« Home

 

Ionuţ Caragea - "Delirium tremens" (selecţie revizuită)

Restul poemelor din volum au fost renegate de autor

 

 

 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 
    Prima parte – Şi câte ar mai fi de zis
 
M-am născut pe Google
         
m-am născut pe Google
am deschis ochii şi am privit printr-o fereastră
către cealaltă lume, căreia, probabil, trebuia să-i spun Mamă
am atins-o cu degetele mele pătrate
şi mi-a fost teamă… din păcate
să nu o rănesc şi să nu mă rănească
cuvintele mele aveau nevoie de atingere pământească
 
degeaba ne ţinem de mâini
nu vom avea niciodată priză la public, ci doar la curent
ştim amândoi că adevărata mană cerească
este un abonament
 
mai demult, am primit mesaj de la Dumnezeu
îmi spunea că va veni o zi în care
va exista o singură biserică universală
credinţa, da, credinţa va fi o stare de euforie
declanşată de nevoia oamenilor
de a privi dincolo de nihilism
 
m-am născut pe o pagină de istorie
care nu va fi niciodată scrisă, cu certitudine
va rămâne o întâmplare
transpusă în milioane de pixeli
 
am murit pe Google
înconjurat de miliarde de ferestre
deschise pur şi simplu din greşeală
să nu mai spuneţi niciodată
că Dumnezeu este orb
 
 
Eu la pătrat
 
viaţa este zero, la puterea doi,
şi rămâne zero, nuli suntem şi noi.
 
viaţa-i primul număr, împărţit la doi,
rămâne jumate, restul la gunoi.
 
viaţa-i radicalul din divinitate
şi rămân doar sfinţii fără de păcate.
 
viaţa este sfera, cercul şi pătratul,
scotocind prin toate, aflăm rezultatul.
 
viaţa e triunghiul, dreptele catete,
şi rămâne unghiul fără epitete.
 
viaţa e obtuză, până-n infinit,
şi rămâne punctul, singur şi uimit.
 
viaţa-i printre puncte, o mulţime vidă,
şi rămâne moartea... singură, rigidă.
 
viaţa este zero, zero absolut,
la puterea doi, un necunoscut.
 
viaţa e un calcul – simplu – cum sunt Eu,
însă Eu² = Dumnezeu.
 
 
Album
 
mă sfinţeam în iordanul pulpelor tale
cuminte într-un dormitor de catifea
soarele somnoros legăna sub sprâncene
o lacrimă
 
aveam o viaţă minunată
cortinele în jurul patului
unicul film cu happy-end
actori îndrăgostiţi mizându-şi viaţa
pe ultimul sărut
nimic nu mai conta
nici mâine, nici poimâine
 
ce voiaj minunat
exploratorii atingerilor staţionate
prin gările trupurilor fremătânde
accelerând prin tuneluri
spre alte lumi în care ploua mereu
 
voiam să te cer de nevastă în fiecare zi
dar nu cred că te meritam îndeajuns
m-am mulţumit să fiu
dragul tău, iubitul tău
tu mi-ai dăruit tot ce-mi lipsea
inima ta
 
trăim a doua tinereţe
în faţa unui teanc
de poze
 
 
Întrebare retorică
 
oare această poezie
fără tine şi fără mine
nu se va simţi părăsită
de dragoste?
 
oare această poezie nu este chintesenţa
iubirilor ce au trecut
şi or să vină pe lângă tine
pe lângă mine
ca o istorie a cuvântului
nerostit împreună?
 
oare de ce, cuvintele, oricâte-ar fi
nu ajung niciodată să exprime
tăcerile şi privirile în faţa cărora
ne dezbrăcăm uneori
de complexe?
 
răspunsul îl caut
într-o cută a pielii
într-o amprentă
sau într-o fisură a sufletului
 
oare când voi găsi răspunsul
nu va fi prea târziu
şi întrebarea din această poezie
va rămâne definitiv
o întrebare retorică?
 
 
Aceiaşi ochi albaştri de metil
 
Dragă tată,
Eu ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii au ochii albaştri
Şi mai ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii sunt sihaştri
Şi plâng laolaltă.
 
Dintre toţi sfinţii îl iubesc pe acela
Care acum se va aprinde pe cer.
Îl voi privi cu aceiaşi ochi albaştri şi-o să zbier
Tatăăă!
De ce nu mi-ai spus niciodată
Că ai fost şi-ai rămas atât de stingher?
De ce nu mi-ai spus că viaţa este atât de neînsemnată
Fără cei sfinţi,
Fără părinţi?
 
Dragă tată,
Îmi întind palmele la cer,
Te rog, oblojeşte-mi trupul,
Moartea încă mai taie în carne vie,
Întârzie,
Vrea să-mi primenească sufletul.
 
Aici la mine-n astă lume
Nu pot decât să-ţi scriu pe nume,
Vorbesc o altă limbă mai ciudată
Şi nici copiii ce-or să vină nu vor afla vreodată
Ce-nseamnă
Tată.
 
Dragă tată,
Tu m-ai învăţat să fac primii paşi legat de cravată
Şi primii kilometri pe bicicletă
Şi proverbul acela, odată…
Când mă îndrăgostisem de-o fată:
„Ochii care nu se văd se uită“
Eu, tată,
Nu o să te uit niciodată.
 
Dragă tată,
Tu mi-ai spus:
„Fiule, dacă vrei să ajungi sus,
Să-l simţi pe Dumnezeu,
Să marci un eseu…“
 Dragă tată,
Am primit o pasă de la tine de peste ocean,
Am marcat zeci de eseuri în acest an,
Dar acesta este singurul pe care l-am rănit
Pe hârtie.
 
Dragă tată,
Eu ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii au ochii albaştri
Şi mai ştiu că acolo în cer
Toţi sfinţii sunt sihaştri
Şi plâng laolaltă
 
Pe lumea cealaltă.
 
 
Voi da Pământul înapoi un minut
 
la buzele mării am învăţat să sărut
şi totul în jur a rămas amuţit un minut
m-am învârtit pe călcâie
până când picioarele mi-au luat foc
dorinţe, dorinţe
ce nu voiau nicicum să dispară
fugeai, fugeam cu Soarele-n zenit
gelos, Pământul şi mai cu zor s-a rotit
să nu ne vadă, în plină zi, regăsirea
 
desenam inimi pe toate urmele
mesaje, pasaje, vestale, piedestale
le săgetam şi sângele curgea-n pocale
mă îmbătam ca musca de oţet, agale
 
paşii îmi sfârâiau pe nisipul fierbinte
făceam doi metri înapoi şi unul înainte
corpul meu întreg parcă era o torţă
dar mă ţinea pe loc nemaivăzuta forţă
întindeam degetele ca un balaur cu zece capete
Soarele, nepăsător
începea spre alte ţinuturi să scapete
---
îmi doresc să ne mai întâlnim o dată
aşa cum merităm
şi cum visăm:
la buzele mării am învăţat să sărut
chiar acum voi da Pământul
înapoi un minut
 
 
Avea părul lins
 
blonda avea părul lins, cărare şi ochii luminiş în pădure
voiam s-o îmbrăţişez, dar merita mai mult de atât
stăteam locului, să nu mă fure
să ascult cum zâmbeşte
şi-mi spune fără cuvinte
o poveste scrisă cu mult înainte
 
era blajin chipul său cel rotund
îmi spunea părul să nu-l tund
s-aştept să vină iarăşi primăvara
să fim acoperiţi de frunze
şi să foşnească săruturi purtate de vânt
 
să ne iubim ca doi vlăstari
înmugurind copiii mari
să ne iubim şi să ne strângem tandru de tulpini
şi-apoi să prindem rădăcini
 
aş fi vrut să o cred, măcar un cuvânt
pune-ţi o dorinţă, mi-a spus, şi-ţi voi arăta cine sunt
 
aş vrea să fiu viforul şi să te culc la pământ
să porţi părul fără agrafă şi să plouă cu nasturi
să mă încolăcesc în jurul gâtului tău zvelt
şi pe cearşaf sufletul meu praf
să se umezească
 
e mult prea simplu, mi-a spus ea, doar atâta îmi ceri?
a întins degetele şi frunzele-au început să danseze
mister, culori, pretutindeni limbi de foc şi lumini
nu am crezut niciodată-n minuni
şi am rugat-o s-apropie
Luceafărul de Lună
 
plângeam şi blonda cu părul lins mă ţinea de mână
mergeam pe o cărare către luminiş
plângeam şi plâng şi-mi pare rău
ca m-am trezit dintr-un vis
din care nu m-aş trezi niciodată
 
 
Dorinţele unui copil
 
Dorinţele unui copil să nu le spulberi niciodată
Alintă-l cât pentru restul vieţii
Al său e răsăritul în pragul dimineţii
Un zâmbet de lumină
Ce-n scutece să-l ţină
Al său e asfinţitul în pragul înnoptării
Poveşti nemuritoare
Şi dulcele cântării
Lasă copilul să viseze în lumea sa de ciocolată
O păpuşă de fată
Într-o casă de turtă dulce
Copilărie
Numele tău fantezie
Lasă copilul să se joace pe stradă
Pentru el acasă înseamnă la masă
Şi desene animate
Lasă-l să lupte cu nemţii prin cazemate
Lasă-l afară să guste din libertate
Mai târziu anii îl vor închide într-o cetate
Din care va trimite solie
Un gând ambalat într-o poezie
Către hotarele timpului către copilărie
Lasă-l viaţă atât de mare să fie
De fusta mamei agăţat un băiat
 
 
Atelier
 
în mâinile mele
croite până la sânge
de mama vitregă,
plastilina îmi spune:
nu plânge!
te voi face să râzi,
nu-mi trebuie decât
mângâiere…
 
iar s-a stricat cerul.
peste acoperiş plouă
cu acuarele…
îmi vine ideea
creioanelor
curcubeie.
 
