« Home

Ionuţ Caragea - "Cod roşu de furtună în suflet" (poeme)
 
 
 
 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 
    La editura FIDES din Iaşi a apărut în anul 2021 volumul de poeme "Cod roşu de furtună în suflet", semnat de Ionuţ Caragea. Volumul are 124 de pagini şi conţine 77 de poeme. Prefața: Theodor Codreanu. Coperta: Ionuţ Caragea. Pentru comenzi: ionut.caragea@gmail.com
 
 
Scurtă prezentare a autorului
 
 
    Ionuţ Caragea s a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Locuieşte în Oradea, România. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc.
    A debutat în anul 2006, la Editura Stef din Iaşi, cu volumul de versuri Delirium Tremens. Este publicat în limba italiană, împreună cu alţi 19 autori, în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Genesi, Torino, 2013). În iunie 2012 câştigă Premiul de creativitate la Concursul Internaţional Naji Naaman din Liban cu aforisme din volumul Dicţionarul suferinţei (Editura Fides, Iaşi, 2008), traduse în limba franceză de Prof. univ. dr. Constantin Frosin. Este publicat în antologia premiilor literare Naji Naaman 2012 în trei limbi: română, franceză şi arabă. Este inclus de Nicolae Mareş în Cartea înţelepciunii universale. Maxime şi cugetări din literatura universală (Editura eLiteratura, Bucureşti, 2014). Este publicat, împreună cu alţi 19 autori, în Antologia aforismului românesc contemporan (Editura Digital Unicorn, Constanţa, 2016), iar în 2017 este unul dintre cei 40 de autori incluşi în a doua ediţie a aceleiaşi antologii. Participă în 2017, la Tecuci, la Festivalul Internaţional al Aforismului pentru românii de pretutindeni, câştigând premiul special „Mihai Pauliuc”. La al doilea festival, desfăşurat tot la Tecuci în 2018 şi închinat Centenarului Marii Uniri, câştigă marele premiu şi trofeul „Sapiens Piroboridava”. Este inclus în ambele antologii ale festivalului. Promovează aforismul românesc în Franţa, fiind coordonator principal al antologiei Aphorismes roumains d’aujourd’hui, editura Stellamaris, 2019.
    A mai fost printre câştigători la mai multe concursuri de poezie, critică literară şi proză scurtă. Este tradus în şase limbi: engleză, franceză, spaniolă, italiană, arabă şi albaneză. A fost numit Poetul născut pe Google, după numele volumului M am născut pe Google (Editura Stef, Iaşi, 2007). În 2012 i a fost publicată, sub pseudonimul Snowdon King, traducerea în limba engleză a romanului science fiction Uezen, la editura americană Wildside Press. Între 2018 2019 publică la editura Stellamaris din Brest (Franţa) patru volume de poeme (Mon amour abyssal, Une étincelle dans le couloir des ombres, Je suis né sur Google, J’habite la maison aux fenêtres fermées) şi un volum de aforisme (Aphorismes jaillis de l’écume des flots). Primele patru cărţi au fost traduse de diverşi traducători, iar în ultima, J’habite la maison aux fenêtres fermées, Ionuţ Caragea este autorul unic al poemelor traduse sau scrise direct în franceză. Două volume de poeme au fost premiate de Societatea Poeţilor Francezi, cea mai veche şi cea mai prestigioasă societate de poezie din Franţa. Mon amour abyssal a fost distins cu premiul „François Victor Hugo”, iar J’habite la maison aux fenêtres fermées a obţinut premiul „Mompezat”. Volumul „J'habite la maison aux fenêtres fermées” a fost premiat de două ori și de Societatea Poeților și Artiștilor din Franța, obținând premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” și premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”.
    În perioada 2003 2011 a trăit în Montréal, Canada, devenind cetăţean canadian în anul 2008. A activat ca instructor sportiv şi sportiv de performanţă, continuându şi cariera de rugbist începută în România. În acelaşi timp şi a descoperit vocaţia de scriitor şi a fondat pe 16 iulie 2008, împreună cu poetul Adrian Erbiceanu, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi Editura ASLRQ. În calitate de editor şi fondator al editurii ASLRQ a realizat în 2009, împreună cu Adrian Erbiceanu şi Dumitru Scorţanu, prima antologie a scriitorilor români din provincia Québec, o lucrare de referinţă din literatura diasporei. A doua antologie a văzut lumina tiparului în 2015.
    Se implică puternic în promovarea culturii româneşti în spaţiul nord american, fiind webmaster, webdesigner şi promotor literar pe site ul Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec (www.aslrq.ro), fondator al cenaclului literar internaţional Prietenii Poeziei şi redactor şef al revistei ASLRQ.
    În februarie 2012 se întoarce în România şi se stabileşte la Oradea. La Oradea deschide în 2018 o filială a cenaclului Prietenii Poeziei, manifestările literare ale cenaclului fiind intitulate „Punţi peste Crişuri”.
    A publicat peste 50 de cărţi. Este considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste, unii critici considerându-l chiar liderul de necontestat al acestei generații. Totodată, este apreciat ca unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori de care dispune în prezent România. Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro
 

COD ROŞU PANDEMIC?
 
    Anul 2020 a declanşat, se pare, o nouă schimbare de paradigmă, cel puţin tematică, dacă nu şi stilistică, în actul creator, la nivelul întregii culturi de pe mapamond, în faţa căreia nu puteau rămâne indiferenţi nici intelectualii români, Biserica, politicienii, creatorii etc. În faţa crizei pandemice, este vorba de o reacţie de apărare sau de o resuscitare mentalitară a viziunilor eshatologice. Deja asistăm la o invazie de literatură ştiinţifică, eseistică, poetică în mass-media şi la nivel editorial. Titlurile unor cărţi sună contextual.
    Am comentat, cu ceva timp în urmă, o carte de poezie a lui Dan Anghelescu, Stare de urgenţă, iar acum prefaţez Cod roşu de furtună în suflet, op datorat unuia dintre cei mai înzestraţi creatori ai ultimelor generaţii, Ionuţ Caragea, autor al unei opere de o izbitoare diversitate, care numără peste cincizeci de volume, apărute în ţară şi în străinătate, mai ales în limba franceză, în spaţiul căreia este preţuit de personalităţi de vârf, precum Jacques Bouchard (Canada), Giovanni Dotoli (Italia), Jean-Paul Gavard-Perret şi Véronique Flabat-Piot (Franţa) sau Constantin Frosin (România).
    Lucid şi matur artistic, Ionuţ Caragea nu face eroarea de a scrie o poezie ocazională, ci conjunctura istorică îi prilejuieşte redimensionarea fiinţială şi artistică din cărţile anterioare, încât noul cod roşu devine o metaforă-simbol penetrantă, echivalent augmentativ la ceea ce numise, într-o carte anterioară, Eu la pătrat, adunând în sine o veritabilă furtună existenţială de poet veritabil. Eul acesta nu lipseşte nici din Codul roşu…: „aici sunt eu/ adevăratul eu/ abia ivit dintr-un vis/ calm, senin, fără durere” (Chip oglindit în lacrima lui Dumnezeu).
    Concomitent, cred că Ionuţ Caragea şi-a înnoit şi arsenalul de mijloace stilistice, uzând de figuri obsedante, adesea surprinzătoare, ca sângele, inima – clopotul sângelui („cel mai frumos cântec/ al universului”), lumina din adâncuri, timpul coagulat („prin mine curge sângele antic/ fluviu neobosit prin deşertul carnal”), florile sângelui („durerea trece ca plugul prin carne”), continentul scufundat („iubirea poetului e un imens continent/ scufundat în sânge…”).
    Un vitalism dionisiac, nietzschean, produce revoluţia sângelui, dar transfigurată iisusiac, euharistic, „Jihadul” său adresându-se poeţilor somnolenţi ai textualismului postmodern: „câţi poeţi mai dorm cu sabia-n teacă”? Şi: poezia nu înseamnă doar negru pe alb, ceea ce trimite la celebrele versuri eminesciene: „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune…”
    Ceea ce mi se pare remarcabil în noul volum al lui Ionuţ Caragea este reabilitarea retoricii, una atent supravegheată, fără a-i ştirbi eficienţa, metafora intrând în plasma figurilor sintactice, în care primează, acum, anafora. Amplul poem care dă titlul volumului este axa întregii cărţi. Forţa repetitivă a anaforei se sprijină pe o înlănţuire de interogaţii retorice. Iată câteva module, luate la întâmplare: „tu ştii că lacrima mea/ este singurul cer ce încearcă/ forma inimii?// tu ştii că-n lacrimă mea/ se află cântecul abandonat al inimii?// tu ştii că și pietrele de pe fundul apei/ visează să asculte cântecul inimii mele?// tu ştii că inima mea/ este o pioneză pe harta lumii?// tu ştii că inima mea bate/ ca o toacă scufundată în beznă?”
    Părintele Dumitru Stăniloae a argumentat, teologic, că lumea nu are consistenţă ontologică, ci numai dialogică. Anafora interogativă, modulară (poate chiar în sens brâncuşian), a lui Ionuţ Caragea este, prin excelenţă, una dialogică. Cred că autorul nostru a devenit, acum, cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi. Cititorul va constata că figura este prezentă în cele mai multe dintre piesele volumului. Şi în acest mod, Ionuţ Caragea confirmă aprecierea lui Daniel Corbu că ne aflăm în faţa unui lider de generaţie. (
Theodor CODREANU)
 

    Partea I - Cod roşu de furtună în suflet


Petalele inimii

sânge,
tu ești neîncetata
căutare a izvorului
râul în care inima își scutură
miliardele de petale
repovestind malurilor
călătoria


Albul pur al hârtiei

un arbore
în spatele femeii în roşu
îşi plânge frunzele
în singurătate

nici gardul, nici strada
nici soarele
nu se mai văd de ea
inima ei este mai lacomă
decât toamna

arborele, înţelept însă
ştie că peste 10, 20 de ani
femeia se va aşeza
cuminte pe prispă
iar hainele roşii
i se vor prăfui
în şifonier

şi de-abia atunci
poezia ei
va fi apreciată
la adevărata valoare

poezia, adevărata poezie
fără niciun fel de paradă de modă
îmbrăcată doar în albul pur al hârtiei
ca o mireasă aşteptându-şi
adevăratul cititor


Căpitan

o nenăscută stea
mă ghidează
pe bolta unui cer
nenăscut

inima trage
la ramele unui vis
orfan de atingeri

un gând îmi roade
vechile amintiri
şi latră la timpul
rămas

căpitan pe corabia
cuvintelor fantomatice

despic
valurile de întuneric
ale absenţei

în căutarea
adevărului
ultim


Al cincilea anotimp

toate anotimpurile
şi-au lipit urechea
de pieptul dezgolit

şi ascultă cum dragostea
născoceşte un alt anotimp
fără să le ceară părerea

un anotimp
ca o rugăciune
între două bătăi de inimă

ca un suflet
trăgând de clopotul
sângelui
anunţând
poezia

ca un zbor ţâşnit
din clocotul vieţii

ca o piatră ieşind
din fântână
pentru a-şi spune
povestea


Arbori căzuți în genunchi

inima îmi iese din piept
și se așază pe un hamac
între ochiul tău drept
și ochiul tău stâng
clipirea ta
legănatul inimii mele

o iubire fără cuvinte
fără atingeri
cu degetele ca niște arbori
căzuți în genunchi

cu lumânări aprinse
de vechi amintiri
pentru iertarea umbrelor
preschimbate
în păsări


