-
Scurtă
prezentare a autorului
-
-
Ionuţ Caragea
s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Din 2012 trăieşte la
Oradea. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme
şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din
România, cofondator al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română
din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al
Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc. Academicianul
Giovanni Dotoli, una dintre personalităţile marcante ale
Francofoniei, consideră că Ionuţ Caragea este un poet care
onorează România şi literatura europeană.
-
Deţine mai multe premii la concursurile naţionale şi
internaţionale de poezie, aforisme, critică literară şi proză
scurtă. A fost premiat de trei ori la Paris de Societatea
Poeţilor Francezi. Volumul „Mon amour abyssal” a fost distins în
2018 cu premiul „François-Victor Hugo”, volumul „J’habite la
maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2019 premiul „Mompezat”,
iar volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2020 o diplomă de
onoare. Alte patru premii au fost acordate de Societatea
Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Volumul „J’habite la maison
aux fenêtres fermées” a obţinut în 2020 premiul al doilea la
marele concurs „Henri Meillant” şi premiul al treilea la marele
concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, volumul „Infecté
par l’amour” a obţinut în 2021 premiul al doilea la marele
concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, iar poemul „L’écho
des ailes inlassables” a obţinut o menţiune de onoare la Grand
Prix-ul Internaţional de Poezie din anul 2022. În 2021, primeşte
premiul „Genius” pentru poezie şi aforisme din partea fundaţiei
Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru
ori în intervalul 2002-2021.
-
A publicat peste 50 de cărţi. Este considerat de mai mulţi
critici liderul generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei
mai atipici şi originali scriitori români. Criticul Theodor
Codreanu consideră că Ionuţ Caragea este unul dintre cei mai
înzestraţi creatori ai ultimelor generaţii şi cel mai important
poet al anaforei din lirica românească de azi.
-
Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.
COD ROŞU PANDEMIC?
Anul 2020 a declanşat, se pare, o nouă schimbare de paradigmă, cel puţin
tematică, dacă nu şi stilistică, în actul creator, la nivelul întregii
culturi de pe mapamond, în faţa căreia nu puteau rămâne indiferenţi nici
intelectualii români, Biserica, politicienii, creatorii etc. În faţa
crizei pandemice, este vorba de o reacţie de apărare sau de o
resuscitare mentalitară a viziunilor eshatologice. Deja asistăm la o
invazie de literatură ştiinţifică, eseistică, poetică în mass-media şi
la nivel editorial. Titlurile unor cărţi sună contextual.
Am comentat, cu ceva timp în urmă, o carte de poezie a lui Dan
Anghelescu, Stare de urgenţă, iar acum prefaţez Cod roşu de furtună în
suflet, op datorat unuia dintre cei mai înzestraţi creatori ai ultimelor
generaţii, Ionuţ Caragea, autor al unei opere de o izbitoare diversitate,
care numără peste cincizeci de volume, apărute în ţară şi în străinătate,
mai ales în limba franceză, în spaţiul căreia este preţuit de
personalităţi de vârf, precum Jacques Bouchard (Canada), Giovanni Dotoli
(Italia), Jean-Paul Gavard-Perret şi Véronique Flabat-Piot (Franţa) sau
Constantin Frosin (România).
Lucid şi matur artistic, Ionuţ Caragea nu face eroarea de a scrie o
poezie ocazională, ci conjunctura istorică îi prilejuieşte
redimensionarea fiinţială şi artistică din cărţile anterioare, încât
noul cod roşu devine o metaforă-simbol penetrantă, echivalent
augmentativ la ceea ce numise, într-o carte anterioară, Eu la pătrat,
adunând în sine o veritabilă furtună existenţială de poet veritabil. Eul
acesta nu lipseşte nici din Codul roşu…: „aici sunt eu/ adevăratul eu/
abia ivit dintr-un vis/ calm, senin, fără durere” (Chip oglindit în
lacrima lui Dumnezeu).
Concomitent, cred că Ionuţ Caragea şi-a înnoit şi arsenalul de mijloace
stilistice, uzând de figuri obsedante, adesea surprinzătoare, ca sângele,
inima – clopotul sângelui („cel mai frumos cântec/ al universului”),
lumina din adâncuri, timpul coagulat („prin mine curge sângele antic/
fluviu neobosit prin deşertul carnal”), florile sângelui („durerea trece
ca plugul prin carne”), continentul scufundat („iubirea poetului e un
imens continent/ scufundat în sânge…”).
Un vitalism dionisiac, nietzschean, produce revoluţia sângelui, dar
transfigurată iisusiac, euharistic, „Jihadul” său adresându-se poeţilor
somnolenţi ai textualismului postmodern: „câţi poeţi mai dorm cu sabia-n
teacă”? Şi: poezia nu înseamnă doar negru pe alb, ceea ce trimite la
celebrele versuri eminesciene: „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai
a spune…”
Ceea ce mi se pare remarcabil în noul volum al lui Ionuţ Caragea este
reabilitarea retoricii, una atent supravegheată, fără a-i ştirbi
eficienţa, metafora intrând în plasma figurilor sintactice, în care
primează, acum, anafora. Amplul poem care dă titlul volumului este axa
întregii cărţi. Forţa repetitivă a anaforei se sprijină pe o înlănţuire
de interogaţii retorice. Iată câteva module, luate la întâmplare: „tu
ştii că lacrima mea/ este singurul cer ce încearcă/ forma inimii?// tu
ştii că-n lacrimă mea/ se află cântecul abandonat al inimii?// tu ştii
că și pietrele de pe fundul apei/ visează să asculte cântecul inimii
mele?// tu ştii că inima mea/ este o pioneză pe harta lumii?// tu ştii
că inima mea bate/ ca o toacă scufundată în beznă?”
Părintele Dumitru Stăniloae a argumentat, teologic, că lumea nu are
consistenţă ontologică, ci numai dialogică. Anafora interogativă,
modulară (poate chiar în sens brâncuşian), a lui Ionuţ Caragea este,
prin excelenţă, una dialogică. Cred că autorul nostru a devenit, acum,
cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi.
Cititorul va constata că figura este prezentă în cele mai multe dintre
piesele volumului. Şi în acest mod, Ionuţ Caragea confirmă aprecierea
lui Daniel Corbu că ne aflăm în faţa unui lider de generaţie. (Theodor CODREANU)
Partea I - Cod roşu de furtună în suflet
Petalele inimii
sânge,
tu ești neîncetata
căutare a izvorului
râul în care inima își scutură
miliardele de petale
repovestind malurilor
călătoria
Albul pur al hârtiei
un arbore
în spatele femeii în roşu
îşi plânge frunzele
în singurătate
nici gardul, nici strada
nici soarele
nu se mai văd de ea
inima ei este mai lacomă
decât toamna
arborele, înţelept însă
ştie că peste 10, 20 de ani
femeia se va aşeza
cuminte pe prispă
iar hainele roşii
i se vor prăfui
în şifonier
şi de-abia atunci
poezia ei
va fi apreciată
la adevărata valoare
poezia, adevărata poezie
fără niciun fel de paradă de modă
îmbrăcată doar în albul pur al hârtiei
ca o mireasă aşteptându-şi
adevăratul cititor
Căpitan
o nenăscută stea
mă ghidează
pe bolta unui cer
nenăscut
inima trage
la ramele unui vis
orfan de atingeri
un gând îmi roade
vechile amintiri
şi latră la timpul
rămas
căpitan pe corabia
cuvintelor fantomatice
despic
valurile de întuneric
ale absenţei
în căutarea
adevărului
ultim
Al cincilea anotimp
toate anotimpurile
şi-au lipit urechea
de pieptul dezgolit
şi ascultă cum dragostea
născoceşte un alt anotimp
fără să le ceară părerea
un anotimp
ca o rugăciune
între două bătăi de inimă
ca un suflet
trăgând de clopotul
sângelui
anunţând
poezia
ca un zbor ţâşnit
din clocotul vieţii
ca o piatră ieşind
din fântână
pentru a-şi spune
povestea
Arbori căzuți în genunchi
inima îmi iese din piept
și se așază pe un hamac
între ochiul tău
drept
și ochiul tău stâng
clipirea ta
legănatul inimii mele
o iubire fără cuvinte
fără atingeri
cu degetele ca niște arbori
căzuți în genunchi
cu lumânări aprinse
de vechi amintiri
pentru iertarea umbrelor
preschimbate
în păsări
O secundă în plus
viaţa
această nedorită înfrângere
în care sufletul meu
poartă poemul
ca pe un steag al capitulării
doar ca să mai trăiesc
o secundă în plus
în lanţurile umbrei
privind cerul înlăcrimat
al ochilor tăi
privind apusul
din care scot pâini rumene
pentru iluziile hămesite
dragostea
acest vârtej pentru corăbii
naufragiate pe oceanul
supremei absenţe
această ploaie
exilată în palmele deznădejdii
aceste cuvinte
sărind din inimă-n inimă
ca nişte capre negre
Unii văd doar cuvinte
inima mea
îi povesteşte hârtiei
copilăria
o scânteie
o flacără temătoare
un zâmbet, o curiozitate, o atingere fină
o ţinere de mână, o îmbrăţişare
creierul meu
îi povesteşte hârtiei
maturitatea
un sărut, o înlănţuire
o despărţire
o întrebare dată-n pârgul
fructului interzis
o absenţă neumplută de nimeni
o inimă cerându-şi
copilăria înapoi
o lacrimă iubind răsăritul
o durere aşteptând înserarea
un vis, o netrăită veşnicie
bătând la porţile realităţii
din ce în ce mai virtuale
un trup împovărat de dureri
un rid ca o uliţă
prăfuită de amintiri
o umbră căutându-şi chipul
în oglinda nopţii
o lumânare păstrând
secretul fericirii
până la ultimul fum
ah!
atâta zbatere
dar unii văd doar cuvinte!
un poem care latră
ca un câine-n pustiu
Cel mai frumos naufragiu
privirea mea
corabie cu toate pânzele sus
căuta adevărul
orizontul se-ndepărta
cerul părea
că-mi ascunde ceva
descumpănit
mi-am aruncat ancora
într-un punct fix
am tot stat aşa...
până când am auzit
un suspin
tu erai la o aruncătură
de lacrimă
pupilele ochilor tăi
erau două insule plutitoare
care mă îndemnau
la cel mai frumos naufragiu
Limax
fără foaia de scris
poetul e ca melcul fără cochilie
fără locul acela
drag
numit casă cu fereastra
spre lumea cealaltă
fără întoarcerea spre sine însuși
fără templul de rugăciuni
fără locul de veci
cărat precum crucea
pe
drumul patimilor
fără glasul oceanului infinit
la urechea celui care
îi ascultă cuvintele
fără visul de a fi amintire
pe salba eternei iubiri
devorator de frunze
rătăcitor prin locuri umede
și întunecate
de multe ori confundate cu
dragostea
aflat în slujba
iluziilor matusalemice
născătoare de compromisuri
Cea mai frumoasă noapte
sub pleoapele mele
e cea mai frumoasă noapte
amintirile îmi sunt felinare
pe uliţa copilăriei
de la ferestrele caselor
îmi zâmbesc nemuritorii
prieteni
mă îndrept spre casa bunicilor
mă vor certa
fiindcă am rătăcit o zi întreagă
într-o lume din care ei au plecat
mai demult
apoi bunica îmi va spune
hai, vino!
