fundul mărilor interioare”; „Tăcerea este un ritual de împerechere cu eternitatea”; „Dreptul la nemurire începe cu prima durere”. Trupul şi sufletul – două categorii inseparabile, sunt şi ele subiect de meditaţie pentru poet, dar şi de definire şi desluşire a sensului acestora, atât pentru sine, în primul rând, cât şi pentru ceilalţi: „Cine îşi va mai aduce aminte de ultima suflare? Doar sufletul… ca pe un etern adio”; „Dragostea este cordonul ombilical dintre fiinţă şi suflet.”; „Sufletul este chipul nevăzut al lui Dumnezeu”; „Sufletul se oglindeşte în fântâna propriilor noastre lacrimi”; „Când ţi se taie respiraţia, dă-i şi celui de lângă tine o porţie de suflet” ş.a. Singurătatea, viaţa, visul, alte trei categorii care sunt în atenţia poetului Ionuţ Caragea: „Când te pierzi în pustiul singurătăţii, unica scăpare este să te regăseşti pe tine însuţi”; „Viaţa-i un plâns cu sughiţuri”; „Viaţa este o mirare între două ascunderi”; „Viaţa este un sevraj între două doze de moarte”; „Dorm într-o livadă şi sunt pământul visându-se iarbă, iarba visându-se floare, floarea visându-se măr”; „Până şi pentru călătoria din vise ai nevoie de ghid…”. Selecţia de faţă se înscrie între meditaţia filosofică, analiza psihologică şi înţelepciunea morală la care se adaugă un anume grad de tensiune emoţională şi o expresivitate proprie. Contactul permanent cu pământul, natura, dar şi cu oamenii, ne oferă prilejuri de reflecţie asupra problemelor fundamentale care au frământat dintotdeauna mintea umană: naşterea, viaţa, moartea, libertatea, adevărul etc. Urmărindu-şi meandrele de gând până la un eventual luminiş fiinţial, autorul străbate ţinuturi virgine în care intră cu sufletul smerit şi în vârful picioarelor, să nu stârnească duhurile potrivnice. Şi totuşi, câtă armonie în sunetele clavirului pe care degete nevăzute alunecă hieratic! Aceste şoapte de spus tainic, la urechea celui aflat alături! Stări de spirit traduse în formule lapidare, cu accente umaniste şi cu o anume neofilie – deschidere către tot ce e nou, chiar dacă se dovedesc lucruri efemere, căci şi din lucrurile efemere se pot naşte cele veşnice. Unitatea omului ca entitate în sine nu poate fi sfărâmată însă trebuie pusă în relaţie cu un oarecare asociaţionism, căci toate lucrurile şi fiinţele sunt legate între ele prin similitudini. Undele gândirii se pot întinde pe teritorii extrem de vaste şi nebănuite, acolo unde fiinţa, luată în mod singular, nu poate ajunge. Pe aceste unde ale închipuirii, pluteşte ori zboară-n volute inspiraţia poeţilor, a creatorilor de orice fel şi chiar a savanţilor, pe temeiuri exacte. Anecdotica suferinţei nu se putea să nu-l atragă pe poetul Ionuţ Caragea. Indiferent de starea lui trecută, prezentă sau viitoare, om fiind, el nu este scutit de anumite manifestări ale suferinţei. Însăşi depărtarea de casă poate isca motive de tristeţe şi de dureroasă melancolie. Colocviile lui Ionuţ Caragea cu propriul înger ori cu propria conştiinţă sunt, de fapt, solilocvii. Sunt disputele şi împăcările cu sinele, rodul meditaţiilor, contemplărilor în propria oglindă sufletească. Sunt dioptriile lui prin care vede realitatea, aşa cum e şi nu aşa cum ar trebui să fie. Iar diferenţa dintre ceea ce se află şi ceea ce ar trebui să fie în loc, este copleşitoare, plină de miez, tulburătoare, fascinantă, frustă, genuină, tainică. Sunt stalactitele şi stalagmitele formate timp de câteva decenii, pe care cititorii – speologi le află cu mici ţipete de încântare ori amuţiţi de bucuria neaşteptată a descoperirii. Uneori cu reveria pe care ţi-o procură visul, speranţa, iubirea, dorul, nemărginirea. Surprinşi de aceste comori nestemate, ei se adâncesc în căutarea filonului de aur sau a bulgărului de diamant ascuns între roci milenare. Şi în susurul de izvor infiltrat care-şi face loc cu aceeaşi asiduitate în meandrele străvezii cu nuanţe spectrale, ai putea ghici undele de regret, picăturile de lacrimi căzând pe inimile infertile care, în felul acesta, rodesc cel mai frumos fruct: Iubirea! Preocupările introspective, dublate de o privire reflexivă asupra împrejurului se constituie într-un fericit mijloc de cunoaştere, aproape iniţiatică a rosturilor omului pe pământ şi dincolo de realitatea pământească, dincolo de prag, de unde începe adevărata viaţă. Ultima parte a antologiei „În aşteptarea Păsării” este destinată aprecierilor despre opera aforistică şi poetică a acestui original autor. Sunt fragmente din recenzii, aşezate tot în ordine alfabetică. În întregul ei, această antologie este o izbândă a minţii şi sufletului, o lucrare de referinţă semnificând un prag, un corolar al creaţiilor sale de până acum. În aşteptarea unei alte „Păsări” care să-l poarte pe Înălţimile Poeziei, semnându-i biletul de trecere spre nemurirea la care acced spiritele alese, Ionuţ Caragea îşi continuă demersul poetic meditativ pentru care a trăit până acum. » (Cezarina ADAMESCU, în revista Observatorul din Toronto, 2010, şi în volumul "Pasărea măiastră a cuvântului poetic", editura Fides, 2016)
 