îţi spun un secret,
îl ştiu de la bunica:
îngerii nu au ilice,
le desenez buzunare
pentru rugăciuni,
învăţ să citesc.
 
când o să fiu mare
vreau să compun berze,
aşa mi-a spus tata
să iubesc.
 
 
Baby, baby
 
nici nu am început bine şi am sfârşit cuprins de exaltare
m-au vrăjit cuvintele şi jocurile tale înnebunitoare
am rămas tablou în faţa frumuseţii fără margini
aş putea să te privesc şi cu ochii închişi
şi tot vor răsări irişi din degetele mele modelându-ţi portretul
 
baby, baby credeam că lumea-i a mea pluteam în al nouălea cer
mă scurgeam picătură cu picătură în sufletul tău avid de plăcere
îţi lăsai toate porţile raiului deschise gustam din merele tale
nu-mi păsa
sunt cel mai mare necredincios de pe pământul acesta
care m-a învăţat să doresc cu toată fiinţa
lepădându-mă de toate păcatele trupeşti
între îmbrăţişările tale nelumeşti
îmbătându-mă cu busuioaca
izvorâtă din adâncul celulelor adolescentine
baby, baby
 
şi uite aşa tandreţea mea s-a metamorfozat
în pasiunea unui vampir însetoşat de iubire
cel mai sfânt dintre sfinţii care-au existat vreodată
este acum o fiară neîmblânzită
fără piei şi măşti înfruptându-se din inima ta
întinerind într-un an cât alţii într-o mie
 
mi-a spus cineva de-acolo de sus
că nu voi ajunge niciodată-n împărăţia sa
ţin minte
avea dreptate
nu pot rezista în faţa ispitei reîncarnate într-o dulce fecioară
care mă hrăneşte cu sufletul ei atât de pur atât de divin
universul este doar al nostru pe acest pat aşternut paradisul
ne facem de cap nu ne mai interesează nimic
ceilalţi îşi muşcă limbile de ciudă
spunând rugăciuni deşarte tânjind la fructele tale
înghiţind în sec
 
baby, baby…
 
 
Baloane de săpun
 
Lumea s-a născut din dorinţe şi sfârşeşte-n păcate
Mi-ai spus că voi ajunge un mare campion
De-atunci încerc să fiu primul la toate
Minte şi trup – al meu bastion
 
Mă-mpotrivesc legilor firii refuzând ordinarul
Când mic eram eu reuşeam să zbor
După un timp am învăţat orarul
Citind în mersul lucrurilor
 
Actorul mim din filmul mut „o inimă“ – motor:
Secvenţa preferată – cornet de îngheţată
Copilăria păstrată în congelator
Am fost o fire răsfăţată
 
Lumea-i născută din iubire şi se sfârşeşte-n ură
Mi-ai spus cuvinte dulci – acum sunt de pelin
Vinul mi-a fermentat în gură
Şi mă îmbăt cu propriul meu venin
 
Mă-mpotrivesc şi Soarelui legându-mi umbra de picioare
Ce pic cu pic mă stoarce de tot ce am mai bun
Încet-încet am învăţat cum să trăiesc peste hotare
Şi mă ridic – baloane de săpun
 
Născută din atingeri lumea sfârşeşte în respingeri
Ce-a fost nepieritor la început – este un vis
Noi doi eram neîntinaţi precum doi îngeri
Când singur am rămas – tu m-ai dezis…
 
 
Best friends
 
începutul este întotdeauna cel mai frumos moment
aş vrea ca viaţa mea să fie un amalgam de începuturi
reconstruite într-un monument
gravat de promisiuni
şi de săruturi
 
am plâns când inima s-a frânt în două părţi
eram proscris să bântui pe oceane
în mijlocul acestor hărţi:
Ahab visând în hăul
gropilor Mariane
 
sfârşitul este întotdeauna cel mai trist moment
rămâi cu mici frânturi din începuturi
iar timpul lasă durerea ornament
ascunsă după măşti şi scuturi
te port medalion
first end
 
 
Ce tot te fofilezi
 
ce tot te fofilezi în spatele ceştii de cafea mademoiselle
îţi văd degetul inelar pe buza fierbinte ghicind viitorul
şi ştii că sunt bucăţica de zahăr ce se topeşte
între aromele tale negre dulcea fericire
 
ce tot ne jucăm de-a v-aţi ascunselea în spatele cuvintelor timide
ştiu că eşti omidă de frunza mea avidă să mă dezgoleşti
şi-n fluture să te înalţi în gemete fâlfâitoare
îmi suceşti minţile şi freamăt de mă lovesc cu capul de pereţi
 
îmi spui că nu mă cunoşti prea bine dar ştii că tot acolo o s-ajungem
hai să mai flirtăm un pic îmi place atât de mult preludiul ăsta o iau razna
deja în ochii tăi fac un duş fierbinte iar tu mă freci cu săpunul pe spate
cu sânii afrodiziaci ce mi-au hrănit de mic imaginaţia prin reviste
 
este o harababură de idei în capul meu atât de mic acum atât de mare
îţi cânt o sole mio ce zi minunată iveşte printre pleoapele lăcrămioare
irişi înfloresc miliarde de stele pe tavanul ce dintr-o dată dispare
undeva dincolo de realitatea ce este acum adevărul
pe care nu-l vei afla niciodată
univers
 
ce te tot fofilezi iubito privind ceasul de pe perete
nu vezi cum limbile atârnă
între ele cucul şi-a găsit cuib şi intră şi iese a mai trecut o oră
hai să admirăm împreună dimineaţa cum creşte şi coboară
soarele răsare sare precum un cangur pe fereastră
 
ştiu fată cuminte trebuie să ajungi acasă când se crapă de ziuă
acelaşi pretext cu părinţi severi dar aşa de profani sfinţi
îţi zic şi acum spală-te pe ochi şi pe dinţi la culcare
norocul meu balconul sub care te aştept
într-o scăpare cu braţele întinse
 
aşa că dă-le dracului pe toate sperietorile de ciori
hai să mănânci porumb fiert
o să te-nfulec coaptă din cap până-n picioare
eşti numai pop-corn de săruturi
şi o să gustăm şi cremă de zahăr ars delicatesa de la urmă
de urmă n-o să mai rămână nici o picătură-n gura de rai
muşcând din humusul tău
 
ce tot te fofilezi cucoană nu mai eşti mademoiselle de-altădată
acuma degetul inelar îţi clănţăne de nerăbdare
eşti atât de previzibilă şi fac din nou pe prostul
şi te întreb dacă e dulce cafeaua
şi îmi răspunzi ah deşteptule este atât de amară
hai să nu ne mai fofilăm şi să o bem fierbinte dulce
ca a câta oară
 
 
Ce te-ai face?
 
ce te-ai face dacă palmele mele ţi-ar modela chipul
şi într-o zi te-aş scăpa cioburi?
m-ai privi cu ochii mici
punându-mi întrebări încuietoare
prin gaura cheii?
 
capul mi-e dezgolit de gânduri
pleoapele-mi vântură orice mângâiere
după care fruntea încă mai plânge
ca o floare aşteptând o rază de soare
 
ne-am scufunda într-o contopire de val şi de sudoare
te-aş îmbrăţişa să nu te pierzi în neştire
buzele s-ar preschimba într-o veche fregată
cu pânze de păianjen
 
ce te-ai face dacă-ar ploua încontinuu
şi te-aş îneca într-o mare de lacrimi?
ţi-ar creşte solzi adăpostind Luna
într-o arcuită splendoare…
 
simţurile tale ar fi un curcubeu de petale
pe care le-aş culege cu săgeţi dintr-un vis
un labirint de aduceri aminte
ce te-ai face dacă nu ţi-aş fi zis?
 
 
Cer de nisip
 
iar rătăcesc amintiri ameţite în sufletul meu labirint
urmărindu-ţi firul, iubito, paşii mi se pierd pe o plajă pustie
te mângâi cu un gând fugar, lacrimi se aştern pe nisip
castele de sare
 
te îmbrăţişez cu un oftat îndelung
îmi rămân scoicile în palme
le sărut şi îţi sorb glasul furat de valul tăcerii
pânze de borangic îmi înfăşoară sufletul vierme
păianjenul timp
 
cu ochii ciobiţi de pumnalele stâncilor răsărite din mare
privesc cum apune Soarele străin de tot ce-a trecut
îmi întind degetele uriaşe şi-l trag de urechi
zile liliputane
 
iar rătăcesc amintiri ameţite în sufletul meu labirint
urmărindu-ţi firul, iubito, paşii mi se pierd
pe un cer plin de stele
te plimb în Carul Mare, pe Calea Lactee
până la Steaua Polară
Luna mirată
 
îmbrăţişez coada cometei fugare
urmărindu-te prin găuri de vierme
ne jucăm de-a v-aţi ascunselea prin tranşeele negre
îţi mângâi aripile de înger în Constelaţia Fecioarei
spicul de grâu
 
cu sufletul istovit
am încălecat pe-un taur, tu pe-un  scorpion
în centrul galaxiei mi-ai săgetat inima cu dor de supernovă
îmi întind degetele boante, zbori cu viteza luminii
praf şi pulbere
 
 
Copilărie
 
ştii,
azi m-am născut şi era ieri,
mireasma dulcii revederi
începe-adânc să mă cuprindă,
Băbuia mă aştepta cu poale-n-brâu în tindă,
Băbuiu’ frigea baboii pe grătar,
ştii, aş vrea să fiu din nou acolo, dar…
ştii, azi am uitat să sper
şi să mai cer copilărie.
 
ştii,
ieri m-am născut şi era mâine,
foamea-mi rodea codrul de pâine,
la colţ de stradă praful îl scobeam,
Mămuca mă dojenea,
cât o iubeam,
Tătucu’ mă lua în cârcă chiuind,
ştii, aş vrea să-i mai colind de sărbători,
dar ştii, anii sunt trecători.
 