îmi va face vârteje în păr
îmi va pune palma pe ochi
voi vedea cina cea de taină
din visele ei
şi paradisul pierdut
voi ţine minte
sărutul cald de pe frunte
chiar şi în labirinturi
de gheaţă
ce n-aş da
ca deasupra pleoapelor mele
să continue
noaptea cea mai frumoasă
să ia măcar trupul umbrei
spunându-mi din când în când
hai, vino!
Amintiri îngenuncheate în versuri
viaţă, te duci
ca o cenuşă purtată de vânt
ca o corabie traversând
un ocean de iluzii
spre portul liniştit
al unui oraş locuit
doar de îngeri
cu tine ai luat
toate strigătele
asfixiate de plâns
toate răsăriturile
tăinuite de sânge
toate limbile de clopot
ale inimii
te duci ca un ecou
întors la gura născătoare
de iubire şi suflet
te duci
ca un spectacol
fără surle şi trâmbiţe
cu paşi tiptili
pe genele norilor
aprinzând lumânările
cerului
te duci ca un vis
care se desparte
fără resentimente
de acela care-l visează
te duci ca un copil
ce caută sânul Lunii
şi fericirea Căii Lactee
numai eu am rămas
contemplându-te
cu toate amintirile
îngenuncheate în versuri
şi astfel, aproape pe negândite
devin o lacrimă
pe obrazul statuii
Contabil
tu, suflet
înteţind focul mistuitor
tu, inimă
trandafir de cenuşă
scuturându-şi petalele
tu, lacrimă
căutându-şi iubirea pierdută
prin albiile secate
ale pielii
tu, speranţă îndoliată
rugându-te lângă ziduri
de carne cu ferestre
de gheaţă
tu, sânge
tren cu scrisori
neajunse la cer
tu, vis în galop
pe câmpia uitării
tu, privire înfometată
muşcând din pâinea
mucegăită
a Lunii
tu, aripă de lumină
tu, aripă de-ntuneric
tu, zbor îngenuncheat
în rugăciune
tu, lumânare
în ultimul dans
cu nostalgia
şi eu,
acelaşi contabil ocupat
cu dubla înregistrare
a sentimentelor
Florile micului meu deșert
scormonesc
în nisipul scurs
din clepsidra
propriei mele vieți
căutându-mi
copilăria
și ce găsesc?
și ce mă bucură?
doar cochiliile unor amintiri
din care lipsesc
atingerea, glasul
mângâierea
prietenii, părinții, bunicii
nu mai pot fi cu mine
doar vântul
ștergându-mi urmele
și umbra
ca o sabie de întuneric
nelăsându-mă
să mă odihnesc
poate că e prea devreme
să scormonesc
în visele mele
sau, poate, cine știe
vor cădea câteva lacrimi
și-n micul meu deșert
vor înflori cuvintele
Cod roșu de furtună în suflet
tu ştii că sufletul meu
trage de sforile sângelui,
să bată clopotul inimii?
tu ştii că sângele meu
e râul ce se varsă
în Marea Singurătății?
tu ştii că Moartea
își ascute coasa
cu inima mea împietrită
de durere?
tu ştii că inima mea
îşi face munca silnică
în ocnele de sare
ale durerilor mele lăuntrice?
tu ştii că cerşesc amintiri
pe strada copilăriei pierdute?
tu ştii că pot găsi într-o lacrimă
mai multe perle
decât în toate mările
și oceanele lumii?
tu ştii că mă-nvârt
în jurul aceleiaşi inimi,
până rămân fără lacrimi?
tu ştii că inima mea
e fântâna pentru toate speranţele
alungate de seceta plânsului?
tu ştii că lacrima mea
este singurul cer ce încearcă
forma inimii?
tu ştii că-n lacrimă mea
se află cântecul abandonat al inimii?
tu ştii că și pietrele de pe fundul apei
visează să asculte cântecul inimii mele?
tu ştii că inima mea
este o pioneză pe harta lumii?
tu ştii că inima mea bate
ca o toacă scufundată în beznă?
tu ştii că până şi umbra
are nevoie de paşi să respire
o bătaie de inimă?
tu ştii că inima mea
este şi vie şi moartă,
pe jumătate înşelată
de propriul ecou?
tu ştii că jungherul
acela sălbatic numit
dragoste,
odată intrat în inimă,
nu mai iese decât
cu maşina de găurit visuri?
tu ştii că atunci când iubesc
îmi strâng speranţele
în cămăruţele inimii,
iar când nu sunt iubit
îmi strâng tristeţea în podul palmelor?
tu ştii că inima mea s-a născut
într-o colivie de oase,
dar nu se teme de cerul ochilor tăi?
tu ştii că inima mea
este o batistă împăturită
iar când o despăturesc, e cât cerul?
tu ştii că inima mea
e sala de aşteptare pentru
toate trenurile iubirii?
tu ştii că iubirea mea
e un imens continent
scufundat în sânge,
lăsând la suprafaţă doar rana,
o insulă pe care naufragiază
oamenii singuri?
tu ştii că alerg
în labirintul de sânge
după muze pierdute?
tu ştii că este mai uşor
să dormi cu mortul în casă,
decât cu muza în inimă?
tu ştii că cele mai rezistente aripi
către Dumnezeu
sunt genunchii?
tu ştii că sufletul meu
e mâna invizibilă
care se furișează printre cuvinte
pentru a mângâia copilul din tine?
tu ştii că inima mea
își plânge copilăria,
când sângele proaspăt venea
direct din pântecul mamei?
tu ştii că lacrima mea
poartă spre necunoscut
ultimul zvâcnet al inimii?
tu ştii că pasărea focului
doarme în sângele meu?
tu ştii că aripi de sânge
tulbură liniştea
viselor mele?
tu ştii că sunt
o pasăre oarbă cu ciocul încovoiat
spre propria inimă?
tu ştii că în sufletul meu
răsare o Lună de sânge?
tu ştii că-n copacul sângelui meu
înfloreşte o inimă?
tu ştii că sângele meu
e un şarpe-nţelept încălzindu-se
la focul nestins al inimii mele?
tu ştii că inima mea e o stâncă vie?
tu ştii că-mi pot dona sângele
chiar şi unei statui?
tu ştii că îmi vânez speranţele
cu lasoul de sânge?
tu ştii că timpul e mut
dar sângele meu îi dă glas?
tu ştii că inima mea
e aşchia înfiptă în toracele timpului?
tu ştii că de secundarul inimii mele
atârnă greutatea tuturor amintirilor?
tu ştii că timpul trece repede
ca un birjar, dând bice inimii mele?
tu ştii că-mi pun inima-n praştie
pentru a dărâma zidul
dintre oameni şi veşnicie?
tu ştii că îmi fumez sângele
cu degete fără filtru?
tu ştii că în inima mea
renaşte un Iisus
cu plete cărunte?
tu ştii că eu sunt ICAR
căzut în sângele scurs
din propria rană?
tu ştii că rănile mele
sângerează fluvii de nemărginire?
tu ştii că viaţa mea
e-o floare ruptă din veşnicie
şi pusă într-un vas plin cu sânge?
tu ştii că sunt dispersia luminii
într-o picătură de sânge?
tu ştii că-n inima mea
cuvintele-şi caută
locul de veci?
tu ştii că poezia mea
este aurul negru din candela inimii?
tu ştii că destinul meu
e creionul ascuţit
înfipt drept în inimă?
tu ştii că-ţi pot oferi
o clipă eternă de dimineaţă
suspendată între şoaptele inimii?
tu ştii că te-am cules
frânturi de iluzii şi gânduri
şi te-am închis în inima mea
închisoare de maci?
tu ştii că sculptez
chipul lui Dumnezeu
în inima de piatră a lumii?
tu ştii că e cod roşu
de furtună
în sufletul meu?
spune-mi,
tu ştii?
Scrisori dintr-o rană
furtuna sufletului
mi-a dezrădăcinat
amintirile
eu stau ascuns în inimă
rememorând despărţirile
aş vrea să-ndur şi să tac
dar nu pot să mă prefac
şi-ncep din adâncuri să cânt
cu glas amar de pământ
inima vrea mai mult
dor răzvrătit în tumult
eu primesc doar perfuzia
care-mi hrăneşte iluzia
degeaba mă consider
fără prihană
sângele îmi aduce scrisori
dintr-o rană:
"nu mai crede-n oameni orbeşte
cineva acolo sus
te iubeşte"
Înăuntrul ruinelor
în privirile noastre amuţite
sângerează speranţa
amintirile se surpă
ca un castel de nisip
umbrele sunt îmbălsămate
cu lacrimi păstrate
în pivniţele singurătăţii
plouă cu nefericire
şi singurul nostru adăpost
este sub carapacea iluziei
înăuntrul ruinelor
acolo unde întunericul
ne muşcă inima cu blândeţe
numărându-ne
firele albe
Nevoia de primenire
tu, poezie
blestem răscolitor
fulger neodihnit
ce scormonește-n
adâncuri
hulă a sângelui
erodând falezele inimii
vânt turbat
desfrunzindu-mi
oasele de amintiri
tu când vei veni
ca o femeie blândă și
frumoasă ca liniștea
unei păduri
pentru a-mi împrospăta sufletul
cu aerul dimineții eterne
pentru a-mi culege lacrimile
cum razele soarelui roua
pentru a-mi schimba visele
ce tot se repetă
cu cearceafuri albe, curate?
tu când vei fi pansamentul
rănilor linse de umbra mea
credincioasă?
m-am săturat să trăiesc
din zbucium, din strigăte
întoarse-n ecouri
din tot ce doare
și sângerează
coboară-te asupra mea
ca o mângâiere
de stele
ca o salcie peste
râul de sânge
ca o șoaptă de iubire
peste rugul aprins
al inimii
ca o nouă istorie
peste ruinele cărnii
ca un vis frumos
trecut printre
genele nemuririi
Timpul
Viclean este Timpul ce tace și face,
Pe toți ne unește, pe toți ne desface,
Noi suntem cu toții secundele sale
Ieșite din inimi cuprinse de jale.
Flămând este Timpul, cu noi se hrănește,
El ia ce dorește, nicicând nu cerșește,
E frate cu moartea, cu umbrele mute,
Cu toate-amintirile noastre pierdute.
Dorit este Timpul de-o lume bolnavă,
Urât este Timpul de-o lume trândavă,
Hulit este Timpul de mulți ce așteaptă,
Iubit este Timpul de mintea-nțeleaptă.