O secundă în plus

viaţa
această nedorită înfrângere
în care sufletul meu
poartă poemul
ca pe un steag al capitulării
doar ca să mai trăiesc
o secundă în plus
în lanţurile umbrei
privind cerul înlăcrimat
al ochilor tăi
privind apusul
din care scot pâini rumene
pentru iluziile hămesite

dragostea
acest vârtej pentru corăbii
naufragiate pe oceanul
supremei absenţe

această ploaie
exilată în palmele deznădejdii

aceste cuvinte
sărind din inimă-n inimă
ca nişte capre negre


Unii văd doar cuvinte

inima mea
îi povesteşte hârtiei
copilăria

o scânteie
o flacără temătoare
un zâmbet, o curiozitate, o atingere fină
o ţinere de mână, o îmbrăţişare

creierul meu
îi povesteşte hârtiei
maturitatea
un sărut, o înlănţuire
o despărţire
o întrebare dată-n pârgul
fructului interzis
o absenţă neumplută de nimeni
o inimă cerându-şi
copilăria înapoi

o lacrimă iubind răsăritul
o durere aşteptând înserarea
un vis, o netrăită veşnicie
bătând la porţile realităţii
din ce în ce mai virtuale

un trup împovărat de dureri
un rid ca o uliţă
prăfuită de amintiri
o umbră căutându-şi chipul
în oglinda nopţii

o lumânare păstrând
secretul fericirii
până la ultimul fum

ah!
atâta zbatere
dar unii văd doar cuvinte!

un poem care latră
ca un câine-n pustiu


Cel mai frumos naufragiu

privirea mea
corabie cu toate pânzele sus
căuta adevărul

orizontul se-ndepărta
cerul părea
că-mi ascunde ceva

descumpănit
mi-am aruncat ancora
într-un punct fix

am tot stat aşa...

până când am auzit
un suspin

tu erai la o aruncătură
de lacrimă

pupilele ochilor tăi
erau două insule plutitoare

care mă îndemnau
la cel mai frumos naufragiu


Limax

fără foaia de scris
poetul e ca melcul fără cochilie

fără locul acela drag
numit casă cu fereastra
spre lumea cealaltă
fără întoarcerea spre sine însuși
fără templul de rugăciuni
fără locul de veci
cărat precum crucea
pe drumul patimilor
fără glasul oceanului infinit
la urechea celui care
îi ascultă cuvintele
fără visul de a fi amintire
pe salba eternei iubiri

devorator de frunze
rătăcitor prin locuri umede
și întunecate
de multe ori confundate cu dragostea

aflat în slujba
iluziilor matusalemice
născătoare de compromisuri


Cea mai frumoasă noapte

sub pleoapele mele
e cea mai frumoasă noapte
amintirile îmi sunt felinare
pe uliţa copilăriei
de la ferestrele caselor
îmi zâmbesc nemuritorii
prieteni

mă îndrept spre casa bunicilor
mă vor certa
fiindcă am rătăcit o zi întreagă
într-o lume din care ei au plecat
mai demult

apoi bunica îmi va spune
hai, vino!
îmi va face vârteje în păr
îmi va pune palma pe ochi
voi vedea cina cea de taină
din visele ei
şi paradisul pierdut

voi ţine minte
sărutul cald de pe frunte
chiar şi în labirinturi
de gheaţă

ce n-aş da
ca deasupra pleoapelor mele
să continue
noaptea cea mai frumoasă

să ia măcar trupul umbrei
spunându-mi din când în când

hai, vino!


Amintiri îngenuncheate în versuri

viaţă, te duci
ca o cenuşă purtată de vânt
ca o corabie traversând
un ocean de iluzii
spre portul liniştit
al unui oraş locuit
doar de îngeri

cu tine ai luat
toate strigătele
asfixiate de plâns
toate răsăriturile
tăinuite de sânge
toate limbile de clopot
ale inimii

te duci ca un ecou
întors la gura născătoare
de iubire şi suflet

te duci
ca un spectacol
fără surle şi trâmbiţe
cu paşi tiptili
pe genele norilor
aprinzând lumânările
cerului

te duci ca un vis
care se desparte
fără resentimente
de acela care-l visează

te duci ca un copil
ce caută sânul Lunii
şi fericirea Căii Lactee

numai eu am rămas
contemplându-te
cu toate amintirile
îngenuncheate în versuri

şi astfel, aproape pe negândite
devin o lacrimă
pe obrazul statuii


Contabil

tu, suflet
înteţind focul mistuitor
tu, inimă
trandafir de cenuşă
scuturându-şi petalele

tu, lacrimă
căutându-şi iubirea pierdută
prin albiile secate
ale pielii

tu, speranţă îndoliată
rugându-te lângă ziduri
de carne cu ferestre
de gheaţă

tu, sânge
tren cu scrisori
neajunse la cer
tu, vis în galop
pe câmpia uitării

tu, privire înfometată
muşcând din pâinea
mucegăită
a Lunii

tu, aripă de lumină
tu, aripă de-ntuneric
tu, zbor îngenuncheat
în rugăciune

tu, lumânare
în ultimul dans
cu nostalgia

şi eu,
acelaşi contabil ocupat
cu dubla înregistrare
a sentimentelor


Florile micului meu deșert

scormonesc
în nisipul scurs
din clepsidra
propriei mele vieți

căutându-mi
copilăria

și ce găsesc?
și ce mă bucură?

doar cochiliile unor amintiri
din care lipsesc
atingerea, glasul
mângâierea

prietenii, părinții, bunicii
nu mai pot fi cu mine

doar vântul
ștergându-mi urmele
și umbra
ca o sabie de întuneric
nelăsându-mă
să mă odihnesc

poate că e prea devreme
să scormonesc
în visele mele

sau, poate, cine știe
vor cădea câteva lacrimi
și-n micul meu deșert
vor înflori cuvintele


Cod roșu de furtună în suflet

tu ştii că sufletul meu
trage de sforile sângelui,
să bată clopotul inimii?

tu ştii că sângele meu
e râul ce se varsă
în Marea Singurătății?

tu ştii că Moartea
își ascute coasa
cu inima mea împietrită
de durere?

tu ştii că inima mea
îşi face munca silnică
în ocnele de sare
ale durerilor mele lăuntrice?

tu ştii că cerşesc amintiri
pe strada copilăriei pierdute?

tu ştii că pot găsi într-o lacrimă
mai multe perle
decât în toate mările
și oceanele lumii?

tu ştii că mă-nvârt
în jurul aceleiaşi inimi,
până rămân fără lacrimi?

tu ştii că inima mea
e fântâna pentru toate speranţele
alungate de seceta plânsului?

tu ştii că lacrima mea
este singurul cer ce încearcă
forma inimii?

tu ştii că-n lacrimă mea
se află cântecul abandonat al inimii?

tu ştii că și pietrele de pe fundul apei
visează să asculte cântecul inimii mele?

tu ştii că inima mea
este o pioneză pe harta lumii?

tu ştii că inima mea bate
ca o toacă scufundată în beznă?

tu ştii că până şi umbra
are nevoie de paşi să respire
o bătaie de inimă?

tu ştii că inima mea
este şi vie şi moartă,
pe jumătate înşelată
de propriul ecou?

tu ştii că jungherul
acela sălbatic numit dragoste,
odată intrat în inimă,
nu mai iese decât
cu maşina de găurit visuri?

tu ştii că atunci când iubesc
îmi strâng speranţele
în cămăruţele inimii,
iar când nu sunt iubit
îmi strâng tristeţea în podul palmelor?

tu ştii că inima mea s-a născut
într-o colivie de oase,
dar nu se teme de cerul ochilor tăi?

tu ştii că inima mea
este o batistă împăturită
iar când o despăturesc, e cât cerul?

tu ştii că inima mea
e sala de aşteptare pentru
toate trenurile iubirii?

tu ştii că iubirea mea
e un imens continent
scufundat în sânge,
lăsând la suprafaţă doar rana,
o insulă pe care naufragiază
oamenii singuri?

tu ştii că alerg
în labirintul de sânge
după muze pierdute?

tu ştii că este mai uşor
să dormi cu mortul în casă,
decât cu muza în inimă?

tu ştii că cele mai rezistente aripi
către Dumnezeu
sunt genunchii?

tu ştii că sufletul meu
e mâna invizibilă
care se furișează printre cuvinte
pentru a mângâia copilul din tine?

tu ştii că inima mea
își plânge copilăria,
când sângele proaspăt venea
direct din pântecul mamei?

tu ştii că lacrima mea
poartă spre necunoscut
ultimul zvâcnet al inimii?

tu ştii că pasărea focului
doarme în sângele meu?

tu ştii că aripi de sânge
tulbură liniştea
viselor mele?

tu ştii că sunt
o pasăre oarbă cu ciocul încovoiat
spre propria inimă?

tu ştii că în sufletul meu
răsare o Lună de sânge?

tu ştii că-n copacul sângelui meu
înfloreşte o inimă?

tu ştii că sângele meu
e un şarpe-nţelept încălzindu-se
la focul nestins al inimii mele?

tu ştii că inima mea e o stâncă vie?
tu ştii că-mi pot dona sângele
chiar şi unei statui?

tu ştii că îmi vânez speranţele
cu lasoul de sânge?

tu ştii că timpul e mut
dar sângele meu îi dă glas?

tu ştii că inima mea
e aşchia înfiptă în toracele timpului?

tu ştii că de secundarul inimii mele
atârnă greutatea tuturor amintirilor?

tu ştii că timpul trece repede
ca un birjar, dând bice inimii mele?

tu ştii că-mi pun inima-n praştie
pentru a dărâma zidul
dintre oameni şi veşnicie?

tu ştii că îmi fumez sângele
cu degete fără filtru?

tu ştii că în inima mea
renaşte un Iisus
cu plete cărunte?

tu ştii că eu sunt ICAR
căzut în sângele scurs
din propria rană?

tu ştii că rănile mele
sângerează fluvii de nemărginire?

tu ştii că viaţa mea
e-o floare ruptă din veşnicie
şi pusă într-un vas plin cu sânge?

tu ştii că sunt dispersia luminii
într-o picătură de sânge?

tu ştii că-n inima mea
cuvintele-şi caută
locul de veci?

tu ştii că poezia mea
este aurul negru din candela inimii?

tu ştii că destinul meu
e creionul ascuţit
înfipt drept în inimă?

tu ştii că-ţi pot oferi
o clipă eternă de dimineaţă
suspendată între şoaptele inimii?

tu ştii că te-am cules
frânturi de iluzii şi gânduri
şi te-am închis în inima mea
închisoare de maci?

tu ştii că sculptez
chipul lui Dumnezeu
în inima de piatră a lumii?

tu ştii că e cod roşu
de furtună
în sufletul meu?

spune-mi,
tu ştii?