ştii,
azi am murit şi era ieri,
şi mâine,
şi poimâine,
şi toate zilele ce-au fost
şi vor rămâne fără rost,
ştii, mă uit şi am uitat să uit
că nu mai sunt dorit de timp,
dar ştii, încă mai simt al tău alint.
 
ştii,
mâine-am trăit acum sunt fum,
am vrut să mă întorc pe-al vieţii drum,
să te sărut şi-apoi să sting tăcut
o lumânare,
dar ştii cât mă tare doare?
 
 
Colţ de Rai
 
Între infern şi paradis
am regăsit iubirea-n paraclis,
în slujba ta al meu stăpân,
duhovnic tată,
scump bătrân,
mă iartă.
 
Tu eşti cuvântul,
milostivul pentru toţi,
eu sunt doar robul
ce mă supun
crucii de piatră de pe caldarâm,
drumul mi-e plin de bolovani
şi anii-s tot mai mulţi,
tot mai golani,
tirani.
 
Mă leapădă de zdrenţe în pronaos,
închinăciunea-mi jertfă pe altar,
ascultă-mi gândul dincolo de haos,
sărută-mă cu al tău har,
de-a nu avea habar.
 
Între lumină şi-ntuneric
suflare mi-este lumânarea,
chipul ţi-e tainic
dar crezul mi-i vecinic,
de îndoiala şi necugetarea
ce m-au târât întru păcat,
m-am lepădat.
 
Mă cheamă în a ta împărăţie,
oblăduiește-mi nemuritorul trai,
cerşescu-ţi primenire,
sfântă împărtăşire,
nepreţuită avuţie,
un colţ de Rai.
 
 
De ce?
 
Cea mai frumoasă amintire
Când mi-au ars obrajii
Privindu-te
Limba-mi ieşea de-un cot
Asemenea unui cameleon înnebunit
De-un fluture adormit printre şuviţele tale
Aş fi vrut o sărutare
Să-mi muşti din suflet cu dinţii fini de ghilotină
Înghiţind silabă cu silabă
Cuvintele
Se spune că dragostea trece prin stomac
Şi-ţi lasă un gol cât o prăpastie ameţitoare
La mine a săpat în inimă ca un buldozer fără milă
Te miri de ce toate rămăşitele s-au îngrămădit în nopţile lungi
Pline de coşmaruri
 
Te-am iubit…
Sudoarea îţi aluneca dintre sâni
Ca un şarpe încolăcindu-mi picioarele
Aş fi născocit o nouă biblie ispitit de coapsele tale
Cu paginile din cearşafuri scrise cu palmele goale
Calea spre Paradis trecută prin infernul dorinţelor
Toate drumurile aveau o singură răscruce:
Tu şi Eu
 
Cea mai tristă amintire
Rămasă în carnea mea afumată
De ultima ţigară
Inima se topeşte într-o mare de lacrimi
Fiorduri pătrunse adânc în pielea uscată
Nu mai răsare curcubeul din pupile
Au intrat la apă sărată
Negri păianjeni
Pânze de stânjeni
 
Tot stau şi mă întreb ce te făcea atât de specială
De ce între atunci şi acum este o mare diferenţă
De ce uitarea înseamnă indiferenţă…
 
 
A mea aleasă
 
Pe seară te sărut cuneiform iubito,
Deja te-nghesui într-un gând.
Statornici-voi rând cu rând
Pe zbânţuiri de sânge-ceară.
 
Îţi voi clădi columne, piramide
Scurgându-se în cerul fără fund.
Vulcanii noroioşi fi-vor sorginte
Dorinţelor ascunse-n suflet-prund.
 
La noapte-înaripa-te-voi mireasă,
În dimineţi la piept am să te strâng.
Surpa-vom zile-n vise de pământ;
Sub luna plină, ambrozia culeasă
Ne va uni sub legământ.
 
 
Efemer
 
Aceleaşi trepte le cobor
urcând aceleaşi trepte iară,
le număr încercând să zbor
în lumea mea imaginară.
 
păşesc pe un covor rulant
ţesut la scară planetară,
timpul – cadavru ambulant
îşi răsuceşte o ţigară.
 
inima – groapă de gunoi,
oasele – praf în scrumieră,
sângele – lacrimi în noroi,
sunt homosepiefemeră.
 
 
Femeia doarme
 
după ce iubeşti femeia
priveşte-o cum doarme
în locul acela numai al ei
ascultă ce amintirile-ţi spun
nu încerca şi visurile să i le iei
 
rendez-vous între suflete la jumătatea distanţei
aripi de înger ce învăluie gâtul lebedei
noaptea se-ncruntă de atâta tăcere
stele răsar din strălucitoare idei
 
după ce iubeşti femeia
această făptură minunată ce-ţi hrăneşte imaginaţia
să îi închini poeme de dragoste
să nu mai rătăceşti pe lăturalnice alei
 
femeia doarme
cât este de frumoasă
fără să-i ceri
fără să speri
e pur şi simplu totul
la îndemâna noastră
să nu-i mai rupeţi gâtul lebedei
 
 
Îndrăgostit de cursă lungă
 
Pe urmele paşilor tăi am învăţat s-ascult
Trecerea timpului
Am alergat apoi strângându-mi sufletu-ntre dinţi
Erai departe şi m-am rugat să te urmez
Chiar şi la capătul Pământului
 
Poate că cineva a vrut să cred
Că-n fiinţa ta se află o inimă necercetată
Acesta-i unicul şi cel mai preţios trofeu
Ce niciodată n-a reuşit
În palmaresul vieţii
Să-mi ajungă
 
Tu mai exişti?
Măcar acolo unde himerele abundă?
Măcar acolo unde gândul zboară?
Mă voi preface-n prinţ zvârlugă
Din calea mea până şi melcii o vor lua la fugă
Te voi salva pentru a nu ştiu câta oară
 
Pe trupul tău săruturile vor fi o cărare de foc
Îmbrăţişările te vor subţia la mijloc
Privirile vor iscodi tresăriri
Şoaptele îţi vor zidi amintiri
 
Tu mai exişti?
Poate că Dumnezeu a vrut să fiu
Îndrăgostit de cursă lungă
 
 
Inel de logodnă
 
un înţelept mi-a spus
 
cu timpul chiar şi aurul se schimbă-n tinichea
iar dragostea ţi se va părea lichea
păcatele vei învăţa să numeri
strângând din pumni şi dând din umeri
şi-o să te scuzi
când vrei s-acuzi
 
cu timpul vei şti ce-nseamnă să alegi
ca mai târziu să nu dezlegi
să faci un nod frumos cu fundă
să fie rezistent şi să ascundă
atâtea vorbe trecătoare
care-au umbrit zile cu soare
 
cu timpul vei spune te iubesc
din multe încercări, firesc
căci toată viaţa te-ai împotmolit
la introduceri şi sfârşit
şi ai rămas pierdut
în conţinut
 
cu timpul vei şti când să te-opreşti
fără să plângi şi fără să răneşti
să recunoşti când ai greşit
şi chiar de alţii nu au reuşit
să fii cu inima-mpăcată
a fost odată ca niciodată…
 
 
Interviu cu un pierde-vară
 
dintre toate anotimpurile l-am ales pe cel mai călduros
cât de plat sună ca şi cum aş face plajă încontinuu
din fericire Raiul există şi aici la Trei Butoaie
nisipul se odihneşte printre cutele pielii
toate membrele par greoaie
până când descoperi misterul femeii
cum te ridică ritmic până la ploaie
mare şi încovoiat
curcubeu agăţându-se de Soare
prinzând stavrizi la ţaparină
cu pletele ce mulinează
căluţi de mare
 
am mai pierdut o vară cu sufletul pe buze
rostindu-ţi declaraţii cu rost de evantai
pentru o seară
voulez vous danser avec moi?
vino-ncoa’ te voi iubi şi cu umbra
vom face ménage à trois
Luna se va dezbrăca în faţa noastră
marea va încremeni într-o oglindă albastră
care-i cea mai frumoasă fotografie
a plăcerii imortalizate
surfing
pe un val de sudoare?
 
tremură aerul într-o briză uşoară
răsfirându-ţi părul într-un miraj auriu
picioarele-compas măsoară cercul dragostei
săgetat de un amorezat
ce a prins curaj
de la o sticlă de vin roşu
şi am plecat secat
cu gâtul răsucit
scurgându-se sângele
pe buzele fierbinţi ale comorii tale
inepuizabil de primitoare
acesta sunt eu iubire
cel mai timid dintre pământeni
levitez deasupra aurei tale divine
aşteptând al doisprezecelea ceas când limbile
se vor uni într-o nesfârşită poftă carnală
şi voi vibra ca iarba-fiarelor atinsă de rugină
melancolic de alcoolic şi bucolic de parabolic
ca infarctul salvat de o pilulă de aspirină
cel mai ieftin medicament este o fiolă de morfină
în vena înţepată de colţii tăi de felină
o iau razna
copiii cresc felii de mandarină
 
dintre toate femeile te-am ales pe tine
o picătură rece de rouă ce aştepta să fie toridă
dorinţă candidă splendidă
perplexă complexă
un été inoubliable
le someil d’un ange et l’amour d’un diable
je me demande qui je suis?
un pierde-vară
nu ştii
lumea este chioară
şi nu vede
că am o inimă ce bate în ritm de fanfară
 
nu mă opresc iubito
tânjesc să trăiesc pentru a doua oară
în mijlocul infinitului ce şi-a deschis porţile umede
mi-au mucegăit picioarele şi tot mă zbat ca un miceliu
ieşind la suprafaţă pălăria de soare
a unui pierde-vară
 
te iubesc
ştiu sună plat dar am prins rădăcini de colţii-babei
tu trebuie să pleci sezonul e pe sfârşite
o înţepătură te opreşte şi întrebi nedumerită:
cine eşti tu mărăcine?
răspund:
acelaşi pierde-vară!
nu-mi amintesc de tine
anii se măsoară în primăveri
în rest totul este întâmplare…
 
dintre toate anotimpurile l-am ales pe cel mai călduros
am făcut noduri la încheieturi, la mâini şi la picioare
m-am îngropat sub toamnă, iarnă, primăvară
 
de ce oare
iubesc să fiu din nou un pierde-vară?
 