Încet este Timpul când plângi de durere,
Grăbit este Timpul când este plăcere,
Turbat este Timpul când mușcă din tine,
Frumos este Timpul, dar nu mai revine.
Metempsihoză
acolo unde unii văd
frumuseţe, culoare
eu văd mai mult de atât
de exemplu
floarea nu este doar floare
ci şi o umbră care stă
cu mâna în sus
cerându-mi inima
cu împrumutul
Fântâna
un râu curge
pe sub pământ
cineva
cu nepotolită sete
sapă fântâna
dar carnea, nu e pământ?
iar sângele, nu e râul
izvorât dintr-o inimă
pătimaşă?
şi rana din care
poezia țâșnește
şi inundă hârtia,
pe ea cine o sapă?
vreau un răspuns
nu mă pot mulţumi
doar cu ploaia
doar cu stelele
de decor
doar cu umbra
cu gura plină
de pământ
cu nepotolită sete
voi întoarce totul cu susul în jos
voi săpa o fântână
şi voi înghiţi
tot cerul
Firicelul de sânge
tu spui că sunt prea obosit
ce-i drept, firicelul de sânge
care mi s-a spart într-un ochi
asta ar trebui să însemne
însă e mai mult decât atât
e dorința nebună
a sângelui de a privi
și altceva decât deșertul carnal
prin care trece necontenit
menținând vii amintirile
dorința să privească
soarele, păsările, arborii
munții, marea, fratele lui râul
străbătând o pădure
cerul care i-a pansat rănile
cu poeme
și oamenii, mai ales oamenii
care nu l-au băgat
niciodată în seamă
necunoscându-i durerea, spaima,
copilăria în brațele inimii
iubirile ca frunzele
purtate de valuri
bătrânețea,
drumurile tot mai înguste
ale reîntoarcerii spre acasă
și câte ar mai fi de zis
dar, să ne rezumăm
la simplul fapt
că sunt obosit
mult prea obosit
Ritual șamanic
în fața mea o oglindă
îmi mângâie aripile
în spatele meu o oglindă
trage cu dinții de umbră
a fi sau a nu fi zbor?
aceasta-i întrebarea
și-n mine se pornește
ritualul șamanic
al sângelui
și sufletul fumează
pipa păcii
cu celălalt eu
Locul meu
îmi place pădurea
cu aerul ei curat
cu păsările ei cântătoare
dar pădurea mi-a spus:
locul tău nu e aici
îmi plac toate, și cerul
cu holdele lui de stele
și oceanele pline de insule
și deșerturile cu oaze suspinând
după gurile celor însetați
și muntele privind de sus lumea
și câmpiile cu iarba lor învelind
somnul tuturor înțelepților
dar toate mi-au spus:
locul tău nu e aici
îmi place și poemul acesta
prin care încerc
să fiu pretutindeni
dar și el îmi repetă:
locul tău nu e aici
dar unde e locul meu
unde, unde?
în oglinzi sunt mereu mai bătrân
în oameni mă simt
ca și cum n-aș mai fi
iar visele se termină mereu
înainte de a începe
îmi place și umbra
dar umbra tace și-și roade lanțul
ceea ce-mi dă de-nțeles
că locul meu nu e aici
cobor în mine
traversez sângele
ca și cum aș traversa
cele șase râuri ce separă
infernul de lumea viilor
ajung la inimă
dar inima îmi răspunde:
locul tău nu e aici
cobor și mai adânc
de undeva, de departe
se aude o voce:
întoarce-te!
locul tău nu e aici
mă întorc
și ajung în spatele măștii
și toți, și toate îmi spun:
acum știi
Chip oglindit în lacrima lui Dumnezeu
îmi privesc chipul
în mintea limpede
a dimineții
aici sunt eu
adevăratul eu
abia ivit dintr-un vis
calm, senin, fără durere
apoi, pietrele încep să cadă
una câte una îmi tulbură chipul
de nu mai ajung să mă recunosc
sunt ce vor ceilalți
un tremur
o imagine distorsionată
un străin
un cerșetor de tandrețe
pe strada indiferenței
un copil care nu mai are voie
să se întoarcă acasă
un profet al lucidității
supus oprobriului public
undeva, în sufletul meu
se pornește furtuna
inima e un câine ce stă să rupă
lanțul sângelui
dar nu
nu mă răzbun
doar sap în mine
pentru a-mi regăsi liniștea
cobor acolo unde
nu poate ajunge
decât Dumnezeu, tăcut ca un munte
și eu, privindu-mi chipul
în lacrima lui
Maestrul cârpelilor
e timpul să investesc
și în mine, îmi spun
până acum totul a fost
în numele poeziei
îmi fac inventarul
atâtea părți din mine lipsesc
atâția ani am pierdut
atâtea cicatrici, atâtea găuri adânci
atâtea răni care încă
mai sângerează
atâtea absențe, atâtea doruri
și doar o umbră
hm!
merg la farmacie
cumpăr o pungă cu medicamente
degeaba, niciunul
nu-și mai face efectul
ce-am pierdut, nu mai pot recupera
ce-am stricat, nu mai pot înlocui
ce mă doare, nu mai poate găsi alinare
ce-a murit, mort este în mine
ca un mormânt pe care-l port
pretutindeni, chiar și în vise
ce să fac?
nu mai vreau
să-mi cârpesc viața
cu poeme!
și totuși
un poem cu glas de copil
și-un poem cu glas de femeie
mă opresc să cârpesc cerul
cu sufletul meu
Șalupe de hârtie
nu demult am găsit o corabie
scufundată în sânge
o amintire lovită
de torpila unui sentiment
răzbunător
avea suprafața
acoperită de colesterol
am scrijelit-o cu unghiile
și i-am aflat numele
era acceași și aceeași IUBIRE
pe care am simțit-o cândva
când mă căuta cu o blândă adiere
pe la pleoape
și mă săruta
prin fereastra deschisă
a inimii
cum a ajuns acolo
e vina numai și numai a mea
am permis urii
să-mi intre în sânge
lăsându-și doar periscopul
la suprafață
așteptând distanța potrivită
pentru lovitura de grație
acum
cu 50 de șalupe de hârtie
plutind deasupra sângelui
îmcerc să readuc IUBIREA
pe linia de plutire
Precum somonii
lacrima pe care o vezi
poartă în ea nenumărate poeme
unele se vor hrăni
din ochii tăi
altele se vor întoarce
precum somonii
în haina lor nupțială
trecând de toate
zăgazurile sângelui
pentru a fi cât mai aproape
de inimă
vor face acest drum
de câteva ori
pentru a da viață
noilor mele poeme
apoi vor muri
fără să se mai întoarcă
în lacrimă
tu vezi nenumărate poeme
pline de viață
dar nu vei ști niciodată
câte poeme au murit
în sângele meu
În fiecare poet sălășluiește un Iov
cu buze de suferință
dau viață noului chip
oglindit în lacrima veșniciei
prea mult bine
dăunează lucidității
În fiecare poet
sălășluiește un Iov
eliberat de spaimă
admir nemărginirea
cuvintelor
Vârsta mea
tu vrei să știi ce vârstă am
doar atât, o cifră, o simplă cifră
ei bine, am împlinit
o copilărie, una singură
câteva mari iubiri
câteva stoluri de păsări călătoare
câteva zboruri frânte
zeci de anotimpuri din care am rămas
cu câteva amintiri, cu câteva fire albe
sute de răni, unele încă nevindecate
câteva mii de țipete, cele mai grele
fiind cele neauzite de nimeni
sute de mii de vise irosite
și doar unul pe care toată viața
m-am tot chinuit să-l împlinesc
sute de milioane de pași
alături de străini, de cei
dragi
sau de credincioasa mea umbră
aproape un miliard de respirații
împrospătându-mi sufletul
sau făcând repetiții
pentru clipa în care
sufletul va pleca definitiv
peste un miliard de bătăi de inimă
fără să pot păstra măcar una
pentru cina cea de taină din ceruri
aș fi putut să-ți spun o simplă cifră
dar am simțit că voiai, de fapt,
să mă-ntrebi cine sunt
de unde vin, spre ce tărâmuri mă-ndrept,
ce iau cu mine, ce las în urmă
am împlinit câteva biblioteci
un raft fiind scris chiar de mine
vezi?
sunt mult mai bătrân decât par
cu toate acestea, mă voi ridica
de pe cuvintele mele
și-ți voi ceda locul
Poezia nu înseamnă doar negru pe alb
poezia nu înseamnă
doar negru pe alb
ci și cenușa gândurilor
pe zăpada copilăriei
umbrele pe trecerea de pietoni
dintre viață și moarte
sângele petrolifer
pe sarea dorului
pana corbului
pe marmura crucii
pâinea de secară
pe masa neprihăniților
mierla pe tristețea oaselor
tinerețea veșnică
pe efemerul cărunt
pupila pe ochiul
ce nu mai vede
norocul pe zaruri
corabia de pirați
pe spuma valurilor
furându-vă inimile
poezia nu înseamnă
doar negru pe alb
Un palimpsest al neantului
umbra,
un adevăr care le cere
pașilor mei
să nu mai înainteze
închid ochii
zidul plângerii
se surpă în sânge
visez că zbor deasupra
tuturor nopților
un alfabet infinit
mă recucerește
un palimpsest al neantului
pe manuscrisul
vechilor amintiri
Blândul policandru al visului
necunoscându-ți taina
rămân timid precum umbra
așteptând un gest
de primenire a sufletului
și dacă sângele nostru
nu-și va regăsi culoarea
în trandafirul dezrobit
al sărutului
voi aștepta
să coboare un braț
din blândul policandru
al visului
să ne luminăm
unul altuia
veșnicia
Pescar
cu năvodul
umbrei
trag visele
morților
Ceasornicul sângelui
te văd
și ceasornicul sângelui
mă trezește
la viață
mă-nvârt într-un călcâi
ca o rotiță
scăpată din mâna
ceasornicarului
ești frumoasă
ca o metaforă eliberată
din cătușele ierbii
îmi întind un vers
către tine
dansezi?