Scrisori dintr-o rană

furtuna sufletului
mi-a dezrădăcinat
amintirile

eu stau ascuns în inimă
rememorând despărţirile

aş vrea să-ndur şi să tac
dar nu pot să mă prefac
şi-ncep din adâncuri să cânt
cu glas amar de pământ

inima vrea mai mult
dor răzvrătit în tumult
eu primesc doar perfuzia
care-mi hrăneşte iluzia

degeaba mă consider
fără prihană
sângele îmi aduce scrisori
dintr-o rană:

"nu mai crede-n oameni orbeşte
cineva acolo sus
te iubeşte"


Înăuntrul ruinelor

în privirile noastre amuţite
sângerează speranţa

amintirile se surpă
ca un castel de nisip

umbrele sunt îmbălsămate
cu lacrimi păstrate
în pivniţele singurătăţii

plouă cu nefericire
şi singurul nostru adăpost
este sub carapacea iluziei

înăuntrul ruinelor

acolo unde întunericul
ne muşcă inima cu blândeţe
numărându-ne
firele albe


Nevoia de primenire

tu, poezie
blestem răscolitor
fulger neodihnit
ce scormonește-n
adâncuri
hulă a sângelui
erodând falezele inimii
vânt turbat
desfrunzindu-mi
oasele de amintiri

tu când vei veni
ca o femeie blândă și
frumoasă ca liniștea
unei păduri

pentru a-mi împrospăta sufletul
cu aerul dimineții eterne
pentru a-mi culege lacrimile
cum razele soarelui roua
pentru a-mi schimba visele
ce tot se repetă
cu cearceafuri albe, curate?

tu când vei fi pansamentul
rănilor linse de umbra mea
credincioasă?

m-am săturat să trăiesc
din zbucium, din strigăte
întoarse-n ecouri

din tot ce doare
și sângerează

coboară-te asupra mea
ca o mângâiere
de stele

ca o salcie peste
râul de sânge

ca o șoaptă de iubire
peste rugul aprins
al inimii

ca o nouă istorie
peste ruinele cărnii

ca un vis frumos
trecut printre
genele nemuririi


Timpul

Viclean este Timpul ce tace și face,
Pe toți ne unește, pe toți ne desface,
Noi suntem cu toții secundele sale
Ieșite din inimi cuprinse de jale.

Flămând este Timpul, cu noi se hrănește,
El ia ce dorește, nicicând nu cerșește,
E frate cu moartea, cu umbrele mute,
Cu toate-amintirile noastre pierdute.

Dorit este Timpul de-o lume bolnavă,
Urât este Timpul de-o lume trândavă,
Hulit este Timpul de mulți ce așteaptă,
Iubit este Timpul de mintea-nțeleaptă.

Încet este Timpul când plângi de durere,
Grăbit este Timpul când este plăcere,
Turbat este Timpul când mușcă din tine,
Frumos este Timpul, dar nu mai revine.


Metempsihoză

acolo unde unii văd
frumuseţe, culoare
eu văd mai mult de atât
de exemplu
floarea nu este doar floare
ci şi o umbră care stă
cu mâna în sus
cerându-mi inima
cu împrumutul


Fântâna

un râu curge
pe sub pământ

cineva
cu nepotolită sete
sapă fântâna

dar carnea, nu e pământ?
iar sângele, nu e râul
izvorât dintr-o inimă
pătimaşă?

şi rana din care
poezia țâșnește
şi inundă hârtia,
pe ea cine o sapă?

vreau un răspuns
nu mă pot mulţumi
doar cu ploaia
doar cu stelele
de decor
doar cu umbra
cu gura plină
de pământ

cu nepotolită sete
voi întoarce totul cu susul în jos
voi săpa o fântână

şi voi înghiţi
tot cerul


Firicelul de sânge

tu spui că sunt prea obosit
ce-i drept, firicelul de sânge
care mi s-a spart într-un ochi
asta ar trebui să însemne

însă e mai mult decât atât
e dorința nebună
a sângelui de a privi
și altceva decât deșertul carnal
prin care trece necontenit
menținând vii amintirile

dorința să privească
soarele, păsările, arborii
munții, marea, fratele lui râul
străbătând o pădure
cerul care i-a pansat rănile
cu poeme

și oamenii, mai ales oamenii
care nu l-au băgat
niciodată în seamă
necunoscându-i durerea, spaima,
copilăria în brațele inimii
iubirile ca frunzele
purtate de valuri
bătrânețea, drumurile tot mai înguste
ale reîntoarcerii spre acasă

și câte ar mai fi de zis
dar, să ne rezumăm
la simplul fapt

că sunt obosit
mult prea obosit


Ritual șamanic

în fața mea o oglindă
îmi mângâie aripile
în spatele meu o oglindă
trage cu dinții de umbră

a fi sau a nu fi zbor?
aceasta-i întrebarea

și-n mine se pornește
ritualul șamanic
al sângelui

și sufletul fumează
pipa păcii
cu celălalt eu


Locul meu

îmi place pădurea
cu aerul ei curat
cu păsările ei cântătoare
dar pădurea mi-a spus:
locul tău nu e aici

îmi plac toate, și cerul
cu holdele lui de stele
și oceanele pline de insule
și deșerturile cu oaze suspinând
după gurile celor însetați
și muntele privind de sus lumea
și câmpiile cu iarba lor învelind
somnul tuturor înțelepților
dar toate mi-au spus:
locul tău nu e aici

îmi place și poemul acesta
prin care încerc
să fiu pretutindeni
dar și el îmi repetă:
locul tău nu e aici

dar unde e locul meu
unde, unde?

în oglinzi sunt mereu mai bătrân
în oameni mă simt
ca și cum n-aș mai fi
iar visele se termină mereu
înainte de a începe

îmi place și umbra
dar umbra tace și-și roade lanțul
ceea ce-mi dă de-nțeles
că locul meu nu e aici

cobor în mine
traversez sângele
ca și cum aș traversa
cele șase râuri ce separă
infernul de lumea viilor
ajung la inimă
dar inima îmi răspunde:
locul tău nu e aici

cobor și mai adânc
de undeva, de departe
se aude o voce:

întoarce-te!
locul tău nu e aici

mă întorc
și ajung în spatele măștii
și toți, și toate îmi spun:

acum știi


Chip oglindit în lacrima lui Dumnezeu

îmi privesc chipul
în mintea limpede
a dimineții

aici sunt eu
adevăratul eu
abia ivit dintr-un vis
calm, senin, fără durere

apoi, pietrele încep să cadă
una câte una îmi tulbură chipul
de nu mai ajung să mă recunosc
sunt ce vor ceilalți
un tremur
o imagine distorsionată
un străin
un cerșetor de tandrețe
pe strada indiferenței
un copil care nu mai are voie
să se întoarcă acasă
un profet al lucidității
supus oprobriului public

undeva, în sufletul meu
se pornește furtuna
inima e un câine ce stă să rupă
lanțul sângelui

dar nu
nu mă răzbun

doar sap în mine
pentru a-mi regăsi liniștea
cobor acolo unde
nu poate ajunge
decât Dumnezeu, tăcut ca un munte
și eu, privindu-mi chipul
în lacrima lui


Maestrul cârpelilor

e timpul să investesc
și în mine, îmi spun
până acum totul a fost
în numele poeziei

îmi fac inventarul
atâtea părți din mine lipsesc
atâția ani am pierdut
atâtea cicatrici, atâtea găuri adânci
atâtea răni care încă
mai sângerează
atâtea absențe, atâtea doruri
și doar o umbră

hm!

merg la farmacie
cumpăr o pungă cu medicamente
degeaba, niciunul
nu-și mai face efectul

ce-am pierdut, nu mai pot recupera
ce-am stricat, nu mai pot înlocui
ce mă doare, nu mai poate găsi alinare
ce-a murit, mort este în mine
ca un mormânt pe care-l port
pretutindeni, chiar și în vise

ce să fac?
nu mai vreau
să-mi cârpesc viața
cu poeme!

și totuși
un poem cu glas de copil
și-un poem cu glas de femeie
mă opresc să cârpesc cerul
cu sufletul meu


Șalupe de hârtie

nu demult am găsit o corabie
scufundată în sânge
o amintire lovită
de torpila unui sentiment
răzbunător

avea suprafața
acoperită de colesterol
am scrijelit-o cu unghiile
și i-am aflat numele

era acceași și aceeași IUBIRE
pe care am simțit-o cândva
când mă căuta cu o blândă adiere
pe la pleoape
și mă săruta
prin fereastra deschisă
a inimii

cum a ajuns acolo
e vina numai și numai a mea
am permis urii
să-mi intre în sânge
lăsându-și doar periscopul
la suprafață

așteptând distanța potrivită
pentru lovitura de grație

acum
cu 50 de șalupe de hârtie
plutind deasupra sângelui
îmcerc să readuc IUBIREA
pe linia de plutire


Precum somonii

lacrima pe care o vezi
poartă în ea nenumărate poeme
unele se vor hrăni
din ochii tăi
altele se vor întoarce
precum somonii
în haina lor nupțială
trecând de toate
zăgazurile sângelui
pentru a fi cât mai aproape
de inimă

vor face acest drum
de câteva ori
pentru a da viață
noilor mele poeme
apoi vor muri
fără să se mai întoarcă
în lacrimă

tu vezi nenumărate poeme
pline de viață
dar nu vei ști niciodată
câte poeme au murit
în sângele meu


În fiecare poet sălășluiește un Iov

cu buze de suferință
dau viață noului chip
oglindit în lacrima veșniciei

prea mult bine
dăunează lucidității

În fiecare poet
sălășluiește un Iov

eliberat de spaimă
admir nemărginirea
cuvintelor


Vârsta mea

tu vrei să știi ce vârstă am
doar atât, o cifră, o simplă cifră
ei bine, am împlinit
o copilărie, una singură
câteva mari iubiri
câteva stoluri de păsări călătoare
câteva zboruri frânte
zeci de anotimpuri din care am rămas
cu câteva amintiri, cu câteva fire albe
sute de răni, unele încă nevindecate
câteva mii de țipete, cele mai grele
fiind cele neauzite de nimeni
sute de mii de vise irosite
și doar unul pe care toată viața
m-am tot chinuit să-l împlinesc
sute de milioane de pași
alături de străini, de cei dragi
sau de credincioasa mea umbră
aproape un miliard de respirații
împrospătându-mi sufletul
sau făcând repetiții
pentru clipa în care
sufletul va pleca definitiv
peste un miliard de bătăi de inimă
fără să pot păstra măcar una
pentru cina cea de taină din ceruri

aș fi putut să-ți spun o simplă cifră
dar am simțit că voiai, de fapt,
să mă-ntrebi cine sunt
de unde vin, spre ce tărâmuri mă-ndrept,
ce iau cu mine, ce las în urmă

am împlinit câteva biblioteci
un raft fiind scris chiar de mine

vezi?
sunt mult mai bătrân decât par
cu toate acestea, mă voi ridica
de pe cuvintele mele
și-ți voi ceda locul


Poezia nu înseamnă doar negru pe alb

poezia nu înseamnă
doar negru pe alb

ci și cenușa gândurilor
pe zăpada copilăriei
umbrele pe trecerea de pietoni
dintre viață și moarte
sângele petrolifer
pe sarea dorului
pana corbului
pe marmura crucii
pâinea de secară
pe masa neprihăniților
mierla pe tristețea oaselor
tinerețea veșnică
pe efemerul cărunt
pupila pe ochiul
ce nu mai vede
norocul pe zaruri
corabia de pirați
pe spuma valurilor
furându-vă inimile

poezia nu înseamnă
doar negru pe alb


Un palimpsest al neantului

umbra,
un adevăr care le cere
pașilor mei
să nu mai înainteze

închid ochii
zidul plângerii
se surpă în sânge

visez că zbor deasupra
tuturor nopților

un alfabet infinit
mă recucerește

un palimpsest al neantului
pe manuscrisul
vechilor amintiri


Blândul policandru al visului

necunoscându-ți taina
rămân timid precum umbra
așteptând un gest
de primenire a sufletului

și dacă sângele nostru
nu-și va regăsi culoarea
în trandafirul dezrobit
al sărutului

voi aștepta
să coboare un braț
din blândul policandru
al visului

să ne luminăm
unul altuia
veșnicia


Pescar

cu năvodul
umbrei
trag visele
morților


Ceasornicul sângelui

te văd
și ceasornicul sângelui
mă trezește
la viață

mă-nvârt într-un călcâi
ca o rotiță
scăpată din mâna
ceasornicarului

ești frumoasă
ca o metaforă eliberată
din cătușele ierbii

îmi întind un vers
către tine

dansezi?


