Titi

Titi a fost vecinul de peste drum al bunicilor mei. Înalt şi slab, „ofticos“ cum zicea bunica, tuşind mai mereu (a şi murit de tânăr), muncea de dimineaţa până seara târziu (era şofer, din câte-mi amintesc) să ducă în spate o familie cu trei copii. Nevastă-sa, Marioara, şi ea bolnăvicioasă, nu muncea nicăieri, stătea tot timpul acasă şi avea grijă de copii. Cu ei mă jucam uneori, îmi convenea că erau mai mici decât mine şi executau tot ce voiam, dar mă plictiseau repede. Căutam compania celor mai mari ori mai deştepţi, printre care mă simţeam bine. În curtea lor mai venea o fată, de vârsta mea, cu care, însă, nu aveam voie să mă joc. Habar n-aveam de ce, nu întrebasem niciodată, ştiu doar că o uram degeaba, nu-i adresam niciun cuvânt si nici n-o priveam. Aşa mă învățase bunica, iar eu, copil ascultător, executam întocmai. Probabil şi ea primise aceleași instrucţiuni, ori poate nu îndrăznea să mi se adreseze, căci se manifesta cam în acelaşi mod. Mult mai târziu am aflat, când sărisem bine de copilărie, motivul acelei ciudate interdicţii - mama ei fusese amanta neliniştitului meu bunic. Când a murit femeia aceea, bunica încă trăia, deși era mai în vârstă, şi a exclamat cu umoru-i caracteristic – „Mitică, fir-ai de râs! Se vede treaba c-ai iubit-o mai mult ca pe mine, dac-ai luat-o prima. De fapt, dacă stau să mă gândesc, ţi-ai luat toate ibovnicele, numa’ pe mine nu mă vrei. Ei, las! Când oi vrea tu, o să vrei degeaba, că nu mai viu io. Să nu mă-ngropaţi lângă tac-tu, că mă scol de-acolo şi viu la voi!“.