« Două lucruri m-au atras, de la bun început, la Ionuţ Caragea. Numele lui, ancorat probabil, undeva, departe, într-o nobilă dinastie şi declaraţia sa fulminantă, din fragedă copilărie, vizavi de viitoarea sa profesie: vreau să mă fac Dumnezeu! În creaţia autorului, cele două elemente, domnitorul şi Domnul, au un numitor comun în plan spiritual: aspiraţia înaltă şi înălţătoare. Ionuţ Caragea foloseşte pentru aceasta Cuvântul, dar cu maximă economie. O face pe proprie răspundere, într-o perioadă în care trăncăneala, mai mult sau mai puţin erudită, e la mare modă, când individul pare iremediabil strivit sub avalanşa vorbelor fără rost. Ionuţ Caragea ştie să pună punctul acolo unde trebuie, lăsând mai departe cititorul să-i continue ideea, prin propria sa imaginaţie. Ştie că există o forţă divină de persuasiune în limbajul sentenţios şi maximalist. Dumnezeu, prin formula  aforistică "Fiat lux!" a iluminat Universul, prin două cuvinte. » (Valeriu BUTULESCU, în introducerea volumului "Delir cu tremurături de gânduri", 2013, şi în revista Luceafărul de seară, 2013)
 
« Aforismul lui Caragea este caracterizat ca fiind poetic, cu utilizarea pe scară largă a instrumentului de metaforă: "Mintea mea este o scoică în care adevărul intră precum un bob de nisip. Cuvintele mele înfrumuseţează adevărul pe care îl dăruiesc oamenilor sub formă de metafore." » (Fabrizio CARAMAGNA, în Antologia aforismului românesc contemporan, Editura Genesi, Torino, 2013)
 
« În final, câteva cuvinte despre aforismele lui Ionuţ Caragea. La o primă ochire, ar putea să intrige adiţionarea lor într-un volum de poezii. În realitate, nu există o fractură stilistică între corpul textelor poetice şi cele 333 de aforisme selecţionate din volumele anterioare împreună cu Nicolae Mareş, care le şi prezintă într-un comentariu. Începând cu numărul la care s-a limitat şi până la structura interioară a derulării lor, se arată consubstanţialitatea cu întregul volum, fiindcă trebuie citite ca pe poemul conclusiv alcătuit, la rându-i, din 333 de versete. Altminteri, particularitatea gândurilor exprimate de autor este aceea de fidelă raportare la definiţia aforismului, în sens blagian. În genere, autorii care pretind că scriu aforisme impurifică specia cu maxime, microeseuri, divagaţii sapienţiale etc., trădând esenţa metaforică a speciei, care, poezie fiind, se ridică, simultan, la gândul filosofic. Nu întâmplător, primul aforism este şi un meta-aforism, postulând solidaritatea dintre metaforă (esenţa poeziei) şi adevăr: „Nu există metaforă mai frumoasă ca adevărul gol-goluţ.” Să mai observăm o altă particularitate a înşiruirii aforismelor, consonante cu ludicul din Analfabetism literar (pamflet), structurat alfabetic din catrene-dublet. Aici, continuitatea alfabetică este a tematicii aforismelor: aforismul, adevărul, cartea, copilăria, curcubeul, cuvântul, destinul, dragostea, Dumnezeu, femeia, gloria, internetul, poezia ş.a.m.d. Aforismele despre adevăr sunt primul semn al trecerii lui Ionuţ Caragea din paradigma postmodernistă (care neagă sau ocultează adevărul) în cea transmodernă, recuperatoare, amintind de atitudinea lui Eminescu faţă de adevăr, atât în poezie (vezi Criticilor mei), în cugetări (Nu noi suntem stăpânii adevărului, ci adevărul e stăpânul nostru.), cât şi în tot ce a scris. Pentru Ionuţ Caragea, cum am văzut, ecuaţia adevăr-metaforă intră în chiar definiţia aforismului şi a poeziei, a fiinţei însăşi: „Adevărul – sufletul rezidual al gândurilor abisale.” Adevăr e ceea ce-i neprefăcut (stângăcie, o numeşte poetul), e cel de pe cruce: „Singurul adevăr care mi se permite – stângăcia inimii şi dreptatea crucii.” Adevărul migrează în cuvinte şi în dragoste: „Dragostea nu are nevoie de cuvinte însă cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste.” Şi: „Dragostea – fata morgana din deşertăciunea carnală.” Voi mai ilustra puritatea aforistică a textelor lui Ionuţ Caragea cu alte câteva exemple: Dumnezeu – prisăcarul stelelor; Fericirea – lacrima ce încă n-a atins pământul; Dacă oamenii s-ar fi născut cu aripi, ar fi devenit păsări de pradă. În niciun caz îngeri; Lacrimile – roua infinitului; Poeţii – piscurile pe care zăpezile cuvintelor nu se topesc niciodată; Poezia e plânset dublu rafinat; Umbra este cea dintâi cruce răsărită din pământ. » (Prof. Dr. Theodor CODREANU, despre volumul "Eu la pătrat", 2017)
 
« Pe “poetul născut pe Google” l-am cunoscut pe Facebook. Mi-au atras atenţia citatele sale despre viaţă care arătau o intuiţie fantastică în sesizarea diverselor nuanţe ale vieţii, dublată de un talent ieşit din comun. Curioasă cum sunt din fire, am căutat să aflu cine este Ionuţ Caragea şi imediat am ajuns la situl personal unde am plonjat de-a dreptul într-o mare de cuvinte învolburate, încărcate cu emoţii puternice, cuvinte de foc şi sânge, venite parcă direct din inima sângerândă şi fierbinte a omenirii. » (Daniela DENEANU, în revista Viaţa Pozitivă, 2014)
 