Inimă amintivoră

tu ai plecat
acum, sufletul meu
este o casă părăsită
cu ferestre prin care
nu mai pătrunde
lumina

toate cuvintele
au amuțit

doar inima
legată cu lanțul
de copacul sângelui
latră din obișnuință

câteva amintiri îngropate
îi vor ține de foame


Lumina din adâncuri

am vrut să aflu ce e
dincolo de durere
și-n liniști abisale
am coborât adânc

nici carne și nici sânge
nimic n-am luat cu mine
doar niște necuvinte
să-mi țină de urât

și am simțit deodată
o stranie prezență
ce deveni lumină
căzut-am în genunchi

am spus o rugăciune
și aripi a prins dorul
de lumea părăsită
de oameni ce m-au plâns

de foaia de hârtie
de mâna-mi tremurândă
de vechea mea iubire
de noul început


Lockdown

frigul s-a întors
în ropotele de aplauze
ale ploii

frunzele n-au timp
să-și mai spună părerea
despre toamnă
și cad

strada se îmbolnăvește
de lipsa pașilor

o mașină trece ca un frison
pe spinarea de-asfalt

un chiștoc de țigară
se stinge ca un bătrân în spital

o mască, pe jumătate
înecată în baltă
îmi smulge un zâmbet amar

trag perdeaua
mă așez pe canapea
și mă vaccinez cu poeme


Doar o virgulă

pe tine, sânge,
te simt mereu încălzindu-mă
tu ești cea mai devotată
taină a lumii

pe tine, inimă,
te aud în toată splendoarea
șoaptelor tale
tu ești cel mai frumos cântec
al universului

pe tine, creier,
te cutreier și ziua, și noaptea,
pe străzile pavate
cu amintiri de demult
tu ești orașul
în care îi invit și pe ceilalți
să respire prin gânduri

pe tine, umbră, te iert
tu nu m-ai încălzit
nu mi-ai vorbit
dar ai știut mereu să asculți
așa cum cenușa ascultă
creșterea ierbii

pe tine, moarte,
te anunț că lacrima
pe care te faci că n-o vezi
e doar o virgulă
din poemul meu
nesfârșit


Ecoul unor aripi neobosite

iubito,
ce auzi tu
că-mi bate în piept
e doar ecoul
unor aripi neobosite

priveşte acolo sus
inima mea
se hrăneşte
doarme şi visează
în zbor

chiar şi atunci
când sângele meu
o cheamă înapoi

ea se roteşte-n cercuri largi
desenând infinitul

să ştii, de fapt
că şi inima ta
îmi spune acum
că vrea să se înalţe
în zbor

inimile noastre
să deseneze în tandem
infinitul

iar noi
să ne iubim ascultând
ecoul unor aripi
neobosite


Beția tristeții

tristețe,
ploaie cerșind
deschiderea unei palme
frunză fără vise-n nervuri
adulmecându-mi
copilăria pierdută
lumânare înecată
în propria-i ceară
umbră ancorată
de țărmul nimicniciei
cascadă de amintiri
în care îmi spăl
nesfârșitele răni
adâncite de pumnale
de ceață

cu tine îmi petrec
singurătatea
te sorb ca pe un vin
mai vechi decât sângele
te-ating cu aripa
zborului încătușat
te cânt cu inima
dezacordată
de săgeata iubirii
te sărut cu buze
de cruce vie
te las să te cațeri pe mine
ca o iederă


Cântec pentru inima mea

ție, inimă,
îți dedic astăzi
cântecul meu
ție și sângelui tău
în care s-a botezat
poetul din mine

tu ești harta cerului
strânsă într-un pumn
în care încolțește speranța
tu ești zborul închis
într-o colivie de vise
așteptând răsăritul
tu ești stânca apărând țărmul
de timpul cu spume la gură
tu ești frumusețea
ce-și schimbă chipul
la fiecare pulsație

tu zidești fericirea
pe temelia durerii
tu ești pâinea
lui Dumnezeu

cântecul meu
e primul cântec de primăvară
al mierlei

ți-l dăruiesc împreună
cu florile îmbobocite
ale versului

mulțumindu-ți
pentru limba renăscută
în clopotul sângelui


Sufletul cărților

citesc
și-ncerc
să intru în sufletul
tuturor cărților
mă descalț la intrare
și pășesc într-un templu
în care cuvintele încă respiră

aceste cărți au fost scrise
de poeți pe care
nu i-am cunoscut niciodată

nu am mâncat cu ei
nu am băut cu ei
nu am vorbit împreună
despre femei, despre muncă
despre Dumnezeu

nu i-am privit scriind
în colțul acela fermecat
unde coboară cuvântul
ca o rază din ceruri

nu am mers pe aceleași alei
în serile ploioase de toamnă

nu le-am auzit inimile
ticăind ca niște ceasuri oarbe
în liniștea deplinei singurătăți

nu le-am văzut rănile
nu le-am mirosit sângele
nu i-am văzut încărunțind
nu i-am văzut lăcrimând pe hârtie
nu i-am văzut strângând hârtia
cu ură în pumni
nu i-am văzut ținând copiii în brațe
nu i-am văzut cărând crucea
cuvintelor fără cititori
nu i-am văzut murind
ca niște îngeri cu aripile roase
de moliile tuturor amintirilor

nu am văzut nimic
dar acum
când citesc
văd şi ce-i scris, şi ce-i nescris

bat la poarta fiecărui cuvânt
și simt sentimentul
care i-a dat viață

simt fluviul
care izvorăște din inimă
simt fiorul
de pe șira spinării
simt durerea intrând
ca un pickammer în oase
simt frigul abisului
simt căldura lumânării
simt praful ridicat
de ușa ce se închide
simt adierea sufletului
ce face naveta între cer și pământ
la fiecare respirație
simt visul, freamătul, nostalgia
simt secundele trecând ca furnicile
cu firimituri de viață în clești
simt toate absențele și toate durerile
lumii întregi într-o singură lacrimă
simt lupta, simt soldatul
rănit de gloanțele nefericirii
simt cimitirul din inimă
simt revoluția sângelui
simt pacea
porumbelul alb al poemului
înălțându-se
către supremul
cititor


Poem izvorât din gura știrbită a inimii mele

am adormit strigătul
în leagănul amintirilor
am fecundat abisul
cu o scânteie
pe care nimeni
nu reușea să o vadă
am învățat alfabetul
fiecărei celule

și din gura știrbită
a inimii mele
a izvorât un poem
s-a amestecat cu sângele
și a curs prin rana nevindecată
pe niște pagini
care vor fi răsfoite de oameni
așa cum vântul răsfoiește
frunzele toamnei


Insomnie

poezia,
acest întuneric domesticit
de lumina ochiului interior
acestă inimă care se zbate ca un fluture
în pânza de păianjen a timpului
aceste amintiri care plutesc
ca frunzele toamnei
pe râul sângelui
această lacrimă
cu care ademenesc cerul
în timp ce pământul
mă ademenește
cu roua firelor de iarbă
acest vis care împrumută
aripile și cântecul mierlei
sau haina de doliu a umbrei
acestă piatră de pe suflet
pusă la temelia
noului paradis
acest turn în care ceasul
a luat-o cu mult înainte
pentru a privi cu mult înapoi
această cruce de piatră
deschizând poarta eternului mut
această cenușă care
prevestește uitarea
această insomnie
care mă alăptează la sânul ei
cu poeme


Rana care nu se vindecă niciodată

eu nu trăiesc cum se trăiește
și nu voi muri cum se moare
chiar acum mi-am citit viitorul
în frunzele însângerate ale toamnei
voi fi rana care nu se vindecă niciodată

cândva am jucat ruleta rusească
și glonțul iubirii mi-a rămas în creier
fiecare poem e o radiografie
în care puteți vedea că spun adevărul

eu nu scriu cum se scrie
camera mea de lucru e inima
sângele e masa de scris
oasele îmi șoptesc
ceea ce le șoptește pământul
ochii mi se închid pentru a fi cerul
ochiului ce se deschide lăuntric
clădită în mine e catedrala
umbrelor fără stăpân
pe gură scot dangătul de clopot al abisului

eu nu visez cum se visează
viața, un vast ocean
în care naufragiez pe insule de hârtie
un castel de nisip
surpat de o singură lacrimă

inima se scufundă ca o piatră
în neagra fântână a visului


Odă poetului fără mască

din ţara marelui zid
din ţara în care s-au inventat
praful de puşcă, hârtia, busola, furculiţa
periuţa de dinţi
zmeul şi jocurile de cărţi

din ţara în care locuieşte o cincime
din populaţia lumii
din ţara în care Ai Qing s-a ridicat
cu faţa spre soare
pentru a scrie imnul luminii

din ţara aceasta minunată
a apărut virusul ucigaş
şi odată cu el
omul cu mască a luat locul
omului fără mască

iar vina, ştim bine, se împarte la toţi
e vina negrelor gânduri
care ne-au lipit cu spatele
de zidul spitalelor
care ne-au pus măşti
şi ne-au mitraliat
cu gloanţele lor invizibile

o, tu, omule
măştile oricâte ar fi
nu pot ascunde faptele
nici moartea nu poate ascunde
secretele o veşnicie prin buzunare

dacă ştii toate acestea
de ce te chinui să fii altul
în faţa oglinzii?

doar aşa de dragul jocului
în care vei face analiza cărnii
şi a picăturii de sânge
cu instrumente de mare tandreţe?

doar aşa de dragul jocului
de-a v-aţi ascunselea
printre absenţe cu strigăte disperate?

o, tu, omule
îţi dăruiesc un nou suflet făurit de inima mea
încă nestinsă de alizeele dorului!
te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa
în fântâna dorinţelor,
numai acolo oamenii sunt fără măşti,
o mie de ochi nemişcaţi
în o mie şi una de nopţi!

