Noaptea nesomnului din mine
« Prima pagină
O stâncă albă îmi străpunge gândul
Şoapte dau anii strânşi sub povară;
Te naşti cuvânt
Şi mă biciui cu privirea-ţi oarbă.

Tăcerea mi-o împarţi în două, egal,
Ca o sabie a miezului de noapte.
Aprind o lumânare a timpului trecut,
Să poţi trece, legănat peste răscruci.

Un munte cât minunile lumii
Apasă sufletu-mi închis,
Când, întrupat din gesturi şi cuvinte,
Tu mă iubeşti cu ochii şi fruntea albită de dor.

Sunt floare târzie neatinsă femeie,
Nepovestită de mâini, ameninţată să piară,
Sunt doar…o tăcere, dulce – amară!

Cum oare, să te cuprindă poemul acesta?