Inimă amintivoră
tu ai plecat
acum, sufletul meu
este o casă părăsită
cu ferestre prin care
nu mai pătrunde
lumina
toate cuvintele
au amuțit
doar inima
legată cu lanțul
de copacul sângelui
latră din obișnuință
câteva amintiri îngropate
îi vor ține de foame
Lumina din adâncuri
am vrut să aflu ce e
dincolo de durere
și-n liniști abisale
am coborât adânc
nici carne și nici sânge
nimic n-am luat cu mine
doar niște necuvinte
să-mi țină de urât
și am simțit deodată
o stranie prezență
ce deveni lumină
căzut-am în genunchi
am spus o rugăciune
și aripi a prins dorul
de lumea părăsită
de oameni ce m-au plâns
de foaia de hârtie
de mâna-mi tremurândă
de vechea mea iubire
de noul început
Lockdown
frigul s-a întors
în ropotele de aplauze
ale ploii
frunzele n-au timp
să-și mai spună părerea
despre toamnă
și cad
strada se îmbolnăvește
de lipsa pașilor
o mașină trece ca un frison
pe spinarea de-asfalt
un chiștoc de țigară
se stinge ca un bătrân în spital
o mască, pe jumătate
înecată în baltă
îmi smulge un zâmbet amar
trag perdeaua
mă așez pe canapea
și mă vaccinez cu poeme
Doar o virgulă
pe tine, sânge,
te simt mereu încălzindu-mă
tu ești cea mai devotată
taină a lumii
pe tine, inimă,
te aud în toată splendoarea
șoaptelor tale
tu ești cel mai frumos cântec
al
universului
pe tine, creier,
te cutreier și ziua, și noaptea,
pe străzile pavate
cu amintiri de demult
tu ești orașul
în care îi invit și pe ceilalți
să respire prin gânduri
pe tine, umbră, te iert
tu nu m-ai încălzit
nu mi-ai vorbit
dar ai știut mereu să asculți
așa cum cenușa ascultă
creșterea ierbii
pe tine, moarte,
te anunț că lacrima
pe care te faci că n-o vezi
e doar o virgulă
din poemul meu
nesfârșit
Ecoul unor aripi neobosite
iubito,
ce auzi tu
că-mi bate în piept
e doar ecoul
unor aripi neobosite
priveşte acolo sus
inima mea
se hrăneşte
doarme şi visează
în zbor
chiar şi atunci
când sângele meu
o cheamă înapoi
ea se roteşte-n cercuri largi
desenând infinitul
să ştii, de fapt
că şi inima ta
îmi spune acum
că vrea să se înalţe
în zbor
inimile noastre
să deseneze în tandem
infinitul
iar noi
să ne iubim ascultând
ecoul unor aripi
neobosite
Beția tristeții
tristețe,
ploaie cerșind
deschiderea unei palme
frunză fără vise-n nervuri
adulmecându-mi
copilăria pierdută
lumânare înecată
în propria-i ceară
umbră ancorată
de țărmul nimicniciei
cascadă de amintiri
în care îmi spăl
nesfârșitele răni
adâncite de pumnale
de ceață
cu tine îmi petrec
singurătatea
te sorb ca pe un vin
mai vechi decât sângele
te-ating cu aripa
zborului încătușat
te cânt cu inima
dezacordată
de săgeata iubirii
te sărut cu buze
de cruce vie
te las să te cațeri pe mine
ca o iederă
Cântec pentru inima mea
ție, inimă,
îți dedic astăzi
cântecul meu
ție și sângelui tău
în care s-a botezat
poetul din mine
tu ești harta cerului
strânsă într-un pumn
în care încolțește speranța
tu ești zborul închis
într-o colivie de vise
așteptând răsăritul
tu ești stânca apărând țărmul
de timpul cu spume la gură
tu ești frumusețea
ce-și schimbă chipul
la fiecare pulsație
tu zidești fericirea
pe temelia durerii
tu ești pâinea
lui Dumnezeu
cântecul meu
e primul cântec de primăvară
al mierlei
ți-l dăruiesc împreună
cu florile îmbobocite
ale versului
mulțumindu-ți
pentru limba renăscută
în clopotul sângelui
Sufletul cărților
citesc
și-ncerc
să intru în sufletul
tuturor cărților
mă descalț la intrare
și pășesc într-un templu
în care cuvintele încă respiră
aceste cărți au fost scrise
de poeți pe care
nu i-am cunoscut niciodată
nu am mâncat cu ei
nu am băut cu ei
nu am vorbit împreună
despre femei, despre muncă
despre Dumnezeu
nu i-am privit scriind
în colțul acela fermecat
unde coboară cuvântul
ca o rază din ceruri
nu am mers pe aceleași alei
în serile ploioase de toamnă
nu le-am auzit inimile
ticăind ca niște ceasuri oarbe
în liniștea deplinei singurătăți
nu le-am văzut rănile
nu le-am mirosit sângele
nu i-am văzut încărunțind
nu i-am văzut lăcrimând pe hârtie
nu i-am văzut strângând hârtia
cu ură în pumni
nu i-am văzut ținând copiii în brațe
nu i-am văzut cărând crucea
cuvintelor fără cititori
nu i-am văzut murind
ca niște îngeri cu aripile roase
de moliile tuturor amintirilor
nu am văzut nimic
dar acum
când citesc
văd şi ce-i scris, şi ce-i nescris
bat la poarta fiecărui cuvânt
și simt sentimentul
care i-a dat viață
simt fluviul
care izvorăște din inimă
simt fiorul
de pe șira spinării
simt durerea intrând
ca un pickammer în oase
simt frigul abisului
simt căldura lumânării
simt praful ridicat
de ușa ce se închide
simt adierea sufletului
ce face naveta între cer și pământ
la fiecare respirație
simt visul, freamătul, nostalgia
simt secundele trecând ca furnicile
cu firimituri de viață în clești
simt toate absențele și toate durerile
lumii întregi într-o singură lacrimă
simt lupta, simt soldatul
rănit de gloanțele nefericirii
simt cimitirul din inimă
simt revoluția sângelui
simt pacea
porumbelul alb al poemului
înălțându-se
către supremul
cititor
Poem izvorât din gura știrbită a inimii mele
am adormit strigătul
în leagănul amintirilor
am fecundat abisul
cu o scânteie
pe care nimeni
nu reușea să o vadă
am învățat alfabetul
fiecărei celule
și din gura știrbită
a inimii mele
a izvorât un poem
s-a amestecat cu sângele
și a curs prin rana nevindecată
pe niște pagini
care vor fi răsfoite de oameni
așa cum vântul răsfoiește
frunzele toamnei
Insomnie
poezia,
acest întuneric domesticit
de lumina ochiului interior
această inimă care se zbate ca un fluture
în pânza de păianjen a timpului
aceste amintiri care plutesc
ca frunzele toamnei
pe râul sângelui
această lacrimă
cu care ademenesc cerul
în timp ce pământul
mă ademenește
cu roua firelor de iarbă
acest vis care împrumută
aripile și cântecul mierlei
sau haina de doliu a umbrei
această piatră de pe suflet
pusă la temelia
noului paradis
acest turn în care ceasul
a luat-o cu mult înainte
pentru a privi cu mult înapoi
această cruce de piatră
deschizând poarta eternului mut
această cenușă care
prevestește uitarea
această insomnie
care mă alăptează la sânul ei
cu poeme
Rana care nu se vindecă niciodată
eu nu trăiesc cum se trăiește
și nu voi muri cum se moare
chiar acum mi-am citit viitorul
în frunzele însângerate ale toamnei
voi fi rana care nu se vindecă niciodată
cândva am jucat ruleta rusească
și glonțul iubirii mi-a rămas în creier
fiecare poem e o radiografie
în care puteți vedea că spun adevărul
eu nu scriu cum se scrie
camera mea de lucru e inima
sângele e masa de scris
oasele îmi șoptesc
ceea ce le șoptește pământul
ochii mi se închid pentru a fi cerul
ochiului ce se deschide lăuntric
clădită în mine e catedrala
umbrelor fără stăpân
pe gură scot dangătul de clopot al abisului
eu nu visez cum se visează
viața, un vast ocean
în care naufragiez pe insule de hârtie
un castel de nisip
surpat de o singură lacrimă
inima se scufundă ca o piatră
în neagra fântână a visului
Odă poetului fără mască
din ţara marelui zid
din ţara în care s-au inventat
praful de puşcă, hârtia, busola, furculiţa
periuţa de dinţi
zmeul şi jocurile de cărţi
din ţara în care locuieşte o cincime
din populaţia lumii
din ţara în care Ai Qing s-a ridicat
cu faţa spre soare
pentru a scrie imnul luminii
din ţara aceasta minunată
a apărut virusul ucigaş
şi odată cu el
omul cu mască a luat locul
omului fără mască
iar vina, ştim bine, se împarte la toţi
e vina negrelor gânduri
care ne-au lipit cu spatele
de zidul spitalelor
care ne-au pus măşti
şi ne-au mitraliat
cu gloanţele lor invizibile
o, tu, omule
măştile oricâte ar fi
nu pot ascunde faptele
nici moartea nu poate ascunde
secretele o veşnicie prin buzunare
dacă ştii toate acestea
de ce te chinui să fii altul
în faţa oglinzii?
doar aşa de dragul jocului
în care vei face analiza cărnii
şi a picăturii de sânge
cu instrumente de mare tandreţe?
doar aşa de dragul jocului
de-a v-aţi ascunselea
printre absenţe cu strigăte disperate?
o, tu, omule
îţi dăruiesc un nou suflet făurit de inima mea
încă nestinsă de alizeele dorului!
te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa
în fântâna dorinţelor,
numai acolo oamenii sunt fără măşti,
o mie de ochi nemişcaţi
în o mie şi una de nopţi!
o, tu, omule
descarcă-ţi sufletul de toate bagajele suferinţei
de toate hainele pe care suferinţa le îmbracă
de toate figurile de stil sau de
exhibiţionismul cu măşti
priveşte omul nou din oglindă
reinventează-te în fiece clipă
lasă un
dram de-nţelepciune
în ridul adânc
fii poetul!
numai el ştie câtă speranţă
este în casa cuvintelor sale
atunci când moartea vine
cu dansuri, confeti şi măşti
şi poartă o mască surâzătoare
o mască legată cu sfoara visului şi sfoara iluziei
o mască sub o mie şi una de măşti părăsite
de speranţe şi vise
fii poetul care zgârie această mască
cu bisturiul cuvintelor sale
căutând un zâmbet luminos
care să-i arate calea
prin negura minciunii
şi-a prefăcătoriei
fii poetul care scrie
poemul limpede ca o lacrimă
moartea nu va îndrăzni să te atingă
dacă vei fi infectat cu iubire
nu mai lăsa ca visele tale
să fie o inutilă răsuflare prin mască
fii poetul!
hrăneşte-te singur cu dragoste,
prin gura cuvintelor tale...
foloseşte veninul şarpelui ca medicament
pentru muşcătura iubirii
scoate lacrimi chiar şi din piatra seacă,
înapoindu-le marelui creator
pune-ţi inima-n praştie pentru a dărâma ziduri
care se interpun între oameni şi veşnicie
poartă-ţi sufletul ca pe o floare de colţ
la reverul amintirilor
în întâmpinarea adevărului ultim
hrăneşte-te din zbor cu nectarul zeilor
strânge toate stelele căzătoare
şi reaprinde focul inimilor
sădește flori nemuritoare pe mormântul iluziei
sculptează chipul lui Dumnezeu
în inima de piatră a lumii
cultivă miracole pe câmpiile elocinţei
ridică-te din epoca beznei
precum Iisus din mormânt
fii poetul!
fii cea mai frumoasă rugăciune
pe care viaţa o face pentru statornicia clipei
fii lacrima de foc curgând
pe obrazul pământului
şi biciul de flori plesnind
peste coama răvăşită a timpului
fii cel ce se scăldă într-o lacrimă,
înotând printre nuferii amintirilor
fii inima care toacă viaţa mărunt
pentru a o asezona cu metafore
fii inima uriaşă cât o Patrie,
bătând în pieptul unui copil
fii lebăda ciugulind de pe fundul lacrimii
fii muntele care se înalță mereu
deasupra norilor cenușii
fii praful de puşcă al stelelor
şi cântecul de leagăn
al tuturor sufletelor oarbe
fii albina ce culege metafora
din florile nemuritoare ale cuvintelor
fii tocul când cerul e călimara
fii pana de înger înmuiată în lacrima cerului
fii cel pentru care glasul pietrelor
este mai puternic decât glasul tunetului
fii vulcanul care fumează pipa păcii cu cerul
fii chirurgul care ajută noaptea
să nască prin cezariană
o minune de poezie
iată-ţi lumea,
priveşte-o cum aşteaptă să fie salvată
niciodată n-am pierdut din privire
speranţa ochilor tăi şi lumina
nici umerii tăi pe care
se sprijină cerul
o, tu, poetule fără mască
o, tu, soare ivit dintre nori
o, tu, cântec pentru toate păsările
ce nu mai ştiu ce e zborul
aud viitorul şoptind
mai e atât de puţin
până la strigătul
de bucurie!