o, tu, omule
descarcă-ţi sufletul de toate bagajele suferinţei
de toate hainele pe care suferinţa le îmbracă
de toate figurile de stil sau de
exhibiţionismul cu măşti

priveşte omul nou din oglindă
reinventează-te în fiece clipă
lasă un dram de-nţelepciune
în ridul adânc

fii poetul!

numai el ştie câtă speranţă
este în casa cuvintelor sale
atunci când moartea vine
cu dansuri, confeti şi măşti
şi poartă o mască surâzătoare
o mască legată cu sfoara visului şi sfoara iluziei
o mască sub o mie şi una de măşti părăsite
de speranţe şi vise

fii poetul care zgârie această mască
cu bisturiul cuvintelor sale
căutând un zâmbet luminos
care să-i arate calea
prin negura minciunii
şi-a prefăcătoriei

fii poetul care scrie
poemul limpede ca o lacrimă
moartea nu va îndrăzni să te atingă
dacă vei fi infectat cu iubire

nu mai lăsa ca visele tale
să fie o inutilă răsuflare prin mască

fii poetul!
hrăneşte-te singur cu dragoste,
prin gura cuvintelor tale...
foloseşte veninul şarpelui ca medicament
pentru muşcătura iubirii
scoate lacrimi chiar şi din piatra seacă,
înapoindu-le marelui creator
pune-ţi inima-n praştie pentru a dărâma ziduri
care se interpun între oameni şi veşnicie
poartă-ţi sufletul ca pe o floare de colţ
la reverul amintirilor
în întâmpinarea adevărului ultim
hrăneşte-te din zbor cu nectarul zeilor
strânge toate stelele căzătoare
şi reaprinde focul inimilor
sădește flori nemuritoare pe mormântul iluziei
sculptează chipul lui Dumnezeu
în inima de piatră a lumii
cultivă miracole pe câmpiile elocinţei
ridică-te din epoca beznei
precum Iisus din mormânt

fii poetul!
fii cea mai frumoasă rugăciune
pe care viaţa o face pentru statornicia clipei
fii lacrima de foc curgând
pe obrazul pământului
şi biciul de flori plesnind
peste coama răvăşită a timpului
fii cel ce se scăldă într-o lacrimă,
înotând printre nuferii amintirilor
fii inima care toacă viaţa mărunt
pentru a o asezona cu metafore
fii inima uriaşă cât o Patrie,
bătând în pieptul unui copil
fii lebăda ciugulind de pe fundul lacrimii
fii muntele care se înalță mereu
deasupra norilor cenușii
fii praful de puşcă al stelelor
şi cântecul de leagăn
al tuturor sufletelor oarbe
fii albina ce culege metafora
din florile nemuritoare ale cuvintelor
fii tocul când cerul e călimara
fii pana de înger înmuiată în lacrima cerului
fii cel pentru care glasul pietrelor
este mai puternic decât glasul tunetului
fii vulcanul care fumează pipa păcii cu cerul
fii chirurgul care ajută noaptea
să nască prin cezariană
o minune de poezie

iată-ţi lumea,
priveşte-o cum aşteaptă să fie salvată
niciodată n-am pierdut din privire
speranţa ochilor tăi şi lumina

nici umerii tăi pe care
se sprijină cerul

o, tu, poetule fără mască
o, tu, soare ivit dintre nori
o, tu, cântec pentru toate păsările
ce nu mai ştiu ce e zborul

aud viitorul şoptind
mai e atât de puţin
până la strigătul
de bucurie!
 

O altfel de toamnă

toamna aceasta arată
de parcă mi-aș fi zdrobit
inima între dinți
vântul bate ca o respirație
care nu mai vrea
să audă de mască
fiecare arbore e un cuțit
curățat de rugină
pentru a spinteca
amneziile iernii
fiecare frunză e un poem
pe care iscălește firul de iarbă
iubita mea e o salcie
care-și piaptănă părul
la marginea râului
ultimul strop de lumină
se zbate în așternutul amurgului
sângele meu e colorant
pentru vieți virtuale
în camera obscură a minții
îmi developez visele



    Partea a II-a - Revoluţia sângelui

Oameni rogvaiv

suntem dispersia luminii
în picăturile de sânge
radiaţii ale aceluiaşi
spectru divin


Sânge

Sângele-albastru
cerul sucombă
inimi senine
pântecul seu

Sângele galben
chinuri mocnite
râncede visuri
soare ateu

Sângele negru
fiară vicleană
moarte flămândă
crez panaceu

Sângele verde
ierburi orfane
trup rădăcină
umbletul greu

Sângele roşu
crudă iubire
frate de cruce
Om-Dumnezeu

Sânge de molii
foaie velină
sufletul zace
plumb minereu


Afară din suflet

„am ales viciile pentru a fi fericit”

iubiri la bucată
cu aromă de cireşe
şi dantelă catifelată

îmi fumez sângele
cu degete fără filtru
mă droghez cu dragostea mea
bolnavă de cancer

plămânii, spitalul iubirilor
înnebunite după gratii de oase

inima, bătrână toxicomană
cerşind o ţigară

lăsaţi ferestrele deschise
vreau să zbor către paradisul
celor care cultivă iluzii

să trag un fum
să mă dau afară
din suflet


Revoluţia sângelui

camarazii mei viermii:
unicii perpetuum-mobile (George Filip)


sângele ţipă ca din gură de şarpe
viermii călătoresc pe drumul mătăsii
zilele trec nepăsătoare, mioape
omul îşi ţine cuţitul la brâu
ca pe-un frate

ce palide priviri se-agaţă
de catapeteasma trupului
ce ignoranţă ne bântuie sufletele
suntem buni doar ca răspunsuri
la întrebări fără sens!

oh, dragoste înlănţuită pe muntele Erebus!
ce palide priviri se-agaţă
de catapeteasma trupului
câte noduri gordiene mai sunt
pe firul vieţii
câţi poeţi mai dorm cu sabia-n teacă
şi câte inimi mai bat în surdină
îmbătându-se cu propriul sânge?


Autoportret cu ochii închişi

odată cu oamenii mor şi ideile măreţe
moare şi gloria lumii
vanitatea rămâne o zdreanţă
cu care orbii se şterg de lacrimi

ce fericit sunt când vine o poezie la mine
aşa ca un înger ce-şi caută aripile
printre cuvintele mele!

aşa ca o doamnă tăcută şi frumoasă
iubindu-mă departe de ochii lumii

aşa ca între două vieţi, ca între două
pete de sânge, ca între două şoapte
ca între două vise…

aşa ca într-un autoportret
cu ochii închişi


Copii de rumeguş

să mă opresc să continui
să mă supun timpului nemilos
ce trece prin mine ca joagărul
printr-un trunchi de copac
aşchia nu sare departe de trunchi îmi spun
dragostea nu face copii de rumeguş
să mă opresc să continui
să mai privesc în urmă
nici nu mai ştiu de unde-am început să cresc
din ce pământ din ce lacrimi
degeaba mă opintesc să ridic piatra
ce-mi apasă pe suflet
piatra ce mă trage la fund
în propriul meu sânge


Magia cuvintelor cu dinţi ascuţiţi

să simţi cuvintele cum muşcă din carne
cu dinţii lor ascuţiţi
şi numai sângele tău
să le aducă mai aproape de suflet

de unde veniţi, voi, cuvintelor
din ce masonerie a nopţii
din ce magie albă a zăpezilor veşnice
din ce inimă cu obloanele trase
din ce desagă cu dorinţe spuse în van?

să simţi cuvintele, toate cuvintele
rămase pe drumuri
strivite de paşi, înghiţite de umbre
să simţi toate cuvintele ascunse de gura lumii
ascunse de nevoile imperative
ale unei iubiri cu dinţi ascuţiţi


Albastru infinit

doi fraţi trăiau nedespărţiţi
de o bună bucată de vreme
aveau aceeaşi inimă albastră
şi acelaşi sânge albastru
aveau aceeaşi privire albastră
şi aceleaşi lacrimi albastre
aveau aceeaşi iubită albastră
şi acelaşi Dumnezeu albastru
doi fraţi trăiau nedespărţiţi
de o bună bucată de vreme
şi, într-una din zile, unul din fraţi
spuse cu jumătatea de gură a celuilalt
suntem prea mari noi doi pentru o singură viaţă
şi prea morţi pentru o singură cruce
şi atunci unul din fraţi
îşi luă asupra sa păcatul de a fi om


Sensul vieţii

inima mea
pioneză pe harta lumii
lumea nu va cădea de pe zidul ridicat
între abis şi-nălţare

sufletul meu
şarpe de aer strecurându-se
printre umbre speriate
umbre răstălmăcind
necuprinsul

viaţa, doar o mirare
între două ascunderi

mâinile mele
drumuri mai aproape de sânge

graţioasă moartea se plimbă
ca o lebădă neagră

ochii mei şi lumina
ce nu se vede pe sine
umbra cocoşată de atâta povară
ochii mei şi lumina
ce nu se vede pe sine


În sângele meu se porneşte Jihadul

unde sunteţi voi, cuvintelor, miracol al înfăptuirii
zadarnic este tronul acesta
peste împărăţia nimicului!

nicio pasăre oarbă, niciun gând răscolit de tandreţe
nicio umbră levitând peste zăpezile veşnice
nicio jertfă adusă monstrului sacru
cerber la porţile visului

unde sunteţi voi, elegii ale morţii
zadarnice căutări
prin amneziile timpului !

unde eşti, tu, fiară descătuşată
înger imponderabil, noapte feerică
ego transcendental, lumină izbăvitoare

unde eşti, tu, muză cu clopoţei
paing pe globul meu ocular

chiar acum, în sângele meu
se porneşte Jihadul!