« Dacă gândul ne-ar conduce pe drumurile bătătorite ale unui Marcus Aurelius, Michel de Montaigne (panseurile sale), ale unui Schopenhauer, Nietzsche (în Ştiinţa voioasă, de ex.), sau Emil Cioran (să spunem, în Silogismele amărăciunii) – am avea o imagine destul de clară despre aforism în general. La toţi aceştia, aforismul reprezintă o cale scurtă pentru iniţierea unei reflexivităţi ce se consumă destul de repede. Iar mesajul reprezintă o încadrare fragmentară a unor adevăruri arhicunoscute prin mijloace foarte accesibile. Gândul (sau reflexivitatea) nu are rolul decât acela de a statua o situaţie de obicei eufemistică. A formula într-o frază o situaţie, revine, în aforismul tradiţional, la a re-formula eufemistic acea situaţie într-un limbaj fie mai uşor, fie mai dificil de decriptat – în funcţie de ceea ce vrea să comunice autorul. Atunci când autorul îşi doreşte să închidă cu vălul misterului acea situaţie – va efectua o încifrare semantică. Iar atunci când va dori să lămurească lucrurile – totul va fi exprimat în mod explicit-direct. Aforismul de totdeauna, deci, este unul şi accesibil, dar, uneori, şi unul „sibilinic”. În ceea ce-l priveşte pe Ionuţ Caragea, aforismele sale sunt caracterizate în primul rând de acea structură ce-i transformă cadrele interne în unele maleabile; cursivitatea metaforelor este una ce le alimentează pe acestea, determinându-le să se inspire unele din altele în chiar unitatea aceluiaşi aforism. Însă ceea ce este cel mai notabil lucru este faptul că aforismele sale degajă un aer de prospeţime inconfundabil şi în acelaşi timp unic. Nici spiritul sintetic, dar nici spiritul abstractizării (să spunem prin simpla generalizare) nu egalează – deşi sunt prezente – acest „simţ” al prospeţimii. Apare aici un efect surprinzător-plăcut; iar imaginaţia, şi nu neapărat gândul, este aceea căreia i se dă frâu liber. „Conceptele” – aşa cum nu te-ai fi aşteptat – sunt ultimele care ar putea să explice conţinutul lecturii; mai degrabă imaginile te invadează cu acea „spusă pentru totdeauna”. Este, aşadar, pusă în joc o veritabilă imagosofie. Pe de altă parte, o altă impresie ce te cucereşte este aceea care degajă în toate direcţiile o mulţumire şi o linişte sufletească de o nuanţă aparte. Căci, de multe ori, aforismul, în formula clasică, închide în el un potenţial de frământare chinuitoare manifestată şi de autor, dar şi de lector. Ori, la Ionuţ Caragea nu vom întâlni acest impediment. Dimpotrivă: serenitate, lumină, calm, hotărâre, simplitate, libertate şi acea cuminţenie şi cumpătare – atât de greu de realizat în literatură (căci aceasta e brăzdată de la un capăt la altul de legea nescrisă a intrigii – mărturia unei suspiciuni din care însăşi literatura şi marea literatură iau naştere). Numai că, la Ionuţ Caragea, acest aspect – cel puţin în aforismele sale – este eludat. Şi e de notat încă faptul că la capitolul aforism iese cu mai mare exactitate în faţă aspiraţia autorului pentru înţelepciune. Filosofia poate fi tributară neliniştii metafizice; înţelepciunea e mereu împăcată cu ea însăşi. A oferi citate din opera aforistică a lui Ionuţ Caragea este un lucru aproape imposibil. Pentru că nu ştii ce să alegi. Toate gândurile sale sunt preţioase, egal de frumoase şi adevărate. Ţi se pare că, dacă ai cita o propoziţie, cealaltă de lângă ea, s-ar supăra şi s-ar face foc de invidie. De la un capăt la altul, aforismele autorului nostru respiră acelaşi aer de inteligenţă sclipitoare, de subţirime a observaţiei, de claritate a tonului implicat în auto-interogaţie, o străvezime profetică a semnificaţiilor – care creează conexiuni secrete concentrice... Substanţiala aşezare pe jilţul înţelepciunii nu este, în cazul autorului nostru, un motiv de a se considera singular, important sau „indispensabil”. Modestia frecventată este şi garanţia că adevărurile descoperite nu vor răni, nu vor produce iremediabilul – care este efectul secundar imediat al violării misterului... Adevărurile lui Ionuţ Caragea planează pe deasupra gravităţii pretenţioase – nu fără o sentenţiozitate preţioasă, după cum am mai arătat în acest volum -, descoperind un mod sprinţar de a se face prezente: adierea unei călduri joviale; a unui salut prietenos; fără nici o alură de superioritate arogantă sau severitate a orgoliului – în uzul expresiei... Pline de verva unor lumi în miniatură, aforismele lui Ionuţ Caragea îşi depăşesc propriile lor margini, căci sensurile, de multe ori, irizează în toate direcţiile, creionează raze şi înţelesuri înrădăcinate adânc în solul fertil al micilor sau marilor revelaţii ale reflecţiei de totdeauna. A rescrie mereu traseul pe cărările bătătorite ale gândirii este, pentru fiecare dintre