O altfel de toamnă
toamna aceasta arată
de parcă mi-aș fi zdrobit
inima între dinți
vântul bate ca o respirație
care nu mai vrea
să audă de mască
fiecare arbore e un cuțit
curățat de rugină
pentru a spinteca
amneziile iernii
fiecare frunză e un poem
pe care iscălește firul de iarbă
iubita mea e o salcie
care-și piaptănă părul
la marginea râului
ultimul strop de lumină
se zbate în așternutul amurgului
sângele meu e colorant
pentru vieți virtuale
în camera obscură a minții
îmi developez visele
Partea a II-a - Revoluţia sângelui
Oameni rogvaiv
suntem dispersia luminii
în picăturile de sânge
radiaţii ale aceluiaşi
spectru divin
Sânge
Sângele-albastru
cerul sucombă
inimi senine
pântecul seu
Sângele galben
chinuri mocnite
râncede visuri
soare ateu
Sângele negru
fiară vicleană
moarte flămândă
crez panaceu
Sângele verde
ierburi orfane
trup rădăcină
umbletul greu
Sângele roşu
crudă iubire
frate de cruce
Om-Dumnezeu
Sânge de molii
foaie velină
sufletul zace
plumb minereu
Afară din suflet
„am ales viciile pentru a fi fericit”
iubiri la bucată
cu aromă de cireşe
şi dantelă catifelată
îmi fumez sângele
cu degete fără filtru
mă droghez cu dragostea mea
bolnavă de cancer
plămânii, spitalul iubirilor
înnebunite după gratii de oase
inima, bătrână toxicomană
cerşind o ţigară
lăsaţi ferestrele deschise
vreau să zbor către paradisul
celor care cultivă iluzii
să trag un fum
să mă dau afară
din suflet
Revoluţia sângelui
camarazii mei viermii:
unicii perpetuum-mobile (George Filip)
sângele ţipă ca din gură de şarpe
viermii călătoresc pe drumul mătăsii
zilele trec nepăsătoare, mioape
omul îşi ţine cuţitul la brâu
ca pe-un frate
ce palide priviri se-agaţă
de catapeteasma trupului
ce ignoranţă ne bântuie sufletele
suntem buni doar ca răspunsuri
la întrebări fără sens!
oh, dragoste înlănţuită pe muntele Erebus!
ce palide priviri se-agaţă
de catapeteasma trupului
câte noduri gordiene mai sunt
pe firul vieţii
câţi poeţi mai dorm cu sabia-n teacă
şi câte inimi mai bat în surdină
îmbătându-se cu propriul sânge?
Autoportret cu ochii închişi
odată cu oamenii mor şi ideile măreţe
moare şi gloria lumii
vanitatea rămâne o zdreanţă
cu care orbii se şterg de lacrimi
ce fericit sunt când vine o poezie la mine
aşa ca un înger ce-şi caută aripile
printre cuvintele mele!
aşa ca o doamnă tăcută şi frumoasă
iubindu-mă departe de ochii lumii
aşa ca între două vieţi, ca între două
pete de sânge, ca între două şoapte
ca între două vise…
aşa ca într-un autoportret
cu ochii închişi
Copii de rumeguş
să mă opresc să continui
să mă supun timpului nemilos
ce trece prin mine ca joagărul
printr-un trunchi de copac
aşchia nu sare departe de trunchi îmi spun
dragostea nu face copii de rumeguş
să mă opresc să continui
să mai privesc în urmă
nici nu mai ştiu de unde-am început să cresc
din ce pământ din ce lacrimi
degeaba mă opintesc să ridic piatra
ce-mi apasă pe suflet
piatra ce mă trage la fund
în propriul meu sânge
Magia cuvintelor cu dinţi ascuţiţi
să simţi cuvintele cum muşcă din carne
cu dinţii lor ascuţiţi
şi numai sângele tău
să le aducă mai aproape de suflet
de unde veniţi, voi, cuvintelor
din ce masonerie a nopţii
din ce magie albă a zăpezilor veşnice
din ce inimă cu obloanele trase
din ce desagă cu dorinţe spuse în van?
să simţi cuvintele, toate cuvintele
rămase pe drumuri
strivite de paşi, înghiţite de umbre
să simţi toate cuvintele ascunse de gura lumii
ascunse de nevoile imperative
ale unei iubiri cu dinţi ascuţiţi
Albastru infinit
doi fraţi trăiau nedespărţiţi
de o bună bucată de vreme
aveau aceeaşi inimă albastră
şi acelaşi sânge albastru
aveau aceeaşi privire albastră
şi aceleaşi lacrimi albastre
aveau aceeaşi iubită albastră
şi acelaşi Dumnezeu albastru
doi fraţi trăiau nedespărţiţi
de o bună bucată de vreme
şi, într-una din zile, unul din fraţi
spuse cu jumătatea de gură a celuilalt
suntem prea mari noi doi pentru o singură viaţă
şi prea morţi pentru o singură cruce
şi atunci unul din fraţi
îşi luă asupra sa păcatul de a fi om
Sensul vieţii
inima mea
pioneză pe harta lumii
lumea nu va cădea de pe zidul ridicat
între abis şi-nălţare
sufletul meu
şarpe de aer strecurându-se
printre umbre speriate
umbre răstălmăcind
necuprinsul
viaţa, doar o mirare
între două ascunderi
mâinile mele
drumuri mai aproape de sânge
graţioasă moartea se plimbă
ca o lebădă neagră
ochii mei şi lumina
ce nu se vede pe sine
umbra cocoşată de atâta povară
ochii mei şi lumina
ce nu se vede pe sine
În sângele meu se porneşte Jihadul
unde sunteţi voi, cuvintelor, miracol al înfăptuirii
zadarnic este tronul acesta
peste împărăţia nimicului!
nicio pasăre oarbă, niciun gând răscolit de tandreţe
nicio umbră levitând peste zăpezile veşnice
nicio jertfă adusă monstrului sacru
cerber la porţile visului
unde sunteţi voi, elegii ale morţii
zadarnice căutări
prin amneziile timpului !
unde eşti, tu, fiară descătuşată
înger imponderabil, noapte feerică
ego transcendental, lumină izbăvitoare
unde eşti, tu, muză cu clopoţei
paing pe globul meu ocular
chiar acum, în sângele meu
se porneşte Jihadul!
Poezeul cuvântului
eu creez poezia
mai întâi în imaginaţia mea
ruptă din coasta unui gând
apoi în măruntaiele mele
amestecată cu sânge şi durere
apoi născută pe gură
ca un fluture ieşit din stomac
eu
poezeul cuvântului
creez
poezia
Visând nemurirea
stau cu mintea la pândă, cu rana deschisă
ca o floare carnivoră
cuvintele trec prin sângele meu, vin la sufletul meu
să se-mbogăţească de sensuri
iar eu, lacom, le-nchid printre vintre
visând nemurirea
dar cum să rezist, cuvintele strigă-lovesc
îşi cer înapoi libertatea
mă lupt cu preţul vieţii, mă lupt
fie-i pagina uşoară poemului
pe care tocmai l-am ucis
Osmoza rănilor
suntem vânători
cu lasouri de sânge
contrabandişti de suflete
peste graniţele unui sărut
jongleri cu inimi de cârpă
suntem iubiri ignifuge
ne retragem comozi
în saltele pufoase
şi vărsăm lacrimi de crocodil
pentru reîncarnarea
pasiunilor dure
zei captivi în lagărul
perpetuării
noi staruri crescute
în leagănul civilizaţiei
corupte
timpul se bâlbâie
ceasul biologic o ia mereu înainte
liniştea supurează
emoţia cangrenează la încheieturi
dorinţa rupe braţele
inimii nude
ne plimbăm din trup în trup
ca prin camerele unui labirint
fără ieşire
suntem şi iar suntem
aceeaşi ritmicitate sub dictatul ruinei
aceeaşi repetiţie a verbului suntem
Epave pe fundul mărilor interioare
te scufunzi în neant
şi ieşi mereu la suprafaţă
cu peştele alunecos
în ciocul lung şi încovoiat
pasăre invizibilă
enigmatic mesager al cuvântului
cine sunt eu
dacă tu încetezi să exişti?
printre vorace
creaturi ale fluviului sânge
îmi caut amintirile mele
epave pe fundul mărilor
interioare
Timp coagulat
„je me recherche et ne sais si je brûle
ou si le froid se cache sous ma cendre” - Robert Sabatier
prin mine curge sângele antic
fluviu neobosit prin deşertul carnal
înflorind civilizaţii după civilizaţii
la fiece rană
prin sângele meu se îneacă toate corăbiile
cu sclavi ucişi de loviturile inimii
rămân doar catargele-nalte
pentru odihna îngerilor
prin sângele meu sunt lăsate mesaje
de la o boală la alta
de la o celulă la alta
moartea-şi aruncă plasele
poate va prinde peştele gras
prin mine curge sângele antic
fluviu neobosit prin deşertul carnal
umbra plănuieşte un asasinat
Extemporal
măştile oricâte ar fi
nu pot ascunde faptele
nici moartea nu poate ascunde
secretele o veşnicie prin buzunare
dacă ştii toate acestea
de ce dai mereu extemporal în faţa oglinzii
doar aşa de
dragul jocului în planul secund
în care faci lobotomia şoarecelui din labirint
şi analiza gustului cărnii şi a picăturii de sânge
cu instrumente de mare tandreţe
doar aşa de
dragul jocului de-a v-aţi ascunselea
printre absenţe cu strigăte disperate
cu ecoul întemniţat într-o bătaie de inimă
În copacul sângelui meu...