Poezeul cuvântului

eu creez poezia
mai întâi în imaginaţia mea
ruptă din coasta unui gând
apoi în măruntaiele mele
amestecată cu sânge şi durere
apoi născută pe gură
ca un fluture ieşit din stomac
eu
poezeul cuvântului
creez
poezia


Visând nemurirea

stau cu mintea la pândă, cu rana deschisă
ca o floare carnivoră
cuvintele trec prin sângele meu, vin la sufletul meu
să se-mbogăţească de sensuri
iar eu, lacom, le-nchid printre vintre
visând nemurirea
dar cum să rezist, cuvintele strigă-lovesc
îşi cer înapoi libertatea
mă lupt cu preţul vieţii, mă lupt
fie-i pagina uşoară poemului
pe care tocmai l-am ucis


Osmoza rănilor

suntem vânători
cu lasouri de sânge
contrabandişti de suflete
peste graniţele unui sărut
jongleri cu inimi de cârpă

suntem iubiri ignifuge
ne retragem comozi
în saltele pufoase
şi vărsăm lacrimi de crocodil
pentru reîncarnarea
pasiunilor dure

zei captivi în lagărul
perpetuării
noi staruri crescute
în leagănul civilizaţiei
corupte

timpul se bâlbâie
ceasul biologic o ia mereu înainte
liniştea supurează
emoţia cangrenează la încheieturi
dorinţa rupe braţele
inimii nude

ne plimbăm din trup în trup
ca prin camerele unui labirint
fără ieşire

suntem şi iar suntem
aceeaşi ritmicitate sub dictatul ruinei
aceeaşi repetiţie a verbului suntem


Epave pe fundul mărilor interioare

te scufunzi în neant
şi ieşi mereu la suprafaţă
cu peştele alunecos
în ciocul lung şi încovoiat

pasăre invizibilă
enigmatic mesager al cuvântului
cine sunt eu
dacă tu încetezi să exişti?

printre vorace
creaturi ale fluviului sânge
îmi caut amintirile mele
epave pe fundul mărilor
interioare


Timp coagulat

„je me recherche et ne sais si je brûle
ou si le froid se cache sous ma cendre” - Robert Sabatier


prin mine curge sângele antic
fluviu neobosit prin deşertul carnal
înflorind civilizaţii după civilizaţii
la fiece rană

prin sângele meu se îneacă toate corăbiile
cu sclavi ucişi de loviturile inimii
rămân doar catargele-nalte
pentru odihna îngerilor

prin sângele meu sunt lăsate mesaje
de la o boală la alta
de la o celulă la alta
moartea-şi aruncă plasele
poate va prinde peştele gras

prin mine curge sângele antic
fluviu neobosit prin deşertul carnal
umbra plănuieşte un asasinat


Extemporal

măştile oricâte ar fi
nu pot ascunde faptele
nici moartea nu poate ascunde
secretele o veşnicie prin buzunare
dacă ştii toate acestea
de ce dai mereu extemporal în faţa oglinzii
doar aşa de dragul jocului în planul secund
în care faci lobotomia şoarecelui din labirint
şi analiza gustului cărnii şi a picăturii de sânge
cu instrumente de mare tandreţe
doar aşa de dragul jocului de-a v-aţi ascunselea
printre absenţe cu strigăte disperate
cu ecoul întemniţat într-o bătaie de inimă


În copacul sângelui meu...

în fiecare seară
îşi ia bocceluţa şi pleacă
să-mi dai de veste îi spun
şi-nchid ferestrele
visele mă ispitesc, dar umbra se-ntoarce
mai am timp să iubesc
în copacul sângelui meu înfloreşte o inimă
fructul dă în pârg
aşteaptă să fie muşcat
nimicul îşi croieşte drum ca un vierme
prin carnea fragedă
femeile dorm
în cele patru morminte


Omnia precedes tempora…

inima
gâtul subţire
al clepsidrei de sânge

plămânii
gâtul subţire
al clepsidrei de aer

ochii
gâtul subţire
al clepsidrei de vise

sânge învechit
respiraţii îmbâcsite
zboruri în cearceafuri
de noapte

gălbenuş
de soare stricat
în albuşul dimineţilor

ou clocit
de pasărea oarbă
a morţii


Florile sângelui

durerea trece ca plugul prin carne
răscolind amintirile
smulge rădăcinile ierbii rele
ce îmi acoperă pielea
inima pompează neîncetat
foc mistuitor prin vene

am de îngrijit pământul
din care vor răsări florile sângelui
iubita mea le va culege pe toate
le va pune într-o carte la uscat
alături de alte poeme

miroase a ars, nervii cedează
ca nişte siguranţe electrice
mă privesc în oglindă
ochii… două găuri negre
prin care nimicul absoarbe iluzia
oasele aliniate într-un instrument muzical
în care suflă doar moartea

durerea îşi înfige cuţitul adânc în creier
sunt salvat, chiar acuma trece cămila
prin urechile acului


Antifonez pereţii inimii

sunt omul cu mâinile în cătuşe lovind pereţii inimii
mi se deschide o uşă, mergi înainte, nu spune nimănui
de unde vii sau unde te duci
doar mergi
cu picioarele în lanţuri
cu sufletul târându-se pe coate
spre miraculosul loc al uitării cu miros de carne râncedă
şi mucegai înflorit

toate amintirile mele ard ca nişte vreascuri
stau în faţa propriei vieţi binecuvântând căldura iluziei
şi stratul gros de cenuşă ocupă forma predestinată
adevărului ultim

pleoapele cad ghilotină peste irişi albaştri
fără lacrimi, mă întorc pe o parte
un înger se tăvăleşte în praf
prin sângele meu vizitiul îşi biciuie caii

sunt omul cu mâinile în cătuşe lovind pereţii inimii
nimeni nu mai aude nimic
nu mai spune nimic


Perplexanta prezenţă

poetul este lacrima de foc
curgând pe obrazul pământului
şi biciul de flori
plesnind
peste coama răvăşită
a timpului
poetul este praful de puşcă
al stelelor
şi cântecul de leagăn
al tuturor sufletelor
oarbe
poetul este ochiul
care îi lipseşte ciclopului nopţii
şi ochiul care îi lipseşte
ciclopului zilei
poetul este perplexanta prezenţă
pe covorul roşu
al propriului sânge
braţ la braţ
cu doamna moarte
spunându-i ceva la ureche
zâmbindu-le apoi celorlalţi
ca şi când
i-au mai rămas
multe vieţi de trăit
Cine v-a ascuns în inima mea?

ar trebui ca inima mea
să fie o curgere neîntreruptă
precum râul care udă
concomitent
malurile
dar cineva doreşte
ca ultimul şi penultimul
om de pe Pământ
să lupte pentru bătăile
inimii mele

oare sunt clepsidra
cu inima la mijloc?
dar sângele acesta vărsat
zilnic pe foaia de hârtie
cui aparţine şi pentru cine
este ofrandă?

o, zei ai sistolei
şi ai diastolei
cine v-a ascuns
în inima mea?


Prea târziu pentru a fi fericit

mi-am întors sufletul
dintre lacrimi
pentru o nouă întâlnire
cu tine

credeam
că îmbrăţişările noastre
ne vor uni mările de sânge
şi vom locui pe aceeaşi
insulă misterioasă
a fericirii

dar sufletul meu
s-a întors precum
cel care plecase în căutarea
tinereţii fără bătrâneţe
şi a vieţii fără de moarte

s-a întors şi m-a găsit
pe mine, singur
împovărat de ani
îmbrăţişând
o fotografie


Nu eşti pregătit

speranţa îngenunchează
în lacrimi de iubire
în timp ce inima îi spune
sângelui să mai aştepte
până la eterna coagulare

gândul e sfărâmat
în mii de presupuneri
ce aprind o ură
de nedescris

cuvintelor le cresc
gheare cu care încearcă
să scoată ochii
celei de-a doua şanse

nu eşti pregătit
pentru marea iubire
mai trebuie să suferi
pe foaia de hârtie
bântuit de propriile
tale vise


Sculptură în inima de piatră a lumii

viaţa asta este
întinderea vastă
a unui vis
în care meditează
doar umbrele

iar eu
îmi iau în mâini
cuvântul
dur ca o daltă
şi sculptez
în inima de piatră
a lumii
chipul lui
Dumnezeu

pretutindeni
statui lăcrimând
aşteaptă să bată
clopotul sângelui

pretutindeni
cea din urmă cenuşă
se aşază liniştit
pe pământ


Preludiul unui naufragiu etern

cuvântul
precum ancora
aruncată în negrul abis
nu mă lasă să plec
şi stau la suprafaţa
propriului sânge

valurile timpului
mă lovesc
o dâră înspumată
se desprinde de mine
şi dispare

vântul îmi şopteşte
un cântec străvechi
iar eu îl îngân
mai rezist, mai rezist!

o întrebare
mă sâcâie
ca o insectă sub haine
tărâmul promis
mai există?

departe, departe
pumnalele stâncilor
aşteaptă să-mi sfâşie carnea

o pasăre se aşază
pe trunchiul meu cerebral
şi-mi ciuguleşte
amintirea copilăriei

mai rezist, mai rezist!


Dor

sângelui meu
i-e dor de apa dulce
a unui fluviu
de iubire
şi de la atâta aşteptare
devine mai sărat
ca o mare moartă

trupului meu
i-e dor de freamătul
şi mângâierea
unui vis cu ochii deschişi
şi de la atâta aşteptare
devine un profet al tuturor
nenorocirilor
amintindu-mi în primul rând
că durerea e un germene
care încolţeşte în carne
atunci când te aştepţi
mai puţin
şi îşi înfige
rădăcinile adânc
până-n teribilele abisuri
ale fiinţei

sufletului meu
i-e dor să-şi strângă
sufletul pereche în braţe
şi cum acesta nu poate fi
decât sufletul lui Dumnezeu
dorul aşteaptă în sălciile
plângătoare ale poemelor
şi cântă precum mierla


Continentul scufundat

iubirea poetului
e un imens continent
scufundat în sânge
lăsând la suprafaţă
doar rana - o insulă
pe care naufragiază
oamenii singuri

s-ar putea zice
că e un teritoriu ostil
dar rana are puterea
de a rămâne vie
pulsând precum
universul

şi-n sângele ei
mereu fierbinte
cerul încă mai seamănă
seminţe de lumină

pentru a da naştere
unui far călăuzitor
pe ţărmul inimii


Corabia visului

se face liniște
tristețea-i o mare scurgere de lacrimi
printre flori adormite

umbrele se cațără pe ziduri
apoi cad afundându-se-n
noroiul zădărniciei

un fior rece
circulă pe șira spinării
moartea mângâie-un trup cald
cu degetele ei înghețate

noaptea își strânge cu tandreţe
stelele la piept și suspină

luna e oglinda în care fericirea
și-a îngropat chipul

corabia visului se apropie
își aruncă ancora
în sângele poetului
așteptându-i sufletul
să se îmbarce
pentru o nouă călătorie


Operă neterminată

dacă aş putea
să trăiesc un singur vis
din toate visele
pe care le-am avut
până acum aş alege tot viaţa

viaţa, această
melodie la care adaug
partitura inimii mele

viaţa, această statuie de sare
sculptată de plânsurile mele
deshidratate

viaţa, această
poezie la care adaug
cuvânt după cuvânt
pentru a umple golul
lăsat de plecarea
fiinţelor pe care le-am iubit

viaţa, această
pictură la care adaug
o pată de sânge şi las ca autograf
semnul crucii
 

Aprecieri selective despre poeziile lui Ionuţ Caragea (scurte fragmente din recenzii, autori în ordine alfabetică):


« Ionuţ Caragea este autor al câtorva zeci de volume de versuri, aforisme şi proză, membru al nenumărate organizaţii culturale şi un neobosit animator literar, în spaţiul virtual. În mod evident, cu o asemenea activitate (desfăşurată atât în România, cât şi în Canada, unde a petrecut un număr de ani), nu mai are nevoie de prezentare. »
(Ana BLANDIANA în cuvântul înainte al volumului „Cer fără scări“, 2014)

« …Unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent România. Un personaj complex, egocentric şi orgolios, cu o retorică lirică şi autoscopic eseistică pe măsură. (…) E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune. Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie creştină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul. »
(Prof. univ. dr. Ştefan BORBÉLY în revista Convorbiri literare, 2014)