vremi, obligaţia primă a scriitorului. Căci numai scriitorul este îndeajuns de sensibil să vadă schimbările ce se petrec în „locurile comune” ale epocii sale. Ocupând locul Sibilei, scriitorul nu trebuie să exprime viitorul în formule clare, ci doar să-l aproximeze în ghicituri, să-l deschidă prin simple aluzii. Restul se va produce de la sine... Trebuie să notez un sentiment interesant ce mi l-a prilejuit lectura aforismelor lui Ionuţ: sentimentul că spiritul lui (să-i spunem poetic – ca să nu ne încurcăm) îşi creează siaje şi comunică prin şi cu toate regiunile ontologice. Şi asta se întâmplă exact în miezul „construirii” sau „facerii” gândurilor (aforismelor) sale. Pare că înţelepciunea acestor gânduri trebuie să pătrundă tot ceea ce întâlneşte în cale; ca şi cum înţelepciunea gândurilor sale s-ar propaga ca o undă radio. Revenind: ce înţelegem prin regiuni ontologice? Toate „etajele” realităţii: fie că e vorba de regnul mineral (elementele din filosofia presocratică: pământ, apă, aer, foc), vegetal, animal, omenesc, interuman (un exemplu ar putea consta în intersubiectivitatea monadologică a lui Husserl), ceresc (îngerii – căci angelologia a fost explorată deja îndeajuns şi este, printre altele, şi la modă) sau supraceresc (Dumnezeirea). De la stâncă la pământ, şi până la oameni, îngeri şi Dumnezeu – există vase comunicante care asigură transferul necesar a toate prin toate, pentru a se realiza acea osmoză continuă care este însăşi Viaţa. Iar omul (poetul) se poate racorda – atât cât îi ajută sensibilitatea – la acest „circuit” cosmic (ceea ce am sugerat prin unda radio). Astfel el va fi „filtrul” prin care toate trec unele prin altele, şi, în acelaşi timp, el poate înţelege rosturile tuturor acestor „etaje”. Iar atunci când îşi exprimă poezia, poetul vorbeşte despre ordinea cum toate se perindă prin faţa ochilor săi. Nici mai mult, nici mai puţin – el devine mijlocitorul, mediul propice pentru manifestarea cosmosului în conştiinţa sa. Aceasta (conştiinţa) este ca o oglindă care vede în luciul său toate câte se arată. Şi apoi notează pe hârtie ceea ce s-a văzut, ca şi cum oglinda ar trebui mereu „ştearsă cu buretele” - pentru a găzdui mereu celelalte „imagini” care urmează, care stau la rând. În înţelesul pe care l-am dat acestei „racordări” la cosmos, aforismele lui Ionuţ Caragea reprezintă un edificiu pe cât de frecventabil, pe atât de original. Nu ştiu la câţi poeţi sau gânditori aş putea întrevedea aceste lucruri… Cu toate că am menţionat că este greu de citat din opera aforistică a lui Ionuţ Caragea, o vom face, chiar şi numai pentru a ne edifica puţin. Mai întâi vom spune că recitirea aforismelor este obligatorie, atunci când îţi doreşti să te apropii mai bine de mesaj. Numai recitind apar adevăratele valenţe ale unei cogitaţii bine puse la punct. Şi cu cât se poate reciti un text, fără ca prospeţimea lui să dispară, cu atât textul respectiv este mai valoros... Urmând parcă dâra prin care necunoscutul încearcă să devină el însuşi subiect de discuţie, spontaneitatea aforismelor ne surprinde întotdeauna plăcut. Vom da mai întâi citatele şi apoi vom comenta. „Sub aripile de ceară ale nostalgiei îmi îngrămădesc amintirile, le păstrez pentru ziua în care sufletul îmi va cerşi ultimul zbor către stele.” – Nostalgia este o modalitate sentimentală de o delicateţe aparte: ea nu poate avea decât aripi de ceară, căci, precum în cazul lui Icar, ea comportă mari riscuri. Nostalgia deţine un grad mare de periculozitate, căci e forma subiectivă care sensibilizează în cea mai mare măsură sufletul. Greutatea care apasă pe sufletul nostalgic e transformată de poet într-o modalitate riscantă de a plonja cu aripi de ceară deasupra unui prezent aproape imposibil de conceput. Iar faptul că sufletul nostalgic este străbătut de amintiri ridică amintirea la rangul de metodă prin care singura cale destinală posibilă este aceea de a te separa de lume şi de a-ţi ridica privirea către stele... „Între fericirea pierdută şi fericirea regăsită e adeseori distanţă de-o amintire” – A fi fericit nu e neapărat o chestiune de a celebra prezentul ferice – fericirea poate veni şi din năpădirea unor amintiri frumoase, ba chiar din năpădirea unor amintiri urâte: semn că posibilităţile sufletului uman sunt oarecum neţărmurite – sau măcar necondiţionate de prezent. Omul, chiar dacă nu dispune de o fericire clădită pe prezent, are ocazia de a explora trecutul până când acesta îşi instalează în conştiinţă propriile forme de a secreta endorfine. Pentru a gusta fericirea, nimic nu e mai devreme sau mai târziu: ceea ce prezentul nu poate aduce, va aduce amintirea, căci şi amintirea e o formă de a determina clipa punctuală. Iar aceasta e o chestiune de libertate, dacă nu chiar de graţie divină... „Ateismul – ipocrizia de lux a scepticilor.” – Omul, oricât ar vrea să nege existenţa lui Dumnezeu, nu o poate face decât