în fiecare seară
îşi ia bocceluţa şi pleacă
să-mi dai de veste îi spun
şi-nchid ferestrele
visele mă ispitesc, dar umbra se-ntoarce
mai am timp să iubesc
în copacul sângelui meu înfloreşte o inimă
fructul dă în pârg
aşteaptă să fie muşcat
nimicul îşi croieşte
drum ca un vierme
prin carnea fragedă
femeile dorm
în cele patru morminte
Omnia precedes tempora…
inima
gâtul subţire
al clepsidrei de sânge
plămânii
gâtul subţire
al clepsidrei de aer
ochii
gâtul subţire
al clepsidrei de vise
sânge învechit
respiraţii îmbâcsite
zboruri în cearceafuri
de noapte
gălbenuş
de soare stricat
în albuşul dimineţilor
ou clocit
de pasărea oarbă
a morţii
Florile sângelui
durerea trece ca plugul prin carne
răscolind amintirile
smulge rădăcinile ierbii rele
ce îmi acoperă pielea
inima pompează neîncetat
foc mistuitor prin vene
am de îngrijit pământul
din care vor răsări florile sângelui
iubita mea le va culege pe toate
le va pune într-o carte la uscat
alături de alte poeme
miroase a ars, nervii cedează
ca nişte siguranţe electrice
mă privesc în oglindă
ochii… două găuri negre
prin care nimicul absoarbe iluzia
oasele aliniate într-un instrument muzical
în care suflă doar moartea
durerea îşi înfige cuţitul adânc în creier
sunt salvat, chiar acuma trece cămila
prin urechile acului
Antifonez pereţii inimii
sunt omul cu mâinile în cătuşe lovind pereţii inimii
mi se deschide o uşă, mergi înainte, nu spune nimănui
de unde vii sau unde te duci
doar mergi
cu picioarele în lanţuri
cu sufletul târându-se pe coate
spre miraculosul loc al uitării cu miros de carne râncedă
şi mucegai înflorit
toate amintirile mele ard ca nişte vreascuri
stau în faţa propriei vieţi binecuvântând căldura iluziei
şi stratul gros de cenuşă ocupă forma predestinată
adevărului ultim
pleoapele cad ghilotină peste irişi albaştri
fără lacrimi, mă întorc pe o parte
un înger se tăvăleşte în praf
prin sângele meu vizitiul îşi biciuie caii
sunt omul cu mâinile în cătuşe lovind pereţii inimii
nimeni nu mai aude nimic
nu mai spune nimic
Perplexanta prezenţă
poetul este lacrima de foc
curgând pe obrazul pământului
şi biciul de flori
plesnind
peste coama răvăşită
a timpului
poetul este praful de puşcă
al stelelor
şi cântecul de leagăn
al tuturor sufletelor
oarbe
poetul este ochiul
care îi lipseşte ciclopului nopţii
şi ochiul care îi lipseşte
ciclopului zilei
poetul este perplexanta prezenţă
pe covorul roşu
al propriului sânge
braţ la braţ
cu doamna moarte
spunându-i ceva la ureche
zâmbindu-le apoi celorlalţi
ca şi când
i-au mai rămas
multe vieţi de trăit
Cine v-a ascuns în inima mea?
ar trebui ca inima mea
să fie o curgere neîntreruptă
precum râul care udă
concomitent
malurile
dar cineva doreşte
ca ultimul şi penultimul
om de pe Pământ
să lupte pentru bătăile
inimii mele
oare sunt clepsidra
cu inima la mijloc?
dar sângele acesta vărsat
zilnic pe foaia de hârtie
cui aparţine şi pentru cine
este ofrandă?
o, zei ai sistolei
şi ai diastolei
cine v-a ascuns
în inima mea?
Prea târziu pentru a fi fericit
mi-am întors sufletul
dintre lacrimi
pentru o nouă întâlnire
cu tine
credeam
că îmbrăţişările noastre
ne vor uni mările de sânge
şi vom locui pe aceeaşi
insulă misterioasă
a fericirii
dar sufletul meu
s-a întors precum
cel care plecase în căutarea
tinereţii fără bătrâneţe
şi a vieţii fără de moarte
s-a întors şi m-a găsit
pe mine, singur
împovărat de ani
îmbrăţişând
o fotografie
Nu eşti pregătit
speranţa îngenunchează
în lacrimi de iubire
în timp ce inima îi spune
sângelui să mai aştepte
până la eterna coagulare
gândul e sfărâmat
în mii de presupuneri
ce aprind o ură
de nedescris
cuvintelor le cresc
gheare cu care încearcă
să scoată ochii
celei de-a doua şanse
nu eşti pregătit
pentru marea iubire
mai trebuie să suferi
pe foaia de hârtie
bântuit de propriile
tale vise
Sculptură în inima de piatră a lumii
viaţa asta este
întinderea vastă
a unui vis
în care meditează
doar umbrele
iar eu
îmi iau în mâini
cuvântul
dur ca o daltă
şi sculptez
în inima de piatră
a lumii
chipul lui
Dumnezeu
pretutindeni
statui lăcrimând
aşteaptă să bată
clopotul sângelui
pretutindeni
cea din urmă cenuşă
se aşază liniştit
pe pământ
Preludiul unui naufragiu etern
cuvântul
precum ancora
aruncată în negrul abis
nu mă lasă să plec
şi stau la suprafaţa
propriului sânge
valurile timpului
mă lovesc
o dâră înspumată
se desprinde de mine
şi dispare
vântul îmi şopteşte
un cântec străvechi
iar eu îl îngân
mai rezist, mai rezist!
o întrebare
mă sâcâie
ca o insectă sub haine
tărâmul promis
mai există?
departe, departe
pumnalele stâncilor
aşteaptă să-mi sfâşie carnea
o pasăre se aşază
pe trunchiul meu cerebral
şi-mi ciuguleşte
amintirea copilăriei
mai rezist, mai rezist!
Dor
sângelui meu
i-e dor de apa dulce
a unui fluviu
de iubire
şi de la atâta aşteptare
devine mai sărat
ca o mare moartă
trupului meu
i-e dor de freamătul
şi mângâierea
unui vis cu ochii deschişi
şi de la atâta aşteptare
devine un profet al tuturor
nenorocirilor
amintindu-mi în primul rând
că durerea e un germene
care încolţeşte în carne
atunci când te aştepţi
mai puţin
şi îşi înfige
rădăcinile adânc
până-n teribilele abisuri
ale fiinţei
sufletului meu
i-e dor să-şi strângă
sufletul pereche în braţe
şi cum acesta nu poate fi
decât sufletul lui Dumnezeu
dorul aşteaptă în sălciile
plângătoare ale poemelor
şi cântă precum mierla
Continentul scufundat
iubirea poetului
e un imens continent
scufundat în sânge
lăsând la suprafaţă
doar rana - o insulă
pe care naufragiază
oamenii singuri
s-ar putea zice
că e un teritoriu ostil
dar rana are puterea
de a rămâne vie
pulsând precum
universul
şi-n sângele ei
mereu fierbinte
cerul încă mai seamănă
seminţe de lumină
pentru a da naştere
unui far călăuzitor
pe ţărmul inimii
Corabia visului
se face liniște
tristețea-i o mare scurgere de lacrimi
printre flori adormite
umbrele se cațără pe ziduri
apoi cad afundându-se-n
noroiul zădărniciei
un fior rece
circulă pe șira spinării
moartea mângâie-un trup cald
cu degetele ei înghețate
noaptea își strânge cu tandreţe
stelele la piept și suspină
luna e oglinda în care fericirea
și-a îngropat chipul
corabia visului se apropie
își aruncă ancora
în sângele poetului
așteptându-i sufletul
să se îmbarce
pentru o nouă călătorie
Operă neterminată
dacă aş putea
să trăiesc un singur vis
din toate visele
pe care le-am avut
până acum aş alege tot viaţa
viaţa, această
melodie la care adaug
partitura inimii mele
viaţa, această statuie de sare
sculptată de plânsurile mele
deshidratate
viaţa, această
poezie la care adaug
cuvânt după cuvânt
pentru a umple golul
lăsat de plecarea
fiinţelor pe care le-am iubit
viaţa, această
pictură la care adaug
o pată de sânge şi las ca autograf
semnul crucii
Aprecieri selective despre poeziile lui Ionuţ Caragea (scurte fragmente
din recenzii, autori în ordine alfabetică):
« Ionuţ Caragea este autor al câtorva zeci de volume de versuri,
aforisme şi proză, membru al nenumărate organizaţii culturale şi un
neobosit animator literar, în spaţiul virtual. În mod evident, cu o
asemenea activitate (desfăşurată atât în România, cât şi în Canada, unde
a petrecut un număr de ani), nu mai are nevoie de prezentare. »
(Ana BLANDIANA în cuvântul înainte al volumului „Cer fără scări“, 2014)
« …Unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent
România. Un personaj complex, egocentric şi orgolios, cu o retorică
lirică şi autoscopic eseistică pe măsură. (…) E o altă percepţie a
transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a
crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune. Voinţa de a
fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un
înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie
creştină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe
peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege
Sensul. »
(Prof. univ. dr. Ştefan BORBÉLY în revista Convorbiri
literare, 2014)
« Existenţa cotidiană – ca să revenim – care la optzecişti, de pildă, e
potenţată frecvent în locul comun al mizofiliei (vezi Budila-Express),
în aspectele stăruitor mecanice e, la poetul nostru, scoasă deîndată din
clişeu; ponciful e reciclat, i se redeschide cursul, distanţele,
absenţa, se îmblânzesc, se hominizează; limbajul sublimat personalizat –
ideatizat, aş spune, la tot pasul – oferind poemului (oricăruia din
cuprinsul cărţii) originalitate, autenticitate. »
(A.I. BRUMARU în
prefaţa volumului Infectat cu iubire literare, 2020)
« Dacă Pliniu cel Bătrân a putut spune despre pictorul Apelles « nulla
dies sine linea », „nicio zi fără o linie”, ce aş putea eu spune despre
acest atlet al poeziei, Ionuţ Caragea, care practică poezia ca pe o
asceză vitală, ca pe o yoga a creaţiei?! O încântare, o abundenţă de
pură plăcere estetică! »
(Acad. prof. univ. dr. Jacques BOUCHARD în
volumul “Ciel sans escalier”, fragment tradus de Ionuţ Caragea)
« Ionuț Caragea este un poet de substanță care, ferindu-și discursul de
porozități, excese și futilități specifice douămiismului, tinde către o
lirică a esențelor, nu atât prin oralități și referențialități livrești
cât prin intuiții și revelații de profunzime, sondând orizonturi
metafizice și fantasmatice abisalități. »
(Prof. univ. dr. Zenovie
CÂRLUGEA în revista Portal-Măiastra, 2019)
« În maniera romantică a revărsării de suflet scrie, cu multă candoare
confesivă, şi Ionuţ Caragea, făcînd doar un pas de la trăire la scriere.