 
Eu te-am iubit cu foc de artificii
 
şi dacă totul trece şi nopţi rămân stinghere
de chipul ei rotund ce-mi luminează paşii
ascunsă-n prundul cosmic de farmecele zării
iubita mea devine o simplă amintire
atunci voi pune norii
să tragă ca ocnaşii
la jug să-mi are cerul
să-mi semene urmaşii
nimic şi efemerul
 
privesc cu ochi albaştri pierduţi în largul mării
aştept să cadă-o stea, să cred într-o minune
voi împleti cunună din gândurile bune
voi arde semne rele şi alte superstiţii
şi multe premoniţii
în foc de artificii
din mii de sacrificii
să te mai văd o dată
iubito… de-altădată
 
şi dacă totul trece, voi trece în uitare
mă voi ruga la valuri să mă îmbălsămeze
să fiu şi eu un chip din alt etern abis
în care timpul slut să nu mă mai urmeze
acolo nu mocneşte
nicicând o supărare
nici alte artificii
nu vor usca în palme
durerea-n bob de sare
 
 
Iubita mea, Eva, pe care-am cunoscut-o astă-toamnă
 
toamna-i număra frunzele, dezvelindu-i trupul sângeriu
pe Eva am întâlnit-o la culesul merelor pădureţe
m-am îndrăgostit instantaneu când am văzut-o
muşcând din miezul cărnos al fructului
înghiţeam şi eu în sec
mărul lui Adam
 
mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte, nu mă iubeşte
la prima atingere am simţit cum foşneşte
din cap până-n picioare
săruturile mele tiptile îi făceau seva să curgă
mestecam uşor coaja înmiresmată
sudoarea ei avea gustul
siropului de mere
 
mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte, nu mă iubeşte
încercam să-i ghicesc în palmă cât vom fi împreună
uite, vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi
aici sunt două pliuri
vom avea doi băieţi
după aceea, cu voia lui Dumnezeu, alte miliarde
de gânduri de iubire
prinzând viaţă
în pântecul fiicelor tale
hrănindu-se
din laptele sânilor ionatani...
 
toamna a trecut, culesul merelor la fel
Eva, cea pe care o ştiam…
era rece ca gheaţa
frunzele-i ace îmi însângerau
buzele
 
mă iubeşte, nu mă iubeşte,
mă iubeşte, iubesc;
 
totul a fost doar un vis îngeresc
 
 
Iubite, m-am cuibărit între şoaptele tale
 
mă rezum la trei silabe: iubite
două: amor
şi: mor
 
între palmele mele zâmbetul tău creşte cuminte
pe ochi îţi aştern săruturi mii de cocori
şi zbori şi zbor şi zburăm
ne jucăm de-a v-aţi ascunselea printre nori
 
ieri am avut un vis ciudat
te căutam, te strigam şi-mi răspundeai cu ecouri
mă înveleai cu braţele culmi
brazi, stejari, ulmi şi râuri plete învolburate
curgeau în ropote în lacrimile strânse într-o noapte
eram o mare, atât de mare-plină şi de dor
 
la poartă-ţi bat, iubite
deschide-te!
deschide-te… uşor
să dorm în pieptul tău ca într-un foişor
mai este loc de-un glas, de-un sânge, de-un izvor
fior să-ţi fiu alături şi tu să-mă-nfiori
în peşteră, ursită – femeia de-un fecior
să facem dragoste ascultând
stalagmite cum cresc asudând
apoi prin labirint de tuneluri
să ne alergăm, să ne înfierbântăm
să ne transmitem alte vulcanice stări
 
şi vom erupe până-n al nouălea cer
şi vom privi ce nimeni nu a ajuns să viseze vreodată
un băiat şi o fată, lumea la picioarele noastre
un bulgăre de noroi rotindu-se nebun
prefăcându-se-n scrum
o pată, un fir de nisip
şi vom rămâne înlănţuiţi
necuprinsul spaţiu străbătut de veşnicul timp
iubite, m-am cuibărit între şoaptele tale…
plouă cu stele!
 
 
La început a fost punctul
 
la început a fost punctul
şi în jurul lui miriade de virgule fecundându-l
astfel s-a format o stea
prima literă a universului: Alfa
a crescut mare devenind Omega
a explodat dând naştere celorlalte
litere din alfabet
 
literele s-au iubit din nevoie de cuvinte
cuvintele la rândul lor simţeau că lipseşte ceva
şi au stabilit reguli sub formă de propoziţii
îmbinate în fraze
 
anii treceau
frazele erau din ce în ce mai lungi
şi mai greu de citit
până într-o zi când cuvintele
au îmbătrânit şi au devenit mai înţelepte
au spus că vorba multă le aduce sărăcia
şi au inventat poezia
 
cea mai frumoasă poezie
era considerată poezia cu rimă
cu timpul rimele au devenit plictisitoare
puterea a fost luată de versurile la întâmplare
 
şi versurile la întâmplare
s-au transformat în propoziţii
şi propoziţiile s-au transformat în fraze
şi frazele aveau nevoie de virgule
şi virgulele aveau nevoie de puncte
şi punctele au devenit într-un final
cele dintâi şi din urmă semne
ale existenţei negrului în universul
alb infinit
 
 
Locuiesc în casa cu multe ferestre
 
Locuiesc într-o inimă
Mă numesc Ionuţ şi-mi place să privesc
În fiecare dimineaţă
Lumea
 
Cresc
Sunt suflet mare
Acum vreau să iubesc
Îmi întind degetele dincolo de ferestre
Aici toate camerele-s nelocuite
Triste
 
Câteodată nu pot sta locului
Încerc să zbor
Dar mă lovesc de gratii
Şi visurile dor
 
Mă trezesc
Locuiesc într-o celulă
Aştept graţierea
Lui Dumnezeu
 
Îmi amintesc
Locuiam împreună cu Ea
Sub cerul liber
 
Privesc pereţii
Prind viaţă amintirile rupestre
 
Locuiesc în casa cu multe ferestre
 
 
Mai mult decât logic
 
Dragostea mea pentru tine este o nebunie totală
Încearcă să mă dezbraci de toate vorbele
Să înţelegi că uneori în viaţă
Merită să spui ceva
Mai mult decât logic
Din punct de vedere sintactic şi morfologic
Iubirea este o frază
Interminabilă
Şi dacă trece prin stomac este o franzelă caldă
Şi dacă trece prin faţa ta este cedează trecerea
Şi rămâi căzut în freză
b-b-bâl b-b-bâl-bâindu-te
 
Unii mi-au spus că cele mai intime gânduri
Le au când meditează
Alţii preferă să vegeteze în corpul femeii
Până prind rădăcini
Eu scriu aici o bazaconie şi sper că te înduioşează
Felul în care te
iub-b iub-b-bâlbâiesc
 
 
Pansamentul de la miezul nopţii
 
pansamentul de la miezul nopţii
l-am pus pe toate rănile să-mi ţină cald
era-mbibat cu vin de om şi vin şi morţii
şi vin şi eu în poala ta de-am să mă scald
 
adoarme Luna în pridvor
lăsată-n voia sorţii
adorm şi eu când palmele îţi vor
să-mi regăsească cheia porţii
în dormitor
 
ne sărutăm ca hoţii
de-a v-aţi ascunselea şi pe furiş
când păru-ţi este stufăriş
iar ochii-mi sunt păienjeniş
 
şi mâinile degete pân’ la picioare păşind pe malul gropii
alunec în splendoare şi merg cum calul popii
merge pe cărare
mi-atârnă limba-n cântec dulce de speluncă
casa la margine de râu mi-e luncă
şi chipul tău departe mă aruncă
cu privirea
 
şi fir de iarbă neagră atârnând la subsuori
şi fumul rotocoale şi norii dragi fuioare mă-nfiori
şi toate, totul şi-orişicine
aduc cu tine
iubirea drept poruncă
 
 
Nu mai pricep
 
atâta iubire zace în sufletele rătăcite
pierdutele cuvinte, pagini scrise în zadar
nu mai pricep cum inima s-a înţărcat
de sângele ce plânge
scurgându-se în zborul de cântece şi vise
n-am habar
poţi să mi-aduci iubirea smulgând aripi furioase
te cuibăresc în palmele căuş ce se ascund sub pene
nu ştiu ce să mai cred, iar amintirea cerne
lacrimi în culise
 
greieri dezgoliţi de cri-ul amurgului
grăbit în noaptea de păcate
nu mai pricep, nici licuricii nu mai au lumină
poţi să-mi aduci regina-nopţii în grădină
privind-o să mai sper când vântul eliberează şoapte
nu ştiu ce să mai cred dacă-am crezut vreodată
că liliacul va înflori
la tâmpla ta înstrăinată
 
nu mai pricep, să te cunosc n-a fost o întâmplare
mă doare că mă doare şi mă doare de ce oare
râul de lacrimi se adună-n vale şi-ţi stă-n cale
iar eu rămân în vârf de munte şi suspine
şi tot îmi zice unul, altul: o să-ţi treacă
iar eu mai sper şi nu mi-e deloc bine
 
aşa ca tine o să citesc şi eu ce-am scris
visând la nemurire
poate-am s-o regăsesc cândva în alte lumi
mai sincere, mai pline
şi-o să pricep şi o să sper încă o dată
că o să vină şi-o să rămână numai pentru mine
nu mai pricep de ce e doar o tristă amăgire
 