Marioara venea des pe la bunici să-i întrebe dacă au nevoie de una, de alta, cu ce-i poate ajuta. Dar cea mai fericită era ea când n-o găsea pe bunica acasă. Stătea cu bunicul, imobilizat în pat din cauza infirmităţii, să-i ţină de urât şi să se „cinstească“ amândoi. Ştia ea că n-o lasă nea Mitică să plece fără o ţuiculiţă.
- Ia du-te, asta mică, şi scoate o cană cu ţuică! Da’ vezi, ia din damigeana aia pe care a pitit-o mă-ta mare, d-aia bună. Şi ai grijă să nu se vadă c-ai umblat!
Devenisem expertă în a turna cu damigeana în cană, fără să vărs o picătură. Apoi puneam totul la loc, aşa cum găsisem. Nu că bunica ar fi fost o zgârcită, dar medicii fuseseră categorici - să nu-l lase să bea, orice picătură de alcool îi scurta viata. Dar ţi-ai găsit!
Când îl mai prindea cu sticluţa (nu se prea încurca cu paharul) şi-l certa, se răţoia la ea și o punea la punct:
- Am să mor cu sticla la gură, aşa să ştii! Beau, fumez, și când oi crăpa, crăp. Când nu mai eşti om întreg, nu mai eşti bun de nimic. De nimic, auzi?
Şi ridica pumnul spre cer, de parcă s-ar fi luat de gât cu Dumnezeu.
- La ce bun pământu’ ăsta mare, dacă io nu-l mai pot simţi sub tălpi? La ce bun muzica asta săltăreaţă, dacă nu mai pot să joc măcar o dată pân-oi cădea lat? La ce bun stelele, dacă, atunci când vreau să mă uit la ele, trebuie să mă rog de tine să mă scoţi afară? La ce bun toate? La ce? Îmi pare rău că n-am curaj să-mi fac felul, să termin odată cu toate poftele pe care nu mai pot să le rabd.“
Şi-şi pipăia cu mâna dreaptă colţul tainic în care ţinea ascunse batistele înnodate. Când şi când verifica dacă se află la locul lor şi atingerea acelor cârpe îl mai liniştea întrucâtva. L-am întrebat odată, când l-am surprins verificând rezistența nodurilor, ce face cu ele. Mi-a spus ca pe o mare taină:
- Le ţin în caz de nevoie. Vezi bara asta de deasupra patului, cu care mă ajut să mă ridic? De ea mă spânzur cu batistele-astea, dacă s-o-ntâmpla să moară mă-ta mare înaintea mea.
- De ce...să te spânzuri?
- Păi cum, tataie, ai vrea să rămân povară la copii, să-i chinui, juma’ de om cum sunt? Nu pot să le fac asta, ei trebuie să aibă grijă de voi, nu de mine. Şi nici singur, ca un câine, nu vreau să trăiesc, cu vreun străin pe lângă mine.
- Lasă că stau eu cu tine, am eu grijă, dac-o fi.
- Nu, nu. Tu ai altă treabă, să te duci la şcoală, n-ai timp de moşi ca mine. Şi-apoi, doar nu crezi că mă dau pe mâna voastră, să mă spălaţi, să-mi puneţi plosca, nu, nu, nici să nu vă gândiţi!
Marioara părea să fie singura care-l înțelege, ori poate de dragul ţuicii pe care-o beau împreună, îi promitea a nu ştiu câta oară ceva ce-o rugase şi-i tot amintea.
- Marioară, la tine şi la Titi am toată nădejdea, să nu mă lăsaţi, că vă blestem! Dacă moare Joiţa şi m-o pedepsi Dumnezeu să rămân în urma ei, de n-oi avea curaj nici atunci, să faceti voi ceva ce-oţi şti, ai înțeles? Să-mi dea Titi una-n cap, ori să mă târâţi la gârlă să mă-necaţi.
- Lasă, nea Mitică, n-ai grijă! Dac-am zis o vorbă, aia e. Om face noi la un fel cu matale.
- Auzi, da’ vezi să nu mă doară! Hai, dă paharul să-ţi mai pun una mică! Aşa, noroc! Şi ce zici c-o să-mi faceţi?
- Nu ştiu, bre, ai răbdare, să vorbesc şi cu Titi. Ce atâta grabă? Că doar ţaţa Joiţa trăieşte, e zdravănă, în putere. Ce-ţi veni? Matale ești bolnav.
- Sunt pe dracu! În afară de faptul că n-am picioare, sunt sănătos tun. Si nuş’ ce mi-a intrat în cap că vrea Dumnezeu să mă pedepsească, lăsându-mă singur şi infirm, să trăiesc şi să mor ca un câine. Am făcut multe rele la viaţa mea, ce ştii tu? Da’ am făcut şi mult bine. Da’ vezi tu, cum vine asta? Când faci binele, ăla nu se socotește nicăieri, da relele! Toate s-adună pe răboj şi când vine ziua...
- Hai, bre, lasă, nu mă mai amărî şi pe mine! Ce rău ai făcut matale? Că eu te ştiu de om bun, nouă numai bine ne-ai făcut.
- E-he! Întreab-o pe femeia asta! Numa ea ştie, sărăcuța! Şi-acu’ tot ea mă poartă-n cârcă. Cum le mai potrivește Dumnezeu sau ăl cu coarne, că parcă cine ştie! Ia zi, Titi-al tău te-a bătut vreodată?
- Nu, Doamne fereşte! E un om așa bun, că alţii-l iau de prost. N-a ridicat o dată mâna. E, ne-am mai ciondănit şi noi, ba de una, ba de alta, mai mult de la nevoi, ducea-s-ar! Da’ să dea sau să ţipe la mine, nu.
- Te-a-nşelat cu vreo muiere?
- Ce-ntrebări pui şi matale, om bătrân! De un’ să ştiu eu ce face el când e plecat? Da’ n-aş crede. Şi dacă m-o fi-nşelat, nu l-am aflat.
- Apăi d-aia abia-l mai ţin picioarele. Băutură nu, femei nu,...de mâncat mănâncă? Muncește ca bou’ toată ziua, vine-acasă şi se culcă, aşa-i? Uite, vezi, ăsta o s-ajungă-n Rai. Nu-mi pare rău decât de-un lucru - că, dac-o fi cum flencăne popii ăştia de Rai si de iad, io n-o să mă-ntâlnesc niciodată cu Titişor prin lumea aia. Da’ să nu uiţi ce mi-ai promis. Hai noroc!