În acest concept, decepţiile sau înflăcărările se varsă direct în
versuri iar filtrul dintre trăit şi scris e tot mai subţire. Asta şi
atunci cînd materia inspirativă o constituie suferinţele, frustrările şi
angoasele, şi atunci cînd poetica se ”pozitivizează” şi vede/simte
miracole peste tot. (...) Fireşte, e un scris de poezie care sublimează
trăiri, translează stări, sub o vrajă nepricepută. Dar pe acest drum al limpezirii poetice survin şi iluminări mai determinante, în care poetul
se angajează şi programatic, nu doar se lasă contaminat. (...) De aici
şi pînă la dedicarea absolută pentru dragoste nu mai e decît un pas, pe
care poetul îl şi face. (...) Aşadar, de la suferinţă la extaz, de la
angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi
exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. »
(Prof.
univ. dr. Alexandru CISTELECAN în revista Familia, 2015)
« Îmbrăcate în logosul artei, durerile zbaterii existenţiale pot deveni
tămăduire. Este posibila ţintă a Eului la pătrat… În rest, restricţiile
prozodice şi de versificaţie au meritul de a pune la încercare
profesionalismul pe care modernii şi postmodernii l au supus
volatilizării. »
(Prof. dr. Theodor CODREANU în revista Feed Back, 2017)
« Un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii
lirici ai generaţiei sale nu mai îndrăznesc. Descopăr astfel un virtuoz
al versului liber, dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat
într o metafizică originală. »
(Daniel CORBU în revista Mişcarea
literară, 2015)
« Ionuţ Caragea, lider de necontestat al generaţiei sale poetice, a
reuşit să ne ofere încă o memorabilă carte. Etalând discursul elevat,
sentimentul pur, logica clară (deşi paradoxul îşi are rolul său), poezia
sa menţine în metafizic un spectacol fiinţial cu totul şi cu totul
magnetic. »
(Daniel CORBU în prefaţa volumului „Despletirea viselor“,
2018)
« Ionuţ Caragea are un discurs poetic elevat, logic şi cu totul datorat
transpunerii în versuri a gândirii sale, a sentimentelor şi nu mai puţin
a emoţiilor care i au stimulat şi îi stimulează inspiraţia. E o poezie a
meditaţiei, dacă vreţi, didactice privind rosturile cuvântului şi ale
poeziei. (…) Sunt versuri epigramatice, multe dintre poeziile sale
conţin cugetări şi maxime, totul ca într o amplă decantare de înţelesuri
existenţiale. Uneori e cerebral, ceea ce nu diminuează programului său
de cunoaştere şi autocunoaştere. Pentru că Ionuţ Caragea e un artist al
cuvântului, educat, cultivat, robind întru totul creaţiei… »
(Prof.
univ. dr. Constantin CUBLEŞAN în revista Boema, 2018)
« Ionuţ Caragea este un poet adevărat, unul dintre cei care onorează
România şi literatura europeană. Poezia lui este o minunată călătorie a
memoriei şi a angajamentului. Toate temele pe care le scoate în evidenţă
vizează marea chestiune a fiinţei în lume. A fost definit drept „un
atlet al poeziei“. Într-adevăr, este un lucrător asiduu al cuvântului,
cuvânt care, în poemele sale, devine energia vieţii într-o lume închisă
pe care poetul vrea s-o deschidă. Nu e o poezie de rutină, ci o poezie a
profunzimii, care pătrunde în inima materiei şi merge până la limita
posibilului, oferind omului adevăratul sens al existenţei. O estetică a
angajamentului în imensitate, plecând de la un punct, patria sa
proiectată în lume. În această antologie, Ionuţ Caragea devine mai
intim. El face o anchetă în liniştea iubirii, ca apoi să exclame ca un
soldat al vorbei. Misterul femeii şi misterul vieţii se intersectează.
Răul se risipeşte. Poezia înfăptuieşte un miracol: deschide inima care
iubeşte. (…) Cuvintele! Ionuț Caragea trăiește în « Casa cuvintelor »,
titlu magnific al unui poem din acest volum. El știe că « numai poetul
ştie câtă singurătate / este în casa cuvintelor sale ». Această casă
este uzina lui în care produce aurul: acela care ne face să visăm»
(Acad. prof. univ. dr. Giovanni DOTOLI în Revue européenne de recherches
sur la poésie, Franţa, Paris, 2018, fragment tradus de Amalia Achard)
« Poeziile lui Ionuț Caragea articulează un univers plasat sub semnul
cunoașterii și al reprezentării, poetul asumându-și fără emfază inutilă
rolul celui care adună identități într-o macro-identitate, cea care se
poate intui doar poetic, într-o aventură cuprinsă mereu de cele două
reprezentări ale umbrei: „sunt o scânteie prinsă între două umbre/ umbra
celui ce sunt și umbra/ celui care-am fost cândva” (…) Ionuţ Caragea se
arată astfel a fi un poet redutabil, glosând aidoma celui care vorbeşte
de la tribună sau de la amvon, având conştiința clară a concentrării
mesajului poetic, în aşa fel încât textul capătă rezonanţa sonurilor
sacralizate. »
(Prof. univ. dr. Constantin DRAM în revista Feed Back,
2017)
« Ionuţ Caragea, lider al generaţiei 2000, este plonjorul care
pescuieşte perlele sufletului său sau ale celorlalţi… Nu rar se întâmplă
să plonjeze în ape tulburi, pentru a descâlci adevărul. El nu-şi
abandonează niciodată, precum laşul, sarcina ce lasă urme… »
(Prof.
univ. dr. Constantin FROSIN în revista ASLRQ, 2019, fragment tradus de
Amalia Achard)
« Ionuţ Caragea se plasează în locul geometric al celui ce moare şi se
naşte în acelaşi timp, prin poezie şi prin limba română concurată de
seducţia limbii franceze, dar şi prin jocurile incredibile la care îl
expun iradierile civilizaţiei română mamă şi civilizaţiei francofone.
(…) Poezia lui Ionuţ Caragea construieşte o cămaşă de forţă peste
bucuria de a fi viu şi liber, dar şi peste spaima de a fi străin şi
liber. Preţul acestei libertăţi se transformă în negocierea eternă,
ruminativă, a omului cu poetul. »
(Prof. dr. Angela FURTUNĂ în revista
Oglinda literară, 2010)
« Ionuţ Caragea restaurează eterul în versuri care au o severitate
opalescentă sau, uneori, o duritate precum cea a lui Emil Cioran. (…) În
poezia lui Ionuţ Caragea, fiinţa umană, în aspiraţia sa spre absolut,
este împărţită între două postulări: calea intelectuală şi cea
senzuală, adică contemplaţia apolinică şi modul de viaţă dionisiac. (…)
Martor al unei orientări a spiritului către concretitudinea lumii, Ionuţ
Caragea, chiar dacă este în căutarea unei iubiri trupeşti, nu a uitat
dimensiunea spirituală a fiinţei. Sugestia picturală sau anecdotică
(evenimenţială) a poemelor mixează deliciile spiritualului cu cele ale
vieţii, într-o chemare a unui univers fabulos în care totul va fi în
perfect echilibru. »
(Prof. univ. dr. Jean-Paul GAVARD-PERRET în revista
Le Littéraire, Franţa, 2015, fragment tradus pe Wikipedia)
« I. Caragea are vocaţia eternităţii şi a literaturii şi este un poet cu
destin. Iată că orfismul nu dispare niciodată din poezie, nici din
postmodernism şi generaţiile actuale, nici din „Generaţia Google”. Din
versurile lui I. Caragea se desprinde o adevărată religie a salvării
prin poezie… Ceea ce ne face să credem că Ionuţ Caragea are toate
şansele să rămână în istoria literaturii. »
(Prof. univ. dr. Ovidiu
GHIDIRMIC în revista Scrisul românesc, 2017)
« Nu cred să existe vreun echivalent pentru Ionuţ Caragea, în ceea ce
priveşte productivitatea creaţiei – un campion al prolificităţii…, o
figură marcantă a spaţiului cultural din România, dar şi din străinătate
unde a fost premiat, iar opera sa a fost analizată de importanţi critici
şi oameni de cultură. (…) Creaţia sa rămâne însă unitară şi structurată
pe poezia erotică, de meditaţie melancolică generată de energia
biografică şi exprimată într-un limbaj poetic amplu, accesibil, de
acumulare sapienţială. (…) De remarcat că nu doar iubirea este tema
dominantă a textelor, ci şi angoasa pe care o generează acest sentiment,
exprimată prin interogaţiile consecutive, prin muntele de întrebări care
se leagă de sufletul pereche numai azi, numai acum, în prezentul etern.
Între a fi şi a nu fi este locul poeziei, iar textul devine frontul de
luptă al cuvintelor. (...) Poezia lui Ionuţ Caragea, din nefericire mai
cunoscută şi mai apreciată în străinătate decât la noi, susţinută de
referinţe critice de înaltă credibilitate, reprezintă vârful de creaţie
al generaţiei douămiiste, deşi, în fapt, prin pasul făcut, poetul rămâne
oarecum izolat de generaţia sa. »
(Prof. Aureliu GOCI în revista Reflex,
2019)
« Stilul este dezinvolt, impetuos, exploziv, când colocvial, când
confesiv. Destăinuirile îi conferă autenticitate. Poezia autorului este
directă, sensibilă, poetul scrie aşa cum respiră. Ca în legenda regelui
Midas, tot ce trăieşte Ionuţ Caragea se transformă în poezie. Poetul
caută împlinirea fiinţei, nu este importantă atingerea extazului, ci drumul spre el, adică poezia. Aşa cum mărturiseşte singur, lirica sa
este ca un tren în care cititorii se întâlnesc. Poezia lui Ionuţ Caragea
este neomodernă, memorabilă, de mare forţă expresivă. »
(Lucian GRUIA în
revista Oglinda literară, 2015)
« Autorul orădean este un scriitor temerar și metamorfotic, decis parcă
să nu „ierte” niciuna din temele canonice, mai vechi sau mai noi, ale
poeziei europene – de la demiurgia înţeleasă ca Drog universal şi dragostea prin care se află „rostul pămîntului” pînă la suferinţa şi
iluminarea ontologică – toate trecute, prioritar, prin filtrul poietic.