şi uite-aşa am ronţăit un vers de pâine arsă
mă tot repet, mă tot repet de ce nu-i miere de albine
şi câte ar mai fi de zis spuneam eu altădată
nu ar mai fi de zis nimic, nimicul mă-nconjoară
nu mai pot da timpul înapoi
să fim ca prima oară
 
 
Quaero
 
m-am desăvârşit prin tine, femeie
acum cu sufletul te pot preţui
iubirea este dincolo de orice idee
îţi dedic viaţa mea, epopee
fastul inimii
sentimente ceremonii
 
nu sunt savant
nu am învăţat niciodată a scrie
ci numai din palmele tale a citi
atât de minunat este a simţi
frenezia mută a cuvintelor
răstălmăcite de şoapte
mai înainte
 
dar la fel precum apare din senin
iubirea se poate şi risipi
priveşti consternat
nu ai cui dărui
acea perfectă stare
rămâi cu fantezii năucitoare
şi doare până la rădăcina umbrei
 
sunt nenumărate felurile
prin care poţi cuceri o altă femeie
mereu se deschide o cicatrice
şi vei afla că eşti carne vie
 
are you my beating heart?
mergi încet pe-o alee
ca un melc fără cochilie
căutând o cameră cu chirie
într-un imobil cu două picioare
 
aştepţi să te primească
la sânul ei
această lume mascaradă
nu înţelegi că stai la coadă
à la recherche de la recherche parfaite
 
 
Artificial human being
 
Yesterday we ate the flesh
Tomorrow we’ll eat the chemicals
Today – shit
That will disintegrate our fate
Unaware of our mistake
We’ll take for granted
The actions that we make
We are the children of doom
For our vision is a gloom
The future is narrow
That will be our sorrow
We are the lords of destruction
We live in the present state
Of the future’s satisfaction
Our souls are in checkmate
Nous nous croyons les maîtres
L’égoïsme améliore la satisfaction
A être ou a paraître
Les deux, la même illusion
Este timpul să încolţeşti în trupuri de piatră
Renaşterea ta, Iisuse, în fiecare zi
Este timpul să ne adunăm cenuşa din vatră
Să plămădim cu sânge, nemuritoare poezii
Este timpul inimii neîncăpătoare de-atâta frumos
Să se reverse în alte inimi neîncăpătoare
Este timpul sentimentului glorios
Este timpul lui DA, ajunge cu OARE
Este timpul ca negrul să prindă culoare
Este timpul ca albul să prindă contur
Este timpul pentru o nouă schimbare
Priveşte în tine, priveşte în jur
Este timpul renaşterii tale ACUM
 
 
Stele verzi
 
nu credeam că amintirile îşi vor înfige în trupul meu colţi de fildeş
nici că privirile fotografiilor vor iscodi de câte ori
inima va bate într-o secundă
 
singur cuc în mijlocul nopţii mioarele-mi ţin de urât
vorbind pe limba unei pendule ce moţăie în stână
fusul învârte orele de lână
 
firul urzeşte şi îmbracă Luna-n haine noi
Marea geloasă întinde palmele cerşind
valurile strigă cu spume la gură:
noi vrem Pământul ce ne-a-nşelat
cu tine-n asfinţit!
 
nu credeam că lacrimile se-adună într-o groapă
adâncită de suspine
nici că toate speranţele sunt cu capul în nori
visând încă la nemurire
văd Stele verzi
 
 
Tache de naissance
 
bărbatul doarme
pe umărul drept reînvie femeia
pe care o întâlnise în toate vieţile
aceasta îşi deschide buzele şi muşcă
cu o plăcere trandafirie
 
tache de naissance
 
tremură şi copacii de emoţie
sângele ţâşneşte din inimi împunse
de săgeţi bricege
iubirea este o fărădelege
comisă pentru a da un sens concret despărţirii
şi uitarea este tot ce se-alege
 
tache de naissance
 
privind în oglinda sufletului
bărbatul descoperă că acolo
se află cineva care seamănă cu iubirea
de sine
o amintire îl ucide şi singurătatea
se ascunde dintr-o privire
 
tache de naissance
 
visele lui
sunt o amorţire de cuvinte
călătoria dorinţelor
într-un labirint de iluzii
pe umărul drept reînvie femeia
şi tace
ascultând curgerea timpului
 
tache de naissance
 
 
Tanti, tanti
 
am început cu-nceputul şi am sfârşit în cuprinsul îmbrăţişărilor tale
m-am jucat cu acele cuvinte acum ştiu jocurile sunt plictisitoare
nu mai trebuie să spun nimic totul vine de la sine
aş putea să scriu şi cu ochii închişi
şi tot vor răsări perle
din degetele mele întrepătrunse-n tine
 
tanti, tanti credeai că sunt acelaşi copil mă alintai cu vorbe dulci
furându-mi picătură cu picătură tinereţea sufletului bărbat
fierbând sângele
lăsai lacrimile cizmelor tale să-mi înduioşeze sufletul insectă
sărutându-ţi tălpile
 
nu-mi păsa
ca şi Cleopatrei îţi dăruiam imperiul viselor renăscute în paloşul meu
savuram bob cu bob ciorchinele
pârguindu-mi buzele ce te muşcau cabernet
altoindu-mi iubirea mea neastâmpărate coşuri adolescentine
tanti tanti
 
şi uite-aşa egoismul meu
s-a metamorfozat prin tine în pasiunea lui Christos
cel mai orgolios bărbat din câţi au existat vreodată
este acum o fată mărie
însămânţată de dumnezeul ce se reîncarna în mine a nu ştiu câta oară
 
mi-a spus cineva că nu voi ajunge niciodată poet
ţin minte
avea dreptate sunt doar micul tău geniu şi cel mai bun amant
nu ne ştie nimeni doar noi unul pe altul nu ne mai interesează ceilalţi
suntem doi îngeri răstigniţi de trandafirii inimilor
în mica noastră chilie de sfinţi
ne spunem rugăciunile cu gurile până la urechi ne înghiţim limbile
tanti, tanti
 
 
Trag cu ochiul la capitolul Nemurire
 
Orice deliciu este şi supliciu
Datoria mea este să-ţi cuceresc inima
Să te fac prizonierul palmelor mele
Şi al vieţilor de apoi
 
Acum eşti gata să mă striveşti cu un sărut
Datoria mea este să-ţi cuceresc sufletul
Să ne învelim amândoi în al tău aşternut
Să ne gâdile tălpile şi miazăzi
Şi miazănoapte
 
Te-am întâlnit într-un vis
Erai călătorul pierdut
Printre şoapte
Te iubesc
 
Mai trăieşti făptură – te scap printre pleoape
Ai amuţit – mă trezeşte o amintire
Am cuvinte să te îmbrac într-o carte
Să te răsfoiesc – trag cu ochiul
La capitolul Nemurire
 
 
Tu din EU
 
ce mi-a rămas este un gram de solitudine
bazat pe corectitudine
te iubeam pe longitudine
şi latitudine
sentimente cu atâta amplitudine
exprimau o imensă gratitudine
la fel servitudine
erai sinonimul stării de beatitudine
 
mai târziu ai afişat un aer de solicitudine
evocând probleme o multitudine
cu aceeaşi nonşalantă consuetudine
cădeai în desuetudine
 
normal am fost cuprins de inchietudine
apelând la vocala plenitudine
amintirile de o covârşitoare magnitudine
aveau perfectă similitudine
fără loc în inima mea mică mare cu certitudine
te-am aruncat pe hârtie luând atitudine
 
 
Îţi interzic
 
îţi interzic să visezi
îţi interzic să-ţi aduci aminte
îţi interzic să retrăieşti acea parte neînsemnată
din viaţa ta înainte de dinainte
 
nu vreau decât să uiţi cine ai fost pe-acest pământ
când ai iubit, când ai rostit un legământ
şi ai murit puţin câte puţin
până la ultima picătură
de vin
 
pe care o sorb pe nesăturate
când mi se face dor de timpul ce m-a înjunghiat pe la spate
dragostea vine repede şi nu poţi opri nebunia ei
nu moare niciodată atunci când ai trăit-o din tot sufletul
ţi-a pus pecete pe fiecare secundă rămasă
din această linie trasă
de la inimă până la palma stângă
un sărut şi o iubire nătângă
totul este o farsă?
 
sau un vis care călătoreşte dincolo de ceea ce realitatea ne obligă să credem
sau o clipă de delir în care reuşim să spunem ceea ce simţim
renunţă la focul care te mistuie
supune-te lacrimilor ce-l sting
şi urma rămâne adâncă
 
îţi interzic să fii precum eşti
îţi interzic să mai crezi în poveşti
îţi interzic să călătoreşti cu gândul până la bucata de stâncă
 
pe care ai scris
 
ADIO
 
 
Şamanul timpului
 
La limita dintre deznădejde şi disperare,
dintre strigăt şi scâncet,
îmi fac culcuş în pântecul clepsidrei,
privind cum nisipul înalţă
piramida tăcerii.
 
Pe marginile destinului lacom
îmi ţes pânză de rouă,
clipă eternă de dimineaţă
suspendată
între şoaptele inimii.
 
Sub aripile de ceară ale nostalgiei
îmi îngrămădesc amintirile,
le păstrez pentru ziua în care
sufletul îmi va cerşi
ultimul zbor către stele.
 
Pe toate potecile gândului
îmi caut neţărmurita fericire,
viaţa mea e un vis
strivit de trecerea
timpului.
 