în mod ipocrit: şi nu cinstit. Un om cinstit nu poate nega acea Ordine din care el ştie că face parte. De aceea a găsit moftul de a-l nega pe Dumnezeu – singura metodă de a-şi exprima interioritatea diformă. Simpla poziţionare sceptică este de ajuns pentru a se complace în ideea lui fixă, care îi ţine loc de convingere religioasă. De cele mai multe ori este suficient să-ţi lipsească o trăsătură de caracter pentru ca iadul tău interior să-şi crească copiii în imediata ta vecinătate... „Nu mi-a fost teamă să cred că există ceva mai mult decât mine şi tocmai de aceea voi iubi necuprinsul începând cu atingerea ta.” – Iubirea adevărată îi deschide omului un apetit perceptiv aproape cosmic. Şi nu numai atât: îi deschide o abilitate prin care înţelege că singurătatea absolută e imposibilă. Chiar dacă omul nu găseşte iubirea omenească, el va găsi iubirea cea revărsată peste tot în jurul lui: o formă de atracţie cosmică care-şi împrăştie sămânţa peste tot în fiinţa umană. Astfel ea poate suporta transformări nu numai prin erosul propriu-zis, ci şi printr-un eros monumental în care sufletul uman este angrenat cât se poate de concret. De aceea, de multe ori, omul simte că este un simplu „filtru” între un interior şi un exterior prin care trec toate energiile creatoare – fie ele de sorginte umană, mundană sau divină. Faptul că un „necuprins” poate exista în percepţia umană nu înseamnă decât că între finit şi infinit este întotdeauna o punte de legătură; şi dacă finitul este o formă de determinare a infinitului, atunci infinitul nu numi că devine conceptibil, dar va fi impus şi cu titlu de obligatoriu. Acolo unde infinitul şi finitul se întâlnesc, Clipa punctuală conţine în ea toată desfăşurarea succesivă istorică. Concentrat într-o succesiune, punctul îşi etalează nuanţele, dar rămâne, cu toate acestea, prins în instantaneitatea lui nemanifestă. Ceea ce nu este istorie (timp) este eternitate (deci Clipă). Iar faptul că poetul a gustat din Clipă: „nu mi-a fost teamă să cred că există ceva mai mult decât mine” (respectiv ceva mai mult decât „eul finit”), va însemna că el va face experienţa infinitului („necuprinsul”). Nu neapărat scufundarea în iubire – e aici important -: e de ajuns simpla emoţie a „atingerii”... „Trenul copilăriei trece şi nu opreşte decât la vămile cerului...” – Copilăria nu mai este accesibilă decât dacă-i concedem un caracter de lume paralelă în care mai putem explora doar dacă dispunem de însuşiri serafice. Dacă nu suntem translucizi astfel încât să experimentăm „vămile cerului”, copilăria este de negăsit. O stare de spirit care nu este suficient de pură nu ne va permite niciodată să mai urcăm în „trenul copilăriei”. Orice amintire am gusta, dacă sufletul nostru nu este permeabil la subtilitatea „cerului”, atunci copilăria ne va deveni un tărâm interzis. Căci copilul nu are încă o istorie a sa care să-l apese. Numai omul mare are o istorie care îl poartă de colo-colo, promiţându-i de fiecare dată un drum mai scurt către fericire. Copilul, neavând ce să aleagă şi nici o conştiinţă care să-i dicteze, trăieşte într-un prezent pur şi simplu fără evenimente notabile. Iar viaţa fără evenimente e locul unde timpul stă în loc: însuşi grădina raiului... „Ştim prea puţin pentru a fi zei şi prea mult pentru a fi oameni.” – Omul se găseşte în interfaţa dintre animalitate şi regnul divin. Pentru a fi muritor, i-ar ajunge tot ce ştie; şi pentru a fi nemuritor, îi lipseşte o anume cunoaştere. Mereu cu gândul că şi-a depăşit animalitatea, el este mulţumit de sine. Iar cu gândul că aripile lui nu-l ajută să zboare, regretă neapartenenţa la Olimp... „Adevăratul pictor al cuvintelor este acela care îşi face autoportretul cu ochii închişi pe pânza imaculată a sufletului.” – Poetul este întotdeauna acela care îşi face ordine în suflet până la precizia de a-l transforma pe acesta într-o pânză imaculată pe care – pictor fiind – va impregna materia plasmatică a sincerităţilor sale, sub forma concretă a cuvintelor. De aceea, cuvintele sale au o viaţă în plus: aceea care le face vii: apartenenţa la destinul subiectivităţii creatoare. Este ceea ce se spune şi mai jos: „Tot ce văd, tot ce ating... sunt cuvinte pline de viaţă.” „Discreţia este adeseori o invitaţie către spectaculozitate.” – Este un gând care exprimă într-un fel legea compensării: pentru a păstra o taină este nevoie ca aceasta să fie hrănită cu jocul spectaculos al aparenţelor. Ca şi când strălucirile tuturor culorilor ţi-ar lua ochii, ai nevoie de tot felul de zorzoane pentru a putea mima inesenţialul. Şi cu cât ceea ce vrei să ascunzi este mai important, cu atât energia necesară acestui lucru devine mai hotărât spectaculară. Simplu spus: se exprimă aici legea compensaţiei... „Dragostea levitează într-un univers imaginar în care suntem totul şi nimic.” – Dragostea este poate singurul sentiment care deţine cel mai bine „cheia” indeterminării: ea poate fi totul (atunci când iubeşti şi eşti iubit), şi poate fi nimic (atunci când iubeşti şi nu eşti iubit). Pe de-o parte, dragostea e izbândă, pe de alta, înfrângere. Dar faptul că există aceste două posibilităţi: că poţi fi, pe de-o parte, fericit, şi, pe de alta, nefericit – devine neliniştitor. Simpla posibilitate a ratării în dragoste anulează orice gând pozitiv, aruncând dragostea în indeterminarea despre care vorbeam. Atunci când a iubi poate fi un risc, cerurile se întunecă; viaţa însăşi nu mai poate suporta calificative; prăpastia e aproape... „Iubirea apare când Dumnezeu se priveşte cu două chipuri în aceeaşi oglindă.” – Este pusă în discuţie o problemă sensibilă: a privi în oglindă până când vezi în chipul tău chipul celei iubite, fiind valabil şi inversul - este nu numai o posibilitate, ci şi o realitate în mijlocul unei iubiri adevărate. Dacă în chipul tău nu citeşti trăsăturile iubitei înseamnă că nu iubeşti cu adevărat. Şi nu neapărat e vorba de o oglindă reală. De multe ori te poţi surprinde că priveşti chiar cu ochii celei iubite, ca şi cum ea ţi-ar străjui însăşi privirea – pe dinlăuntrul acesteia. Sau ca şi cum ar gândi cu gândurile tale. Sau ca şi cum tu ai gândi cu gândurile ei. Faptul că ubicuitatea (căci despre acest concept este vorba) este deplin prezentă garantează prezenţa divinităţii undeva la mijloc... „Sunt prisăcarul iubirilor din altă galaxie.” – Ca şi cum legea atracţiei universale ar fi totuna cu legea erotică, poetul se închipuie un „prisăcar” printre harnice albine sub formă de stele – ale unor galaxii îndepărtate. Doar privind stelele, erosul care permite însăşi această extensie a privirii ce leagă, erotic, galaxie de galaxie – devine activ concret. Iar poetul, plin de o iubire cosmică, se închipuie un soi de „prisăcar” ce adună în privire „mierea” stelară a cerului nesfârşit. Faptul că stelele pâlpâie pe bolta înstelată – este înţeles ca roitul albinelor. Ce poate fi mai frumos?! Desigur, exemplele ar putea continua şi mai mult. Ele ocupă un volum considerabil în opera autorului nostru. Noi, credem, nu am făcut decât să stârnim interesul. Oricine va încerca această lectură se va îmbogăţi negreşit... În altă ordine de idei, la fel precum în poezia sa, şi în aforisme, se simte aerul unui gest, aş spune, fondator. Parcă n-ar mai conta ce s-a scris până atunci. Parcă prezentul ar fi încărcat cu o greutate, cu o responsabilitate absolut importantă. Cu un gest expres, parcă ar trebui să abandonăm predecesorii şi să ne concentrăm atenţia pe adevăruri care, între timp, s-ar fi schimbat. Parcă istoria, care este încărcată de înţelepciune, ar trebui uitată sau, cel mult, reciclată, pentru a avea o imagine mai convenabilă asupra a ceea ce trebuie luat azi în considerare. Degeaba avem experienţele trecute în faţă. Trebuie căutată o atitudine specifică unor alte conjuncturi care nu mai cadrează cu trecutul. De aceea, simplitatea expusă în aforisme capătă acel iz de gest fondator – despre care vorbeam. » (Remus FOLTOŞ, în revista ASLRQ, 2017, şi în volumul “Ionuţ Caragea – Oficiantul spontaneităţii, editura eLiteratura, 2017)
 
« Poet prin excelenţă, autor de aforisme, prozator de ficţiune, critic, editor şi promotor cultural, Ionuţ Caragea porneşte pe drumul exilului, urmînd exemplul lui Cioran sau al altor scriitori români de calibru care s-au afirmat în diaspora, dar revine în Patria-mamă cu o nouă viziune lirică şi un nou crez. Aforismele din această antologie, îmbibate de arome poetice, ludic, filozofie, creştinism şi sentimente situate la cote extreme, au început deja să facă înconjurul lumii şi, sperăm, vor intra în istoria literaturii universale. » (Prof. Univ. Dr. Constantin FROSIN, în introducerea volumului "Delir cu tremurături de gânduri", 2013, şi în revista Luceafărul de seară, 2013)
 
« Ionuţ Caragea, poetul născut pe Google, tinde să devină scriitor total şi năvalnic. În doar opt ani, a publicat 30 de volume de: poezie, aforisme, science-fiction, eseuri critice, spiritualitate. „Sindromul nemuririi” este un volum de citate şi aforisme. Textele nu sunt grupate pe teme, ci alfabetic, sub forma unui dicţionar... intermitent. Experienţa autorului în acest domeniu este evidentă, cu toate că nu a fost deloc uşor: „Câte cuvinte am sărutat până la glezna unei metafore!”. Conceptele, majoritatea definiţii, se coagulează disciplinat şi operativ. În preajma cugetătorului se simte permanent poetul. Cascadele de metafore colorează şi adâncesc ideea. Dragostea este „oceanul fără ţărm”, „iubirea – râul de fluturi din care beau toţi oamenii însetaţi de zbor”, „amintirile – epavele de pe fundul mărilor interioare.” Ce mai aflăm? Că „eşti zeu numai în lumea pe care o creezi singur.”, iar „credinţa şlefuieşte miracole”. Importantă este doar arta pentru că reprezintă „modul de convieţuire reciproc avantajos între partea umană a unui creator şi partea sa divină.” Peste tot gânduri adânci, îmbrăcate în haine strălucitoare. Combinaţii lexicale inedite croşetate cu siguranţă de maestru. Ici-colo câte un loc comun, ca un respiro. Umorul nu este obligatoriu, dar când există, prinde bine.  » (Vasile GHICA, în revista Boema, 2015)
 