« Existenţa cotidiană – ca să revenim – care la optzecişti, de pildă, e potenţată frecvent în locul comun al mizofiliei (vezi Budila-Express), în aspectele stăruitor mecanice e, la poetul nostru, scoasă deîndată din clişeu; ponciful e reciclat, i se redeschide cursul, distanţele, absenţa, se îmblânzesc, se hominizează; limbajul sublimat personalizat – ideatizat, aş spune, la tot pasul – oferind poemului (oricăruia din cuprinsul cărţii) originalitate, autenticitate. »
(A.I. BRUMARU în prefaţa volumului Infectat cu iubire literare, 2020)

« Dacă Pliniu cel Bătrân a putut spune despre pictorul Apelles « nulla dies sine linea », „nicio zi fără o linie”, ce aş putea eu spune despre acest atlet al poeziei, Ionuţ Caragea, care practică poezia ca pe o asceză vitală, ca pe o yoga a creaţiei?! O încântare, o abundenţă de pură plăcere estetică! »
(Acad. prof. univ. dr. Jacques BOUCHARD în volumul “Ciel sans escalier”, fragment tradus de Ionuţ Caragea)

« Ionuț Caragea este un poet de substanță care, ferindu-și discursul de porozități, excese și futilități specifice douămiismului, tinde către o lirică a esențelor, nu atât prin oralități și referențialități livrești cât prin intuiții și revelații de profunzime, sondând orizonturi metafizice și fantasmatice abisalități. »
(Prof. univ. dr. Zenovie CÂRLUGEA în revista Portal-Măiastra, 2019)

« În maniera romantică a revărsării de suflet scrie, cu multă candoare confesivă, şi Ionuţ Caragea, făcînd doar un pas de la trăire la scriere. În acest concept, decepţiile sau înflăcărările se varsă direct în versuri iar filtrul dintre trăit şi scris e tot mai subţire. Asta şi atunci cînd materia inspirativă o constituie suferinţele, frustrările şi angoasele, şi atunci cînd poetica se ”pozitivizează” şi vede/simte miracole peste tot. (...) Fireşte, e un scris de poezie care sublimează trăiri, translează stări, sub o vrajă nepricepută. Dar pe acest drum al limpezirii poetice survin şi iluminări mai determinante, în care poetul se angajează şi programatic, nu doar se lasă contaminat. (...) De aici şi pînă la dedicarea absolută pentru dragoste nu mai e decît un pas, pe care poetul îl şi face. (...) Aşadar, de la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. »
(Prof. univ. dr. Alexandru CISTELECAN în revista Familia, 2015)

« Îmbrăcate în logosul artei, durerile zbaterii existenţiale pot deveni tămăduire. Este posibila ţintă a Eului la pătrat… În rest, restricţiile prozodice şi de versificaţie au meritul de a pune la încercare profesionalismul pe care modernii şi postmodernii l au supus volatilizării. »
(Prof. dr. Theodor CODREANU în revista Feed Back, 2017)

« Un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nu mai îndrăznesc. Descopăr astfel un virtuoz al versului liber, dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat într o metafizică originală. »
(Daniel CORBU în revista Mişcarea literară, 2015)

« Ionuţ Caragea, lider de necontestat al generaţiei sale poetice, a reuşit să ne ofere încă o memorabilă carte. Etalând discursul elevat, sentimentul pur, logica clară (deşi paradoxul îşi are rolul său), poezia sa menţine în metafizic un spectacol fiinţial cu totul şi cu totul magnetic. »
(Daniel CORBU în prefaţa volumului „Despletirea viselor“, 2018)

« Ionuţ Caragea are un discurs poetic elevat, logic şi cu totul datorat transpunerii în versuri a gândirii sale, a sentimentelor şi nu mai puţin a emoţiilor care i au stimulat şi îi stimulează inspiraţia. E o poezie a meditaţiei, dacă vreţi, didactice privind rosturile cuvântului şi ale poeziei. (…) Sunt versuri epigramatice, multe dintre poeziile sale conţin cugetări şi maxime, totul ca într o amplă decantare de înţelesuri existenţiale. Uneori e cerebral, ceea ce nu diminuează programului său de cunoaştere şi autocunoaştere. Pentru că Ionuţ Caragea e un artist al cuvântului, educat, cultivat, robind întru totul creaţiei… »
(Prof. univ. dr. Constantin CUBLEŞAN în revista Boema, 2018)

« Ionuţ Caragea este un poet adevărat, unul dintre cei care onorează România şi literatura europeană. Poezia lui este o minunată călătorie a memoriei şi a angajamentului. Toate temele pe care le scoate în evidenţă vizează marea chestiune a fiinţei în lume. A fost definit drept „un atlet al poeziei“. Într-adevăr, este un lucrător asiduu al cuvântului, cuvânt care, în poemele sale, devine energia vieţii într-o lume închisă pe care poetul vrea s-o deschidă. Nu e o poezie de rutină, ci o poezie a profunzimii, care pătrunde în inima materiei şi merge până la limita posibilului, oferind omului adevăratul sens al existenţei. O estetică a angajamentului în imensitate, plecând de la un punct, patria sa proiectată în lume. În această antologie, Ionuţ Caragea devine mai intim. El face o anchetă în liniştea iubirii, ca apoi să exclame ca un soldat al vorbei. Misterul femeii şi misterul vieţii se intersectează. Răul se risipeşte. Poezia înfăptuieşte un miracol: deschide inima care iubeşte. (…) Cuvintele! Ionuț Caragea trăiește în « Casa cuvintelor », titlu magnific al unui poem din acest volum. El știe că « numai poetul ştie câtă singurătate / este în casa cuvintelor sale ». Această casă este uzina lui în care produce aurul: acela care ne face să visăm»
(Acad. prof. univ. dr. Giovanni DOTOLI în Revue européenne de recherches sur la poésie, Franţa, Paris, 2018, fragment tradus de Amalia Achard)

« Poeziile lui Ionuț Caragea articulează un univers plasat sub semnul cunoașterii și al reprezentării, poetul asumându-și fără emfază inutilă rolul celui care adună identități într-o macro-identitate, cea care se poate intui doar poetic, într-o aventură cuprinsă mereu de cele două reprezentări ale umbrei: „sunt o scânteie prinsă între două umbre/ umbra celui ce sunt și umbra/ celui care-am fost cândva” (…) Ionuţ Caragea se arată astfel a fi un poet redutabil, glosând aidoma celui care vorbeşte de la tribună sau de la amvon, având conştiința clară a concentrării mesajului poetic, în aşa fel încât textul capătă rezonanţa sonurilor sacralizate. »
(Prof. univ. dr. Constantin DRAM în revista Feed Back, 2017)

« Ionuţ Caragea, lider al generaţiei 2000, este plonjorul care pescuieşte perlele sufletului său sau ale celorlalţi… Nu rar se întâmplă să plonjeze în ape tulburi, pentru a descâlci adevărul. El nu-şi abandonează niciodată, precum laşul, sarcina ce lasă urme… »
(Prof. univ. dr. Constantin FROSIN în revista ASLRQ, 2019, fragment tradus de Amalia Achard)

« Ionuţ Caragea se plasează în locul geometric al celui ce moare şi se naşte în acelaşi timp, prin poezie şi prin limba română concurată de seducţia limbii franceze, dar şi prin jocurile incredibile la care îl expun iradierile civilizaţiei română mamă şi civilizaţiei francofone. (…) Poezia lui Ionuţ Caragea construieşte o cămaşă de forţă peste bucuria de a fi viu şi liber, dar şi peste spaima de a fi străin şi liber. Preţul acestei libertăţi se transformă în negocierea eternă, ruminativă, a omului cu poetul. »
(Prof. dr. Angela FURTUNĂ în revista Oglinda literară, 2010)

« Ionuţ Caragea restaurează eterul în versuri care au o severitate opalescentă sau, uneori, o duritate precum cea a lui Emil Cioran. (…) În poezia lui Ionuţ Caragea, fiinţa umană, în aspiraţia sa spre absolut, este împărţită între două postulări: calea intelectuală şi cea senzuală, adică contemplaţia apolinică şi modul de viaţă dionisiac. (…) Martor al unei orientări a spiritului către concretitudinea lumii, Ionuţ Caragea, chiar dacă este în căutarea unei iubiri trupeşti, nu a uitat dimensiunea spirituală a fiinţei. Sugestia picturală sau anecdotică (evenimenţială) a poemelor mixează deliciile spiritualului cu cele ale vieţii, într-o chemare a unui univers fabulos în care totul va fi în perfect echilibru. »
(Prof. univ. dr. Jean-Paul GAVARD-PERRET în revista Le Littéraire, Franţa, 2015, fragment tradus pe Wikipedia)

« I. Caragea are vocaţia eternităţii şi a literaturii şi este un poet cu destin. Iată că orfismul nu dispare niciodată din poezie, nici din postmodernism şi generaţiile actuale, nici din „Generaţia Google”. Din versurile lui I. Caragea se desprinde o adevărată religie a salvării prin poezie… Ceea ce ne face să credem că Ionuţ Caragea are toate şansele să rămână în istoria literaturii. »
(Prof. univ. dr. Ovidiu GHIDIRMIC în revista Scrisul românesc, 2017)

« Nu cred să existe vreun echivalent pentru Ionuţ Caragea, în ceea ce priveşte productivitatea creaţiei – un campion al prolificităţii…, o figură marcantă a spaţiului cultural din România, dar şi din străinătate unde a fost premiat, iar opera sa a fost analizată de importanţi critici şi oameni de cultură. (…) Creaţia sa rămâne însă unitară şi structurată pe poezia erotică, de meditaţie melancolică generată de energia biografică şi exprimată într-un limbaj poetic amplu, accesibil, de acumulare sapienţială. (…) De remarcat că nu doar iubirea este tema dominantă a textelor, ci şi angoasa pe care o generează acest sentiment, exprimată prin interogaţiile consecutive, prin muntele de întrebări care se leagă de sufletul pereche numai azi, numai acum, în prezentul etern. Între a fi şi a nu fi este locul poeziei, iar textul devine frontul de luptă al cuvintelor. (...) Poezia lui Ionuţ Caragea, din nefericire mai cunoscută şi mai apreciată în străinătate decât la noi, susţinută de referinţe critice de înaltă credibilitate, reprezintă vârful de creaţie al generaţiei douămiiste, deşi, în fapt, prin pasul făcut, poetul rămâne oarecum izolat de generaţia sa. »
(Prof. Aureliu GOCI în revista Reflex, 2019)

« Stilul este dezinvolt, impetuos, exploziv, când colocvial, când confesiv. Destăinuirile îi conferă autenticitate. Poezia autorului este directă, sensibilă, poetul scrie aşa cum respiră. Ca în legenda regelui Midas, tot ce trăieşte Ionuţ Caragea se transformă în poezie. Poetul caută împlinirea fiinţei, nu este importantă atingerea extazului, ci drumul spre el, adică poezia. Aşa cum mărturiseşte singur, lirica sa este ca un tren în care cititorii se întâlnesc. Poezia lui Ionuţ Caragea este neomodernă, memorabilă, de mare forţă expresivă. »
(Lucian GRUIA în revista Oglinda literară, 2015)