 
Urme
 
şi tristeţile sunt frumoase aduceri aminte
de ce trăieşti cu regretul altei vieţi
în care toate zilele să fie senine?
te-ai plictisi de-atâta necuprindere
închide cerul în inima ta albastră!
 
dacă mi s-ar îndeplini o singură dorinţă
aş vrea să mai plâng o dată în acele dimineţi
oglindindu-mă-n timpul ce a trecut şi n-o să vină
să simt pe inimă săruturi arse în peceţi
pe trup atingeri raze-de-speranţă şi lumină
 
umbre izgonite de primul pas
al unui sărman proscris
într-o noapte tăcută în care fierbinţi îmi sunt dorinţele
şi lacrimile reci
 
de ce timpul respectă regulile impuse de secunde?
de ce se sfarmă scoicile în fire de nisip?
de ce clepsidrele sunt goale şi deşerturile pline?
de ce degetele îmi sunt rare?
de ce zboară gândurile
ca nişte păsări călătoare, dincolo
de hotarele imaginaţiei?
 
te iubesc, buzele mi se lipesc de fereastră
eşti undeva într-o lume de sticlă
acolo unde visurile devin realitate
şi tot ce ne-nconjoară redefineşte eternul paradis
 
îmi cresc aripi de molie în jurul candelabrelor
m-aş da de trei ori peste cap, să mă prefac în stafie
alintat la pieptul tău, sorbind apă vie
să locuim amândoi sub acelaşi cearşaf
făcând dragoste o veşnicie
 
şi tristeţile sunt frumoase aduceri aminte
în momentul în care trecutul are parfum de cuvinte
file răsfoite cu privirea în ceaţă, între patru pereţi
imobilizat într-un cărucior cu patru anotimpuri
aceeaşi copilărie în care mai sper
că cineva de acolo de sus o să aibă grijă de mine
 
şi tot merg mai departe şi mă topesc
în ultima cursă contracronometru
sperând că la finiş există
un tunel nepământesc
către tine
 
şi fericirile sunt urâte aduceri aminte
când urmele sunt peste tot
pierdute-n surdină
 
 
Renunţare
 
Opreşte-ţi clepsidra, timp orbit de uitare,
nisip mi-este inima pierdută-n şoapte hoinare.
Plâng. Se-aştern amintirile potecându-mi durerea,
în pântecul liniştii se naşte iubirea
ce moare.
 
Mă lepăd de umbra ce-mi ţine sufletul viu,
de urmele paşilor rătăciţi în pustiu.
Mă frâng. Gheaţă mi-i templul de vise şi gânduri,
nălucă pribeagă-n deşertice vânturi
să fiu.
 
 
Sunt poet
 
Povestea începe de fiecare dată atunci când te doare
Şi sufletul irumpe într-un caleidoscop de imagini
Se proiectează în faţa ochilor şi spune:
Priveşte-mă, cât sunt de frumos!
 
Ai sentimentul acela de gol în piept
Pentru că toată dragostea levitează
Într-un univers imaginar
În care tu eşti totul
Şi nimic
 
La o atingere de cuvinte se află iubita
O furi trecutului şi o întemniţezi
Într-o carte în care fiecare pagină
Reprezintă o viaţă viitoare
 
Visele sunt atât de reale încât
Atunci când te trezeşti
Descoperi la creştetul capului
O grămadă de bileţele
 
Dintr-odată ştii care este
Rolul tuturor amintirilor
 
Drumul spre muncă este o binecuvântare
La fiecare pas te opreşti şi admiri
O minune care înainte ţi se părea
O banalitate
 
Vorbeşti cu arborii, cu păsările, cu melcii
Cu Soarele, cu maşinile, cu ferestrele, cu reclamele
Cu pământul, cu iarba
Cu biserica
Vorbeşti cu Dumnezeul din tine
Şi El îţi răspunde poeme
 
Ai ajuns să uiţi cine eşti
Pe ce lume trăieşti
La ce staţie de metrou trebuie să cobori
Vorbeşti de unul singur la telefon
Ajungi să te îndrăgosteşti de un ordinator
 
Probabil, nu ştiu,
Asta înseamnă să fii poet
Sau cel puţin un mic
Nebun…
 
 
Pasiunea lui Cupidon
 
Privită de sus lumea pare un puzzle perfect al iubirii,
o inimă gigantică în care freamătă la unison
miriade de picături izvorâte din miliarde de suflete,
o maree de vibraţii incandescente,
de valuri extaziate revărsându-se
pe ţărmurile bunei speranţe, în ţara de foc,
acolo unde azaleele nu plâng niciodată,
acolo unde anotimpurile se contopesc
într-un sărut necontenit.
 
Cupidon, cel care în generozitatea sa infantilă
dezleagă din tolbă zâmbete ascuţite cu aromă de vino-ncoa’,
lăsându-le să zburde la întâmplare, du-te-vino,
nu ştie că jocurile se mai schimbă,
mai apar scrabble, cuvinte încrucişate,
combinându-se după legi de nimeni ştiute,
vrute-nevrute, văzute-nevăzute.
 
Iar el suferă, dărnicia sa este răsplătită cu: mai lasă-mă!
câteodată din nostalgie câte o săgeată mai aruncă departe,
cu ochii închişi, sperând ca oamenii să reînceapă visarea,
cu ochii orizont-deschişi,
cu plămânii zugrăvind fresce
în aerul încă umed al dimineţilor,
simfonia patetică în ritmuri crescendo
a răsăritului sorbit de la buzele mării.
 
El speră ca amorul să fie dezgolit
între oglinzi de apă şi cer,
adieri dulci valsând pe nori buimaci,
dezmierzându-i,
hrănind palmele secate de singurătate,
Numai că speranţa este captivă în colivia deşertăciunilor,
promisiuni făcute, jurăminte solemne,
stele căzătoare aşternându-se pe pleoape naive,
atingeri îngrămădite în ferestre mincinoase,
uşi ferecate în spatele perdelelor fermecătoare.
 
Săgeata se înfige,
predestinată să unească inimi, acum le frânge,
Cupidon a îmbătrânit aşteptând,
nu mai există patosul de altădată,
basmele în care oamenii se iubeau până la adânci bătrâneţi,
Altele sunt acum simbolurile fericirii…
(cât de relativă este fericirea când vine vorba de săgeţi)
Săgeţi otrăvite, iar cel străpuns va alerga
după himerele trecutului
pe care le va atinge cu vârful degetelor,
printre şoaptele lui Bachus, în crâşma cotidiană.
Este o victimă, ca o ultimă licornă
aşteptând taurul stacojiu, destinul neîmplinit,
să o elibereze în marele mister al necuprinderii celeste.
 
 
Statuie cu faţa la Est
 
dragă mamă,
tu ştii că te privesc
de fiecare dată când soarele răsare?
pui streaşină palma la ochi peste hotare
aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare
 
la mine-n această cămară
vorbesc pe-o altă limbă cu pereţii
aceştia-mi sunt profeţii care-mi vestesc că astă-seară
va curge sânge-n călimară
şi eu pe mine mă voi spovedi:
 
serait-ce la fin du monde aujourd’hui?
 
dragă mamă, nu ţi-am spus
de când s-a aprobat decesul ca probă olimpică
m-am angajat la o fabrică de carne de tun
şi tot încerc să îi dau un upercut sorţii
m-am apucat serios de băutură şi tutun
îmbolnăvit de farmecele poeziei
delirului şi stratului de fum
şi arde dorul cu flacără de candelă
şi corpul mi-este scrum
nici durerea nu mă mai iubeşte
a obosit de-atâta drum prin spitale, mă urăşte
 
trăiesc într-o lume în care totul se repetă
se pare că nimănui nu-i pasă de a mea stare
şi mă întreb temut că-n infinit mă voi topi:
 
puis-je mourir aujourd’hui?
 
dragă mamă,
de când am aflat că nu sunt singur la părinţi
că mai am un frate pe care nu l-am văzut niciodată
am înţeles că, în sfârşit, pot fi şi eu alintat
de dragul meu tată
drept băiatul cel mic
aşa am reînceput să desenez avioane cu degetele
pe ferestrele aburite
aici este ger
aş fi preferat să fie un înger
care să mă sărute pe frunte
numai el poate fi mereu şi pretutindeni
în pământ sau în cer
fratele meu cel mai mare
 
dragă mamă,
la tine se rezumă universul cuvintelor
şi cea mai frumoasă dedicaţie pe care ţi-o pot face
nu este această poezie
pe care nici nu o pot numi poezie
ci doar o stare care se repetă
de fericire sau tristeţe când mă gândesc
la singurul cuvânt ce-mi vine-n minte
„mamă“
 
dragă mamă,
tu ştii că te privesc
de fiecare dată când soarele răsare?
pui streaşină palma la ochi peste hotare
aştepţi un semn şi soarele apune iară şi dispare
 
 
Priveam
 
Priveam infinitul de la umbra sânului tău,
pescăruşii zburau prin mănunchi de fuior,
pe umărul stâng îţi plana un cocor,
pe dreptul Soarele îşi trăgea răsuflarea.
 
Priveam liniştea serii în zâmbetul tău,
copilul de aur scăpăta încet spre nadir,
în jocul celest scufunda un vapor
în marea de-aramă.
 
Priveam cum levitezi în universul senzual,
zeiţa cuvântului banal ce devenise epopee,
mă desprindeam de trup în spaţiu-atemporal,
în picătura de magie.
 
Priveam Luna scursă din lacrima ta,
de-un fir de păr atârna o petală de nor,
cădeam cu braţele deschise în cerul tablou
contemplându-mi himera.
 
Priveam răsăritul mângâindu-ţi urmele paşilor goi,
vântul şoptea nisipului uitarea,
un val rătăcit mă săgeta cu săruturi de dor,
scrijelindu-mi durerea.
 
Priveam şi am rămas un veşnic privitor,
am fost actor şi am rămas un simplu autor,
am fost al tău şi am rămas al tuturora, un solist,
poetul autist.
 