(...) După cum se observă, poetul apasă cu putere, ca de fiecare dată,
pedala intertextualității, prilej pentru a-și etala, între altele, o
marcată conștiință a apartenenței la o familie poetică elitistă, de
sorginte îndepărtat hölderliniană și comandament de precizie
post-avangardistă. El se declară dintru început și fără drept de apel un
homo artifex, un truditor neobosit, un șlefuitor în marmura cuvîntului,
din care trebuie să dea la iveală chipul lui Dumnezeu. »
(Conf. univ.
dr. Emanuela ILIE în revista Convorbiri literare, 2018)
« Plecat în altă lume, Ionuţ Caragea are avantajul însingurării sale,
ceea ce îi oferă o distanţă de la care nu mai e obligat să stea cu
privirile în interiorul grupusculului; să poată vedea fenomenul literar
de la distanţă şi să tragă învăţăminte din ansamblul lui, nu de la vreun
critic sau maestru literar care vrea să domine un anume cenaclu dintr-o
anume localitate. (...) Dar, în această însingurare, Ionuţ Caragea are
şi dezavantajul de a nu fi luat în consideraţie de nimeni, măruntele
interese de grup neavând cum să-l includă. (…) Şi, dacă poemul "În altă
viaţă am fost un râu" l-am reprodus din această încercare de antologare
tematică, extrăgând lirica de dragoste existentă până în prezent în
opera tânărului poet, cer permisiunea să mai adaug unul, "Download",
dintr-un alt volum, cu alt orizont ideatic, definindu-i personalitatea
literară dintr-un alt unghi, dar care justifică la fel de bine
convingerea că ne aflăm în faţa unui autor care are ceva de spus şi,
stăpân pe nişte mijloace moderne de exprimare ale unor inedite stări
poetice, va mai avea încă de spus impunându-şi registrul poetic asupra
generaţiei sale... »
(Corneliu LEU în revista Port@Leu, 2009)
« Poet nonconformist şi dominat de sentimentul atât de dureros al
dezrădăcinării, Ionuţ Caragea scrie o poezie pe o lamă de bisturiu,
radiografiind visele, lamă de bisturiu cu care îşi operează, dar nu spre
vindecare, propriile trăiri, propriile vise, propria moarte, aşa cum
reiese din majoritatea poemelor din această despletire. Totul pare amorf
în poezia sa, format din antimaterie, el trudind să recompună în hainele
logicului, o lume de nisipuri mişcătoare, aşa cum sunt şi visele. (…)
Ionuţ Caragea s a impus în lumea scriitorilor, dar şi a scrisului,
situându se chiar în prima linie a generaţiei sale. »
(Emilian MARCU în
revista Convorbiri literare, 2018)
« Stihurile lui aduc în prim plan trăiri de mare forţă care vin din
adâncuri, trăiri exprimate printr-un strigăt mut, rostite atunci când
ajung în punctul critic de pe marginea prăpastiei. Ea – prăpastia – care
îl desparte și ne desparte de ”inevitabilul nicăieri”. Verbul din lirica
lui Ionuţ Caragea are capacitatea de a surprinde și acele momente de
trezire a universului, exact ”atunci când prima lacrimă a curs/ din prea
multa singurătate/ a totului captiv în nimic”. Senzorii de mare
sensibilitate ai Poetului remarcă înstrăinarea omului contemporan,
surprind durerea omniprezentă a acestuia, nerămânându-le emiţătorului și
receptorului altceva decât ”să ascultăm împreună/ murmurul suferinţei”.
(…) Trebuie să îi fim recunoscători lui Ionuţ Caragea pentru caracterul
dantesc al mesajului și al exprimării din versurile sale care descriu
aceste vremuri ameninţate mai mult decât oricând de apocalipsă. »
(Prof. univ. dr. Nicolae MAREŞ în revista ASLRQ, 2017)
« Poezia fostului sportiv de performanţă, mai exact, rugbist, izvorăşte
dintr-un talent nativ autentic. El scrie cu inima, dar şi cu mintea.
Efluviile sentimentale sunt bine supravegheate şi disciplinate de
logică, de o raţiune în stare de veghe continuă, de o conştiinţă civică
în alertă. Versurile sale au în egală măsură sensibilitate şi forţă,
inteligenţă şi curaj. Restul e viaţă trăită la temperatura marilor
caractere. »
(Victoria MILESCU în revista Sud, 2017)
« Versurile sale se nasc dintr-un soi de neliniște interioară, din stări
lirice care se cer exprimate cu o anumită urgență. De regulă, aceste
stări îmbracă forma unui limbaj direct, aproape oral, mizând pe o
simplitate care te convinge și care te îndeamnă la căutare interioară.
Nu vom găsi metafore complicate în versurile autorului, ci dorința unui
dialog cu persoana iubită, cu sinele sau cu alter-ego-ul care, uneori,
urcă trepte transcendentale. El se încheagă firesc, cititorul nu e
dezamăgit, ia parte la descoperirile poetului ca și cum ar fi părtaș la
o revelație sentimentală. (...) Volumul „Iubirea mea abisală" (Editura
Fides, Iași, 2019), a cărui ediție în limba franceză, „Mon amour
abyssal” (Editura Stellamaris, Brest), a fost recompensată în Franța cu
premiul Francois-Victor Hugo, preia accepțiunea misticilor conform
căreia iubirea abisală este o iubire intimă, infinită, profundă. A fi
intim, infinit, profund și simplu în același timp, iată paradoxul unui
poet pentru care poezia e un mod de a fi în lume. »
(Adrian POPESCU în
revista Feed-Back, 2019)
« În locul lamentărilor despre pandemie, despre restricții și despre
izolare, Ionuț Caragea trimite un mesaj prin care încearcă să-și înalțe
cititorii spre Câmpiile Elizee, acolo unde domnește spiritul absolut și
unde nu există „nici durere, nici întristare, nici suspin”. Poeziile
acestea – care sunt și aforisme, și proză, și teatru, și eseu, adică un
dialog total cu universul – ne dezvăluie un autor profund atașat de
oameni, netemător de singurătate, care știe cum să „reaprindem singuri
lumânarea”, cum să ne ridicăm din suferință în credință și cum să-l
redescoperim și să-l preaslăvim pe Dumnezeu. Este reconfortant să vedem
aceste mostre de înțelepciune, rostite armonios și sfios, ca o lacrimă
ce se prelinge cătinel nu ca să stingă, ci ca să reaprindă valorile și
virtuțile, aureolate de făclia speranței. Este bine să citim aceste
versuri cu sufletul, ca să putem – cum ar vrea autorul – să pătrundem
„frumusețea mânăstirilor din adâncuri”. Urmând îndemnul acesta nu vom
deveni, probabil, peste noapte mai înțelepți, dar am putea fi mai buni.
»
(Acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel POP în volumul Infectat cu iubire,
2020)
« El îşi extrage elementele poetice direct din substanţa vieţii, din
subteranele fiinţării, de unde şi forţa lor netransfigurată, de o
directeţe tăioasă. (…) Scrise cînd într-o tentă declarativă, cînd în una
afectivă, gravă, poemele sale încearcă să umple toate restanţele
ontologice ale eului auctorial, toate înstrăinările şi obnubilările
suferite de acesta. Textele sale sînt exerciţiile unui introvertit dedat
la extrovertiri poematice, care tot aspiră, prin intermediul unor scări
de cuvinte, la limanul unui orizont celest, transcendental. »
(Prof. dr. Ioan F. POP în revista Steaua, 2015)
« Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmând a fi
„redescoperit“. Chiar dacă „realitatea virtuală“, aplatizând relieful
axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule,
lăsând biete urme scriptice destinate „coşului“. Or, pentru Ionuţ
Caragea poezia este „o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte“
(splendid spus!). »
(Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU în revista
Convorbiri literare, 2015)
« E direct în exprimare, caută drumul cel mai scurt spre a şi face
cunoscute sentimentele (iubirea, durerea, melancolia, înstrăinarea) şi
impresiile (singurătatea, fericirea, ritmul vieţii), fără a fi
complicat în trăire şi în expresie. Nu stă excesiv pe gânduri. Nu
elaborează texte alambicate. Cititorul înţelege repede ce vrea să spună
– ceea ce poate fi un avantaj. De aceea nici nu e greu de tradus şi
poezia lui trece uşor dintr o limbă într alta. Nu i place să bată pasul
pe loc. E un călător grăbit în viaţă şi în cultură. Poate să ajungă şi
aşa departe, numai să l ţină energia propriei biografii şi resursele
propriului limbaj poetic. »
(Prof. univ. dr. Ion SIMUŢ în volumul
Festina lente, 2014)
« Dacă Lucian Blaga distingea rolul pur ornamental al tropismelor de cel
revelator (metafore cognitive), Ionuţ Caragea pare interesat de un
heideggerian act poetic al devenirii întru fiinţa mai profundă,
inteligibilă. (…) Recontextualizând cu spirit jucăuş şi inventiv formule
de limbaj asociate unor situaţii tipice, poetul ne aminteşte adesea de
Marin Sorescu, neabandonând nici poza iniţiatului orfic sau tentaţia
rostirii aforistice: „poezia e o trecere de pietoni/ între viaţă şi
moarte.” »
(Prof. univ. dr. Maria Ana TUPAN în revista Contemporanul,
2014)
« Ionuţ Caragea ne deschide ochii asupra lumii prin care trecem şi pe
care o descoperim abia citind, de exemplu, despre umbră ca unic martor
al întregii noastre vieţi reduse la câteva amintiri, şi ca unică
predicţie sigură. Este un comentariu ironic asupra fragilităţii noastre
identitare, asupra memoriei limitate ce ne condamnă la un prezent
perpetuu sau nici atât. Imaginarul umbrei nu este totuşi, la Ionuţ
Caragea, un simptom al nihilismului, ci, dimpotrivă, o poetică în sensul
în care Immanuel Kant (Critica puterii de judecată) asocia lucrului în
sine, ca matrice infinită de posibilităţi, doar arta. »
(Prof. univ. dr.
Maria-Ana TUPAN în revista Feedback, 2016)
« Punând sub semnul întrebării lumea de dincolo, remarcând, precum Creon
în vechime și Hamlet în lumea modernă, că nimeni nu s-a întors de-acolo
pentru a o adeveri, poetul reduce imperiul transcendenţei la poezie.
(...) Departe de a profeţi sfârșitul istoriei, precum corifeii
postumanismului, Ionuţ Caragea continuă să se adreseze contemporanilor
ca un mesager, un Hermes al unei ordini, nu virtuale - o fantasmagorie a
tehnologiei de ultimă oră -, ci transcendentale, de sensuri care
istoricizează existenţa unei societăţi și îngăduie membrilor ei să fie
mai mult decât consumatori ai unui mall cultural. »
(Prof. univ. dr.
Maria-Ana TUPAN în prefaţa volumului "Mesaj către ultimul om de pe
Pământ", 2017)
« Fără să acroşeze alte texte prin ecouri verbale, multe din poemele lui
Ionuţ Caragea evocă prin analogie opere de referinţă, ca şi cum plonjând
în adâncul viziunii poetice, el ar descoperi canale comunicante cu
reţeaua de profunzime a acelui cânt aedic despre care spunea Ion Barbu
că ar fi intonat la aceeaşi putere de poeţii lumii. »
(Prof. univ. dr.
Maria-Ana TUPAN în prefaţa volumului "Eu la pătrat", 2017)
