Sângele albastru al cuvântului
« Prima pagină
 ...îmi amintesc de copilărie
 cum  scriind cu peniţe noi,
 tot voiam să scriu perfect alfabetul...
 a, b, c…
Literele toate,
Astfel încât să mă redau  pe mine.
 
Nici una, însă, nu era destul de bună,
Mereu şi mereu  înlocuiam peniţa la toc,
Peniţa  care zgâria, vai,  foaia de hârtie.
 
 Mereu şi mereu
 Literele erau strâmbe.
 Adânc apăsam pe toc şi hârtie
 Să văd ce poate fi Dincolo.
 Niciodată, însă,
 Sângele albastru al  cuvântului
 Nu îmi arata nimic din mine,
 Nimic nu era din cuvântul care să spună ceva.
 
Şi atunci eram pedepsită aspru:
 “Rupe foia! Ţipa mama,
 Să nu vadă, iar, doamna învăţătoare, cât greşeşti!”
 Dar doamna habarnu avea.
 Şi caietul era tot mai subţire,
 Căci în locul cuvintelor mie îmi plăcea să desenez  albine, cai, vulturi,
 Ce  mai apoi  îşi luau zborul.
 
Of, ce  greu  aram cu peniţa pe foaie!
Până într-o zi,
Când am observat că m-am făcut dintr-odată mare.
Dar  cu năravul  tot aşa am rămas,
Zgârii,  când scriu, hârtia,
Poate dau de ceva,
Poate mâine voi scrie perfect
Litera aia.
 
Din păcate, nu mai pot rupe foaia
Doar o zgârii şi mă uit prin ea!