 
Voyage, voyage
 
aceeaşi sâmbătă însorită, porumbul cu plete cărunte
răsfirate de sufletul tumultuos al sfântului Laurenţiu,
lunecau pe asfaltul şoselei umbre dreptunghiulare,
semănau cu Dacii 1300 sau dacii luptând
cu legiunile romane,
mirosul de bălegar îmi aducea aminte de-acasă,
de viaţa la ţară.
 
papura se unduia valuri-valuri,
îmi imaginam cum mulinez, de la mii de kilometri,
crapul cu ale sale mustăţi întinse peste mări şi oceane,
Dunărea mă mângâia cu braţele prinse
de umerii Polului Nord.
 
cu cât mă apropiam mai mult de Atlantic
mirosea a ciorbă de peşte,
probabil lipovenii îşi întinseseră plasele meridionale
până la aurora boreală,
fumând Carpaţi prin Apalaşi sau prin Kahnawake,
vorbind mohawk,
îndulcindu-şi borşul cu sirop de arţar ,
pronunţând cu accent rusesc
cabane à sucre.
 
aceeaşi sâmbătă însorită
în care o Românie atât de mică
exploda în inimile noastre de sportivi,
Stejarii pregătiţi să cucerească
reduta Québec-ului,
am învins…
 
priveam cerul oftând, norii îi atingeam cu degetele
desenând avioane,
când eşti singur, înconjurat de străini, Dumnezeu
este mai aproape de tine,
sunt pasăre călătoare izgonită de existenţa stearpă
pe alte continente,
aş vrea să zbor deasupra Tomisului
lingându-mi sarea de pe răni,
sărutându-l pe Ovidius pe frunte,
scrijelind o poezie de dor.
 
surprind acest prezent ciudat
transpus în megapixelii unei singure dimensiuni,
trecutul, o megaiubire, m-a transformat într-un megaloman,
de fapt este o suferinţă fără margini,
sufletul îmi este un gheţar,
trăiesc în cuaternar.
 
ce ştii, tu, cum lupt cu morile de vânt arctic
ce-mi cristalizează amintirea,
biciuindu-mi faţa lacrimile îngheţate,
odată fierbinţi de fericire?
 
te-ai gândit vreodată la patria ta
ca la un cimitir de cuvinte pierdute?
printre atâtea limbi covârşitoare
devii o limbă mută,
te îmbeţi cu sentimente singulare
între patru pereţi.
 
sunt regele gândurilor de iubire imposibilă
metamorfozate în versuri,
Snowdon, muntele pe care m-am căţărat
spânzurându-mă de Lună.
 
je ne veux pas oublier le passé pour un jour à venir,
je me souviens toujours de ton sourire,
dis-moi que tu m’aimes, ça suffira, je peux mourir,
en regardant ton visage, mon dernier souvenir.
 
 
Şi câte ar mai fi de zis
 
revino să ne fugărim în holdele de grâu
răsare-soarele-răsare-apune
dragostea pe-obrajii tăi subţiri curgând lapte şi miere
revino să te strâng cu brâul cerului pictând
pe faţa ta de freamăt şi suspine
revino să cântăm din mandoline
 
şi chiar de brâul Maicii Domnului renaşte
brâu de Cosânzene
în părul tău cernând fulgi de culoare
revino să te strâng de buze
să-ţi suflu-n palme buburuze
a Făt-Frumosului mireasă
 
revino să ne fugărim în lanul de porumb
să fim din nou copii
cu brâul vântului să te opresc pentru o clipă
c-un sărut să te-nroşesc
 
şi câte ar mai fi de zis Lunii
ce ne privea mirată, mai ţii minte?
ne fugăream comete
prin lan de spice şi de stele
şi mă lăsai să intru-n lumea ta
de basme şi fantasme
 
revino să mă scald în lacrima ta
ce alternează între tristeţe şi iubire
fără margini
 
revino să ne depănăm gândurile tremurânde
şi să schimbăm regulile timpului
ce nu mai ştie să se-oprească
revino să ne fugărim în lanul de lucernă
galbene flori galbene
ursit în palma ta norocul
 
şi iar alerg şi iar te prind de rochia-Sfintei-tale-Marii
şi iar vii şi iar pleci şi vii şi morţi suntem
ca doi copii frânţi în miliarde de cuvinte amuţite
şi câte ar mai fi de zis, revino să ne bucurăm
de clipa ce ne-mpresoară cu amintiri fuginde
ce tot te uiţi la mine tu, oglindă?
 
am fost şi tânăr
nu pot privi în spate
 
şi câte ar mai fi de zis, dar cine să m-asculte…?
şi mă opresc, cuvintele-s prea multe
 
 
Orfelinat celest
 
moto: dacă la început a fost cuvântul pot spune că Dumnezeu a fost poet
şi a creat universul aşa cum şi eu am creat poezia mea
 
nu m-am gândit niciodată că aş putea trăi în visul unui copil
şi oricât aş scotoci, nu i-aş găsi niciodată marginile.
sunt învăţat să cred că exist, iar dacă n-aş crede
n-aş mai exista…
 
supernovele dospeau undeva într-un vis;
copilul le strângea în palme, iar ele explodau.
unele planete erau puse cu dichis,
altele în praful cosmic scindau,
dintre meteoriţi… de-a v-aţi ascunselea, surâdea
şi se năştea în cer o altă stea.
 
copilul pe zi ce trece simţea nevoia de-a visa
împreună cu altcineva,
o fiinţă după chipul şi asemănarea lui,
să se plimbe cu ea prin univers, haihui,
dar nu ştia câte cuvinte şi ce cuvinte
ar fi fost îndeajuns să-l alinte.
plângea şi în fiecare lacrimă se oglindea
o creatură ciudată, cu forme nedefinite,
cu aripile zgribulite.
 
copilul se întreba … şi se tot întreba:
oare-aş putea plămădi din pământ, suflare şi lacrimi,
din întuneric şi lumină, din fericire şi patimi,
un trup şi o umbră?
celui viu i-aş spune bărbat şi l-aş lăsa să se joace,
să vorbească cu a sa inertă jumate;
dar ce se va-ntâmpla când Pământul se va întoarce,
când noaptea va fi zi şi ziua va fi noapte?
 
oare-aş putea face două lumi diferite
care să se atragă şi să se evite
nedorind să se cunoască vreodată,
o lume de oameni şi o lume de umbre,
trăind şi murind totodată?
 
oare-aş putea să-i las şi pe ei să viseze
lumi în care să trăiască, fără să graviteze
în jurul visului meu?
 
 
Când voi dansa cu moartea
 
Odată i-am spus lui Dumnezeu să-mi dea o femeie
Şi el mi-a dat o palmă peste ceafă
De atunci îmi tot zic
Bătaia şi femeia sunt rupte din Rai
Numai că pe mine, Doamne
Mă cheamă ionuţ
 
Eu ştiu că aici pe Pământ
Sufletul prinde rădăcini
Astfel încât dacă încerc să zbor
Îmi cresc frunze
 
Aş fi vrut să mor de mic
Să-mi crească aripi de şarpe
Nu rămâne decât să-mi cumpăr
Un costum călcat la dungă
Şi-un licăr de harpe
 
Câteodată mă rog
Şi mi se pare că vorbesc
De unul singur
 
Câteodată plâng
Şi-mi ţine de foame
 
Câteodată mi se face rău
De la atâta mâncare
Adorm ca să uit
Şi vomit în somn
 
Câteodată trăiesc
Şi-mi vine să-mi pun
Capăt zilelor
 
Odată i-am spus lui Dumnezeu să-mi dea o femeie
Dar una pentru tot restul vieţii
Şi el mi-a trimis o văduvă
 
Mulţumesc, Doamne!
 
 
    Partea a II-a – Delirium tremens
 
Reguli nescrise
 
Mă supun regulii nescrise
ce-mi cântă doina uitării,
clipele mele-s proscrise
 
tăcerii.
 
Dorinţele toate sunt chinuri,
suavă-i iubirea ce plânge,
speranţele - visuri
 
nătânge.
 
Povară mi-i trupul strigând,
cerşind obşteasca-ndurare,
zadarnice lacrimi curgând
 
amare.
 
Destin, suferinţă adâncă,
mă legeni pe braţe părinte,
adorm în suflet de stâncă
printre atâtea…
 
cuvinte.
 
… Tăcerii nătânge,
amare cuvinte,
părinţi de stâncă,
morminte.
 
 
Exil
 
Exil în camera obscură,
Acolo unde timpul static
Încremeneşte o figură,
Sfârşitul unui enigmatic.
 
Exil în camera de gardă,
Înconjurat de reci halate,
Lumina-ncepe brusc să ardă,
Pupila-n ochiul stâng se zbate.
 
Exil în maximul pericol,
Globule albe decedate,
De la magnific la ridicol
Te-aruncă dulcile păcate.
 
Exil în camera de veghe,
Exil în starea hibernală,
Exil la miile de leghe,
Exil în groapa comunală.
 
 
Migrenă
 
Inimi se sfâşie-n tâmple,
ochii îţi miruiesc chipul,
gura de draci ţi se umple,
fierbe-n clepsidră nisipul.
 
Cerul te-apasă pe umeri,
umbra se-agaţă de haine,
gropile nu le mai numeri,
sunt ocrotite de taine.
 
Lumea te crede-alcoolic,
semnele toate o-arată;
chipul profund melancolic:
o clonă desfigurată.
 
Unii te calcă pe mână,
alţii îţi pipăie fundul,
zaci fericit într-o rână,
reazem – ţărâna şi prundul.
 
Moartea o sorbi cu privirea,
pleoapele cad obosite,
trupul îşi pierde simţirea,
clipe-ncetează tihnite…
 
 
Delirium Tremens
 
Vezicula biliară îmi explodează în fabrica de spume amare,
Călăreţ spaţial mă pierd în galopuri de anorexie mintală,
Tranchilizantul comută durerea în faza finală,
Să nu credeţi în mens sana până nu aveţi
un corpore sano.
 
Scrâşnesc augmentativ,
Lasciv lubrifiază normalul întâmplarea,
Azi infinitul prinde forme în Calea Lactee şi Marea Moartă,
Alegerea-i totuna, parce q’on peut pas choisir la vie,
Suntem zeii de sticlă şi zeii de gheaţă
Şi zeii de viţă de vie.
 