« Aforistica românească contemporană a înregistrat în ultimele două decenii o evoluţie demnă de toată lauda, peisajul literaturii sapienţiale româneşti îmbogăţindu-se cu nume noi, cu rezonanţă aparte, sper, în viitor. Nici nu se putea altfel. Paradoxurile lumii contemporane româneşti au îmbrăcat forme atât de diverse şi de şocante, încât gândirea aforistică are şi va avea un larg teren de inspiraţie şi de afirmare. Două nume mi-au reţinut în mod deosebit atenţia: Valeriu Butulescu şi Ionuţ Caragea. Despre activitatea primului, ca polonist cu ştate vechi, intenţionez de mai multă vreme să scriu un eseu. Pe Ionuţ Caragea l-am inclus cu multă generozitate şi preţuire în Cartea înţelepciunii universale, apărută recent la eLiteratura, tocmai pentru definiţiile inteligente pe care le dă unor trăiri, fapte sau evenimente. Nu ştiu ce vârstă are, dar aforistul, de pildă, subliniază cu mare înţelegere valoarea senectuţii, precizând că Dumnezeu s-ar fi născut bătrân. Aviz tinerilor, aş spune... Mi-a dovedit, totodată, că este un creştin adevărat, care vede în cruce ”un pansament pe faţa pământului”. Nu-i puţin lucru.... Mai mult, pentru acest individ sensibil: ”oamenii se despart, dar nu se uită”. Sper să îl pot cunoaşte mai bine, deoarece am înţeles că are o inimă de stâncă, despre care spune că ”nu va înceta niciodată să bată”. O geană de speranţă şi pentru mine. De aceea am şi tras cu ochiul la el, pentru ”a-i săgeta de invidie inima”, mai ales că a dat o definiţie mai bună decât Tagore lacrimii - testament al unui îndrăgostit. Întrebarea care se pune este: cum face ”dacă de pudoare se rătăceşte în sălbăticia femeii”? Tare mi-aş mai dori.... » (Prof. Univ. Dr. Nicolae MAREŞ, în revista Boema, 2015)
 
« Lucian Blaga spunea că aforismul ar trebui să fie: „o floare în stare de graţie. Aleasă să conceapă Logosul şi să-l nască.” Dorindu-şi sau nu, în ipostaza respectivă s-a postat, în cele 333 de aforisme ale sale, Ionuţ Caragea, autorul florilegiului de faţă. Fiecare gând al său şi toate împreună răspund cu brio la această cerinţă formulată de gânditorul din Lancrăm. Pentru că, în definiţiile aforistului-poet Caragea, găsim încercări reuşite în folosirea de genuri proxime şi diferenţe specifice dintre cele mai potrivite pentru a exprima adevăruri neexprimate încă. În aceste încercări, autorul nu abuzează de paradoxuri şi nu recurge la preţiozităţi inutile. Adevărul pur, cel gol-goluţ, este pentru tânărul, dar încercatul aforist din Oradea, cea mai reuşită metaforă. Şi continuând această idee, el ajunge prin judecăţi încrucişate neaşteptate, la concluzii metafizice nemaiîntâlnite, la noi paradigme: „Dacă adevărul ar avea umbră, i-am spune Om. Dacă ar avea urmă, i-am spune călătorie. Dacă ar avea aripi, i-am spune speranţă. Dacă l-am şti dinainte, i-am spune destin. Dacă l-am uita, i-am spune moarte. Dacă ar fi revelaţie, i-am spune Dumnezeu”. Găsim în expresia de mai sus o enumerare de judecăţi implicite şi explicite definitorii, conducând toate la un loc la o îmbinare fericită de termeni sau de categorii, primordială fiind forţa sugestivă degajată. La fel în următoarea aserţiune în care bătrânul Homo Faber, forţat de lumea tehnologizată, ajunge să se nască pe Google, autoizolându-se, şi astfel, „Adesea, adevărul vieţii e ascuns în lacrima omului singur”. Fiecare aforism din această carte ni se înfăţişează ca un ram ori ca o frunză. Mai multe la un loc, acestea formează un copac, uneori extrem de viguros, ca din poveşti, plin de roadele gândirii. Cartea întreagă este ca o pădure plină de miracole din care n-am mai vrea să ieşim. Subliniez încă de la început că în formulările sale, Ionuţ Caragea ţine seama de regulile lui Descartes şi Pascal, în sensul că nu defineşte concepte neclare şi nu apelează la termeni insuficient precizaţi: „Am învăţat să iau totul de la început. Primul cuvânt a fost amintire”. Într-un anumit sens m-am apropiat de autor, deoarece şi eu, în aforismele mele, am spus: „Sunt ziceri adevărate şi neadevărate. Cele din urmă n-au viaţă lungă”, întrucât „Nimic nu-i mai durabil decât gândul exprimat drept şi frumos”. (Nicolae Mareş - manuscris). În general, genul proxim şi diferenţa specifică întâlnite la Caragea au o variabilitate surprinzătoare, ceea ce îi conferă aforismului său caracterul insolit, neaşteptat. Profet al propriei aneantizări, scriitorul lucrează precum anticii, cu slove demult şlefuite, ştiut fiind că până şi Sfântul Petru a procedat la fel. Sfântului i se atribuie dictonul că „dragostea acoperă o sumedenie de păcate” (I. 4.8). De aici irizează şi zicerea împământenită în literatura