Uneori îi prindea seara trăncănind. Venea şi bunica de la treburile ei care nu se mai sfârşeau şi-o lua la zor:
- Vezi, Marioaro, că zbiera unu la tine-n curte. Mi se pare că era Dănuţ, ăla mic. Îţi vine acu’ omu-acasă, ce-i dai să mănânce?
- Aoleu, că bine zici! M-am luat cu vorba şi-am uitat că n-am nimic de mâncare.
- Du-te, mulge caprele, trânteşte o mămăligă şi le umfli burţile la ăia mici. Da’ de amărâtu-ăla mi-e milă, că munceşte toată ziua, treci să-ţi pun nişte ciorbă, mi-aduci tu oala.
Aşa mi-o amintesc pe Marioara, bând ţuică şi cărând oale cu mâncare de la noi, aducându-le înapoi goale.
Mâncam şi eu uneori la ei, în silă, ce-i drept, că mi se părea totul cam murdar, dar Titi nu concepea să nu m-aşez cu ei la masă când mă nimeream. Aveau, n-aveau, îmi făceau şi mie porţie. Mâncam mai mult de teamă că-ntr-o bună zi Titi s-ar putea supăra şi va refuza să mă treacă strada în cârcă până acasă, ceea ce ar fi însemnat un lucru mult mai rău - să dorm la ei.

Dormeau toţi de-a latul pe o dormeză neacoperită cu nimic, îmbrăcaţi cum se nimerea, ăia mici murdari de la joacă şi, când îmi ziceau „Rămâi la noi în seara asta!“, mă zbârleam toată și mă uitam rugător în ochii lui Titi – „Mă treci?“
Zăboveam uneori la televizor (nu prea aveau de niciunele, dar televizor da, lucru cu care nu se putea lăuda multă lume în sat la ei) şi, când mă prindea noaptea, eram terorizată de gândul că am să calc pe broaşte. Nu mă puteam bucura de nimic, stăpânită de obsesia hidoaselor animale care, în mintea mea, n-aveau altă treabă decât să mi se bage sub talpă. Din acelasi motiv, mai târziu, când mergeam în lanul de grâu, la cules de muşeţel, să facem norma pentru şcoală, priveam cu ciudă şi invidie pe colegii mei care făceau tumbe şi se alergau prin grâu, eu călcând ca pe ace, regretând de fiecare dată că m-am dus. Totuşi mergeam şi data viitoare, încurajându-mă singură – „Acum n-o să-mi mai fie frică“ pentru ca, odată intrată, să-mi pară imediat rău. Aş fi alergat şi eu cu ei, m-aş fi tăvălit nebună prin grâul verde. În loc de asta, mergeam pe vârfuri, ca arsă. Ce-ar fi căutat broaştele în lan, nu ştiu. Era, însă, de-ajuns că se aflau în mintea mea.
Puţini au fost cei care mi-au înțeles această fobie, iar unul dintre ei era Titi. Ştia că noaptea rămân paralizată imediat ce treceam pragul casei, asa că mă urca pe umeri şi nu mă punea jos decât dincolo de pragul casei noastre.
- Las-o, Titi, n-o mai răsfăța, că-i mare! îi striga bunica în semn de “mulţumesc“.
El, blând, zâmbind cu tusea-n gât, spunea împăciuitor:
- Nu se poate, mamaie! O fi ea mare, da` tot îi e frică. Şi-apoi, nu vezi că-i altfel decât ai noştri? Tot mi se pare că dac-o atingi cu-n fulg, se răneşte.

Atât de puţine l-am auzit spunând, atât de puţine l-am văzut făcând pe omul ăsta uscățiv!
Şi totuşi...atât de puţin e de-ajuns uneori să spună ori să facă omul pentru a-ţi intra definitiv în suflet!
Dar oare-i puţin? Dacă după ani şi ani cineva încă îşi mai aminteşte un gest de-al tău, o vorbă, ori chiar un zâmbet, după ani şi ani în care eşti una cu pământul...e, oare, puţin?

V-aţi dus rând pe rând, voi, suflete care mă răvăşiţi. Nu ştiu nici azi prin ce taină purtăm cu noi amintiri fără însemnătate, prin ce taină de nimeni aflată vă-nfătişaţi uneori simţurilor noastre sub forma unui nume, unui miros, unui vis ori gând răzleț. Sau poate asta să-nsemne tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte...?