« Autorul orădean este un scriitor temerar și metamorfotic, decis parcă să nu „ierte” niciuna din temele canonice, mai vechi sau mai noi, ale poeziei europene – de la demiurgia înţeleasă ca Drog universal şi dragostea prin care se află „rostul pămîntului” pînă la suferinţa şi iluminarea ontologică – toate trecute, prioritar, prin filtrul poietic. (...) După cum se observă, poetul apasă cu putere, ca de fiecare dată, pedala intertextualității, prilej pentru a-și etala, între altele, o marcată conștiință a apartenenței la o familie poetică elitistă, de sorginte îndepărtat hölderliniană și comandament de precizie post-avangardistă. El se declară dintru început și fără drept de apel un homo artifex, un truditor neobosit, un șlefuitor în marmura cuvîntului, din care trebuie să dea la iveală chipul lui Dumnezeu. »
(Conf. univ. dr. Emanuela ILIE în revista Convorbiri literare, 2018)

« Plecat în altă lume, Ionuţ Caragea are avantajul însingurării sale, ceea ce îi oferă o distanţă de la care nu mai e obligat să stea cu privirile în interiorul grupusculului; să poată vedea fenomenul literar de la distanţă şi să tragă învăţăminte din ansamblul lui, nu de la vreun critic sau maestru literar care vrea să domine un anume cenaclu dintr-o anume localitate. (...) Dar, în această însingurare, Ionuţ Caragea are şi dezavantajul de a nu fi luat în consideraţie de nimeni, măruntele interese de grup neavând cum să-l includă. (…) Şi, dacă poemul "În altă viaţă am fost un râu" l-am reprodus din această încercare de antologare tematică, extrăgând lirica de dragoste existentă până în prezent în opera tânărului poet, cer permisiunea să mai adaug unul, "Download", dintr-un alt volum, cu alt orizont ideatic, definindu-i personalitatea literară dintr-un alt unghi, dar care justifică la fel de bine convingerea că ne aflăm în faţa unui autor care are ceva de spus şi, stăpân pe nişte mijloace moderne de exprimare ale unor inedite stări poetice, va mai avea încă de spus impunându-şi registrul poetic asupra generaţiei sale... »
(Corneliu LEU în revista Port@Leu, 2009)

« Poet nonconformist şi dominat de sentimentul atât de dureros al dezrădăcinării, Ionuţ Caragea scrie o poezie pe o lamă de bisturiu, radiografiind visele, lamă de bisturiu cu care îşi operează, dar nu spre vindecare, propriile trăiri, propriile vise, propria moarte, aşa cum reiese din majoritatea poemelor din această despletire. Totul pare amorf în poezia sa, format din antimaterie, el trudind să recompună în hainele logicului, o lume de nisipuri mişcătoare, aşa cum sunt şi visele. (…) Ionuţ Caragea s a impus în lumea scriitorilor, dar şi a scrisului, situându se chiar în prima linie a generaţiei sale. »
(Emilian MARCU în revista Convorbiri literare, 2018)

« Stihurile lui aduc în prim plan trăiri de mare forţă care vin din adâncuri, trăiri exprimate printr-un strigăt mut, rostite atunci când ajung în punctul critic de pe marginea prăpastiei. Ea – prăpastia – care îl desparte și ne desparte de ”inevitabilul nicăieri”. Verbul din lirica lui Ionuţ Caragea are capacitatea de a surprinde și acele momente de trezire a universului, exact ”atunci când prima lacrimă a curs/ din prea multa singurătate/ a totului captiv în nimic”. Senzorii de mare sensibilitate ai Poetului remarcă înstrăinarea omului contemporan, surprind durerea omniprezentă a acestuia, nerămânându-le emiţătorului și receptorului altceva decât ”să ascultăm împreună/ murmurul suferinţei”. (…) Trebuie să îi fim recunoscători lui Ionuţ Caragea pentru caracterul dantesc al mesajului și al exprimării din versurile sale care descriu aceste vremuri ameninţate mai mult decât oricând de apocalipsă. »
(Prof. univ. dr. Nicolae MAREŞ în revista ASLRQ, 2017)

« Poezia fostului sportiv de performanţă, mai exact, rugbist, izvorăşte dintr-un talent nativ autentic. El scrie cu inima, dar şi cu mintea. Efluviile sentimentale sunt bine supravegheate şi disciplinate de logică, de o raţiune în stare de veghe continuă, de o conştiinţă civică în alertă. Versurile sale au în egală măsură sensibilitate şi forţă, inteligenţă şi curaj. Restul e viaţă trăită la temperatura marilor caractere. »
(Victoria MILESCU în revista Sud, 2017)

« Versurile sale se nasc dintr-un soi de neliniște interioară, din stări lirice care se cer exprimate cu o anumită urgență. De regulă, aceste stări îmbracă forma unui limbaj direct, aproape oral, mizând pe o simplitate care te convinge și care te îndeamnă la căutare interioară. Nu vom găsi metafore complicate în versurile autorului, ci dorința unui dialog cu persoana iubită, cu sinele sau cu alter-ego-ul care, uneori, urcă trepte transcendentale. El se încheagă firesc, cititorul nu e dezamăgit, ia parte la descoperirile poetului ca și cum ar fi părtaș la o revelație sentimentală. (...) Volumul „Iubirea mea abisală" (Editura Fides, Iași, 2019), a cărui ediție în limba franceză, „Mon amour abyssal” (Editura Stellamaris, Brest), a fost recompensată în Franța cu premiul Francois-Victor Hugo, preia accepțiunea misticilor conform căreia iubirea abisală este o iubire intimă, infinită, profundă. A fi intim, infinit, profund și simplu în același timp, iată paradoxul unui poet pentru care poezia e un mod de a fi în lume. »
(Adrian POPESCU în revista Feed-Back, 2019)

« În locul lamentărilor despre pandemie, despre restricții și despre izolare, Ionuț Caragea trimite un mesaj prin care încearcă să-și înalțe cititorii spre Câmpiile Elizee, acolo unde domnește spiritul absolut și unde nu există „nici durere, nici întristare, nici suspin”. Poeziile acestea – care sunt și aforisme, și proză, și teatru, și eseu, adică un dialog total cu universul – ne dezvăluie un autor profund atașat de oameni, netemător de singurătate, care știe cum să „reaprindem singuri lumânarea”, cum să ne ridicăm din suferință în credință și cum să-l redescoperim și să-l preaslăvim pe Dumnezeu. Este reconfortant să vedem aceste mostre de înțelepciune, rostite armonios și sfios, ca o lacrimă ce se prelinge cătinel nu ca să stingă, ci ca să reaprindă valorile și virtuțile, aureolate de făclia speranței. Este bine să citim aceste versuri cu sufletul, ca să putem – cum ar vrea autorul – să pătrundem „frumusețea mânăstirilor din adâncuri”. Urmând îndemnul acesta nu vom deveni, probabil, peste noapte mai înțelepți, dar am putea fi mai buni. »
(Acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel POP în volumul Infectat cu iubire, 2020)

« El îşi extrage elementele poetice direct din substanţa vieţii, din subteranele fiinţării, de unde şi forţa lor netransfigurată, de o directeţe tăioasă. (…) Scrise cînd într-o tentă declarativă, cînd în una afectivă, gravă, poemele sale încearcă să umple toate restanţele ontologice ale eului auctorial, toate înstrăinările şi obnubilările suferite de acesta. Textele sale sînt exerciţiile unui introvertit dedat la extrovertiri poematice, care tot aspiră, prin intermediul unor scări de cuvinte, la limanul unui orizont celest, transcendental. »
(Prof. dr. Ioan F. POP în revista Steaua, 2015)

« Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmând a fi „redescoperit“. Chiar dacă „realitatea virtuală“, aplatizând relieful axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lăsând biete urme scriptice destinate „coşului“. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este „o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte“ (splendid spus!). »
(Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU în revista Convorbiri literare, 2015)

« E direct în exprimare, caută drumul cel mai scurt spre a şi face cunoscute sentimentele (iubirea, durerea, melancolia, înstrăinarea) şi impresiile (singurătatea, fericirea, ritmul vieţii), fără a fi complicat în trăire şi în expresie. Nu stă excesiv pe gânduri. Nu elaborează texte alambicate. Cititorul înţelege repede ce vrea să spună – ceea ce poate fi un avantaj. De aceea nici nu e greu de tradus şi poezia lui trece uşor dintr o limbă într alta. Nu i place să bată pasul pe loc. E un călător grăbit în viaţă şi în cultură. Poate să ajungă şi aşa departe, numai să l ţină energia propriei biografii şi resursele propriului limbaj poetic. »
(Prof. univ. dr. Ion SIMUŢ în volumul Festina lente, 2014)

« Dacă Lucian Blaga distingea rolul pur ornamental al tropismelor de cel revelator (metafore cognitive), Ionuţ Caragea pare interesat de un heideggerian act poetic al devenirii întru fiinţa mai profundă, inteligibilă. (…) Recontextualizând cu spirit jucăuş şi inventiv formule de limbaj asociate unor situaţii tipice, poetul ne aminteşte adesea de Marin Sorescu, neabandonând nici poza iniţiatului orfic sau tentaţia rostirii aforistice: „poezia e o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte.” »
(Prof. univ. dr. Maria Ana TUPAN în revista Contemporanul, 2014)

« Ionuţ Caragea ne deschide ochii asupra lumii prin care trecem şi pe care o descoperim abia citind, de exemplu, despre umbră ca unic martor al întregii noastre vieţi reduse la câteva amintiri, şi ca unică predicţie sigură. Este un comentariu ironic asupra fragilităţii noastre identitare, asupra memoriei limitate ce ne condamnă la un prezent perpetuu sau nici atât. Imaginarul umbrei nu este totuşi, la Ionuţ Caragea, un simptom al nihilismului, ci, dimpotrivă, o poetică în sensul în care Immanuel Kant (Critica puterii de judecată) asocia lucrului în sine, ca matrice infinită de posibilităţi, doar arta. »
(Prof. univ. dr. Maria-Ana TUPAN în revista Feedback, 2016)

« Punând sub semnul întrebării lumea de dincolo, remarcând, precum Creon în vechime și Hamlet în lumea modernă, că nimeni nu s-a întors de-acolo pentru a o adeveri, poetul reduce imperiul transcendenţei la poezie. (...) Departe de a profeţi sfârșitul istoriei, precum corifeii postumanismului, Ionuţ Caragea continuă să se adreseze contemporanilor ca un mesager, un Hermes al unei ordini, nu virtuale - o fantasmagorie a tehnologiei de ultimă oră -, ci transcendentale, de sensuri care istoricizează existenţa unei societăţi și îngăduie membrilor ei să fie mai mult decât consumatori ai unui mall cultural. »
(Prof. univ. dr. Maria-Ana TUPAN în prefaţa volumului "Mesaj către ultimul om de pe Pământ", 2017)

« Fără să acroşeze alte texte prin ecouri verbale, multe din poemele lui Ionuţ Caragea evocă prin analogie opere de referinţă, ca şi cum plonjând în adâncul viziunii poetice, el ar descoperi canale comunicante cu reţeaua de profunzime a acelui cânt aedic despre care spunea Ion Barbu că ar fi intonat la aceeaşi putere de poeţii lumii. »
(Prof. univ. dr. Maria-Ana TUPAN în prefaţa volumului "Eu la pătrat", 2017)