română, sub condeiul lui Marin Preda: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Apropiindu-se de înţelepciuni biblice, Ionuţ Caragea este convins că destinul îi este „o clipă eternă de dimineaţă suspendată între şoaptele inimii”. Afirmaţia de mai sus ne arată ce vână puternică de poet are aforistul în cugetările sale, un alt exemplu fiind cugetările pe tema celui mai nobil sentiment: „Dragostea – oceanul fără ţărm”; „Iubirea este precum puiul de pasăre care părăseşte cuibul inimii, încercând să zboare peste orice prăpastie cu aripile imaginare ale sufletului” sau „De multe ori, iubirea este iluzia unei flori căreia i-am smuls toate petalele, cu propriile noastre gânduri negative, când ea, de fapt, nici măcar nu îmbobocise”. Smerenia cu care cugetătorul vorbeşte despre Dumnezeu este pilduitoare: „Când eşti înconjurat de străini, Dumnezeu este mai aproape de tine”; „Dumnezeu ne-a dat la fiecare atâta minte câtă putem duce”; „Dumnezeu are mireasmă de cetini de brad”; „Dumnezeu, prin nemişcarea sa, spune totul”; „Dumnezeu scrie cu pană de înger”; „Dumnezeu stropeşte pânza dimineţii cu rouă. Este divină lui semnătură.”; „Dumnezeu s-a coborât odată cu lacrima pe pagina albă şi aşteaptă scări de cuvinte pentru a urca în sufletul altora.” Gândurile despre inimă au în aforistica lui Caragea o încărcătură romantică pe care numai la Mickiewicz am mai întâlnit-o: „Centrul de greutate al oamenilor se află în inima lor”; „Inima mea este o pioneză pe harta lumii”; „Inima de stâncă nu încetează niciodată sa bată”. Aducându-şi aminte, departe de casă, că limba română este Patria sa (precum spunea şi Nichita Stănescu), autorul ne mărturiseşte: „Şi chiar dacă-i rătăcitor printre cuvinte sau exilat departe pe o insulă pustie, poetul tot poet rămâne, cu inima lui uriaşă, cât o Patrie, bătând în pieptul unui copil”. În multe din aforismele sale, autorul nu fuge de realităţile cotidiene din exilul creator în care a trăit un crâmpei de viaţă sau din Patria-mamă în care se întoarce nerisipitor, mai ales atunci când defineşte „libertatea totală”, care pentru el este „cancerul oricărei societăţi.” Simte, la nivelul empatic, suferinţa oamenilor pe care îi defineşte drept „crucile vii dintre cer şi pământ”, fiindcă şi el, poetul, este la rândul lui, „pasărea care pluteşte pe aripi de vise şi mister”, având „ciocul încovoiat spre propria inimă”. Cele 333 de cugetări şi aforisme ale poetului Ionuţ Caragea sunt, până la urmă, nu numai un mic compendiu de cuvinte înţelepte, ci şi o radiografie lirică din care nu lipsesc multe trăiri profunde ale unui contemporan care ne invită la introspecţie şi sublimare. » (Prof. Univ. Dr. Nicolae MAREŞ, în revista ASLRQ, 2017)
 
« Multe din aforisme se caracterizează prin maximă concentrare şi metafore deosebite care dau propoziţiilor o puternică expresivitate... Plusurile în ceea ce priveşte construcţia şi expresia sunt mult mai multe şi cu putere de convingere. Le amintesc: simetria şi paralelismul, jocul de cuvinte, rime interioare, frânturi de versuri, definiţii metaforice, metafore (în special verbale). » (Ionel POPA, în revista Jurnalul literar, 2009)
 
« Nu se pot parafraza aceste perle de gând, nu de genul didactic-sentenţios, ci ca exerciţii revelatorii de adevăruri anterior ignorate, cel mai adesea, prin recurs la paradox: Cât de mult îşi îndrăgesc unii oameni propriile adevăruri, ca pe nişte haine scumpe. Şi cât de repede se leapădă de ele… încercând să-şi atingă scopul. Ca şi în poeme, este afirmată terapia maladiilor sufletului prin artă: Cărţile necitite sunt cele mai triste morminte. Atâtea vieţi, atâtea pilde, atâtea mistere de folos nimănui, în timp ce oamenii caută doar un ascunziş mai bun înlăuntrul propriilor ruine în care să-şi depoziteze frica, neputinţele şi alte înjositoare secrete. Limbajului literar i se acordă un loc privilegiat între arte, deoarece dubla sa articulare, precum logosul Noului Testament, dă viaţă: Unii oameni ridică statui, alţii le dărâmă. Dar câţi reuşesc să le readucă la viaţă? Deşi se poate spune că discursul sapienţial e deasupra vremurilor, cugetătorul nu poate eluda influenţa celui mai influent curent filosofic al veacului, existenţialismul. Valoarea unui om nu este dată de statutul său social, ci de proiectul realizat în ordinea culturii: Poţi fi superior în lumea în care te naşti, zeu eşti numai în lumea pe care o creezi singur. Chiar şi această lume e însă stratificată. Superioară celei create de homo faber sau aspirând spre relaţii sociale armonioase, este aceea în care discursul sapienţial introduce ordine, semănând Cuvântului biblic prin care a fost cosmicizat haosul: Cu mâinile tale poţi construi un mic paradis, cu dragostea ta îl poţi umple cu oameni. Dar ca să nu devină totul un haos, ai nevoie de cuvinte înţelepte. » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în prefaţa volumului "Eu la pătrat", 2017)