Cineva a preschimbat apa în vin
Dar ne-mbătăm cu apă chioară,
Caneaua universală numită boală ne stoarce de iluzii,
Suntem praf în ochii iubirii covârşitoare
Numită demenţă,
Suntem laitmotivul sarcastic
Al zilei de azi şi de mâine.
 
Suntem piese de puzzle pe care destinul
Nu le numără vreodată,
Ne amăgim cu stele ce răsar şi dispar
În teoria relativităţii.
 
Suntem microbii existenţei la scară miniaturală,
Ne vindecăm prin eradicarea medicamentului
Numit credinţă,
Trăim în zona crepusculară, ce mare scofală,
Doar viaţa ne-o cunoaştem,
La vie c’est la vie mais ce n’est pas pour toujours…
Resemnarea este statuia de ceară.
 
Azi nu mă interesează poezia,
Am vrut să aflaţi o poveste de groază,
Realitatea este atât de dură
Şi totuşi nu m-ascund în versuri perverse.
Dacă mesajul meu a ajuns aici
înseamnă c-am mai trăit o secundă himeră.
Probabil că veţi avea un şoc,
Veţi vedea stelele mele verzi
Şi iapa galben-vânătă.
Se zice că în viaţă norocul ţi-l întâlneşti
O singură dată
Şi te costă o experienţă morbidă
Sau o revelaţie rebelă.
Sper pe curând, prieteni!
Sper
Pe curând…
 
 
Moartea-n patul meu se-aşterne
 
Din abis răsare Luna,
Având rochia pătată,
Latră-ntruna ca nebuna,
Printre nouri cocoţată.
 
Mă trezesc în noaptea cruntă
Faţă-n faţă cu o hâdă,
Ce privirea şi-o încruntă
Şi începe, calm, să râdă.
 
Moartea-n patul meu se-aşterne,
Este văduvă bătrână
Şi mă roagă Doamne, Doamne,
Să mă culc cu ea pe-o rână.
 
Strâng în palme restul vieţii
Şi-mi sărut Moartea cu ură,
Poate voi mânji pereţii
Cu sânge şi cianură.
 
Zâmbetul dement îngheaţă,
Rătăcit la colţul gurii,
Moartea, foarte iubăreaţă,
Vrea să-şi etaleze nurii.
 
Inima tuberculoasă,
De atâta tuse seacă,
Bate tare, nu se lasă
Şi pe Moarte o îneacă.
 
Moartea-n patul meu se-aşterne
Şi îi dau un brânci din coate
Şi năpârca Doamne, Doamne,
Scoate coasa de la spate.
 
Sunt acoperit cu pudră,
Plouă cu extract de milă,
Praf sunt oasele-n clepsidră,
Viaţa-i filă după filă.
 
Creşte-un arbore din mine
Ce rodeşte amintire,
Doamne, bătrâneţea vine
Şi m-aruncă în neştire...
 
 
Nesomn
 
aştept să treacă timpul
să-mi vindece toate rănile
dar constat
că îmbătrânesc,
iar timpul
este un călău fără milă
care mă decapitează
care mă obligă să orbesc
să mă descotorosesc de ultima suflare
aştept să treacă timpul
şi deodată înţeleg
că vreau să petrec o dată cu el
dar cel mai ciudat este că timpul mă aşteaptă
câtă răbdare poate să aibă!
de ce nu vrea timpul să petreacă o dată cu mine?
cred că iubirile-s de vină
doar ele mă întârzie sau mă grăbesc
aştept să treacă iubirile
dar iubirile nu pleacă niciodată cu mâinile goale
iau de fiecare dată câte o bucată din mine
şi la un moment dat descopăr
că mă dor oasele
şi mă întorc
 
 
Frig în tainiţele nopţii
 
Frig în tainiţele nopţii,
Rece curge igrasia,
Lumânările şi morţii
Ne-au umbrit copilăria.
 
Scârţâie din balamale
Uşile deschise-n tindă,
Mugete de animale
Amintirea ne colindă.
 
Retrăim din nou coşmarul
Cel mai rău din tinereţe
Şi ne înghiţim amarul
Când îmbătrânim la feţe.
 
De prea multă umilinţă,
Blestemăm în Sfânta Vineri.
S-a stins ultima dorinţă:
Nu putem fi iarăşi tineri.
 
Apelăm la calomnie,
Ne vorbeşte-ntruna gura,
Avem nervi şi insomnie
Şi ne-mbolnăvim făptura.
 
Frig şi nu ne-ajută vracii,
Rece curge igrasia,
Ne-mprietenim cu dracii;
A-nviat în van… Mesia?
 
 
Umbra vieţii
 
ai pus mâinile belciug
peste trupul lânced,
duhneşti suflet în coşciug -
sloi, cadavrul rânced.
 
jelesc vocile-n solfegiu,
totu-i chin şi vaier,
hâd în mijloc de cortegiu -
rânjetul giuvàier.
 
cântă-n cor un recviem
preoţii-n altare,
umbra vieţii o-nviem;
moarte, salutare!
 
 
Vinerea Mare
 
Un înţelept
Cruce la piept
N-am cum să scap
Cruce la cap
 
Zilele numeri
Cruce pe umeri
Mă laşi la vatră
Cruce de piatră
 
Primesc însemn
Cruce de lemn
Ultim suspin
Cruce mă-nchin
 
Din miez de nuc
Crucea mi-o duc
Spre creator
Pe cruce mor
 
 
Vigor Mortis
 
Şi pietre, aud pietre crăpând de jale seacă,
Şi liniştea aşterne la tâmple promoroacă,
Şi bântuie-o stihie prin colţurile nopţii,
Şi morţii sunt cu viii şi viii sunt cu morţii.
 
Şi câinii-şi muşcă limba şi limba li se-nnoadă,
Sunt javre hămesite ce şuieră din coadă,
Şi corbii se adună, având la îndemână
Cadavre aburinde, căzute într-o rână.
 
Şi sângele e negru şi sângele încheagă,
Şi moartea-i viguroasă şi viaţa este bleagă,
Şi viermii se îndoapă din leşuri putrezite,
Şi porţi spre izbăvire ce straşnic sunt păzite.
 
 
Ultimul cuvânt
 
Am scris în piatră numele de-o şchioapă
Şi versuri rupte file din poveste
Tot ce-a rămas din viaţă este-o groapă
Şi crucea care-mi dă de veste
 
Frunze se-aştern pe iarba ofilită
Anii adorm pe ale tâmplei creste
Inima se zbate-n piept mototolită
Plâng ceară lumânările neveste
 
Ceasul rămâne stană pe perete
Cu limba prinsă într-un cui
Privindu-mă ca o pecete
Iscălitura nimănui
 
Patul mă-mbracă în veşminte
Croite lungi pân’ la pământ
Albe ca neaua pe morminte
Şi reci ca ultimul cuvânt
 
Adio
 
 
Macabru
 
las viermii să-mi asculte,
în sunet descompus,
refrenul cărnii moarte
umplute de humùs.
 
las dinţii să-ncolţească
prin buze germinate
şi limba să-mi rodească
în cheaguri dantelate.
 
las ochii să îşi scurgă
urdoarea printre gene
şi nasul să-şi prelingă
mucoasele perene.
 
las burta-nsărcinată
să nască maţe fierte,
duhoarea emanată
să treacă prin perete.
 
las corbii să leşine
pe cripta-ngălbenită
şi lupii să suspine
de foamea răscolită.
 
las morţii să se-ntoarcă
cu toţii în mormânt,
pe veci să putrezească
cu nările-n pământ.
 
 
Şapte grame de verde de Paris
 
Mintea pulsează în claustrofobicul gând al durerii,
mă salvez curmând realităţi iluzorii,
sub circumvoluţiuni pot descătuşa vise,
suflet răscumpărat din zapise.
 
Creşte-ţi aripi, copile, din colivia transigentă
ce pare refugiu… indicator: moarte lentă,
trădează asimptotic bariera existenţială,
ridică-te dincolo de tentanta îndoială.
 
Tălpi lăcrimânde ştiu că drumurile dogoresc,
ambiţia e zid, dorinţa-i moft lumesc,
transcende din miraj „a fi“
în ecumenicul „a şti“,
negoţ cu legea firii,
te înscrii?
Canon pustiu,
mort-viu.
 
Ce poate abunda în straturi de nimic?
Ce poate fi mai mare într-un atât de mic?
Ce poate dăinui în pagini de album?
Ce poate fi şi ieri şi mâine şi acum?
Ce poate fi şi clipă şi eternă?
Ce poate străluci în viaţa asta ternă?
 
Şapte răsărituri în lucernă!
 
 
Agnus Dei
 
dintre toate minunile de pe Pământ
am ales viciile pentru a fi fericit
îmi este frică să te strig
ecoul mi-a ştirbit de-atâtea ori imaginaţia
am trudit pentru dragostea ta, femeie,
o eternitate de cuvinte, puse cap la cap
ca un pod peste râul ce izvorăşte
din adâncul inimii
 
singurătatea inventează fantasmagorice universuri
trăiesc printre iluzii îmbrăţişând ecouri
o amintire se-ascunde într-un gând exilat în uitare
mă ghemuiesc între pereţii visului claustrofobic
pe-alocuri izbucnesc într-o tăcere fără margini
mă-ntreb de ce îmi ţine umbra de urât
de ce nu pleacă, să tragă cu urechea
la ce se spune despre
mântuirea mea
 
sclavia-i chintesenţa puterii distructive
până şi Dumnezeu s-a născut bătrân
doar un singur lucru îmi rămâne
să mă îngrop în consternare
să mor fericit pe limba
mieilor
 
 
Babilon
 
tragedia veritabilă a omului contemporan
este discreditarea tragicului prin indiferenţă
veritabilă de asemenea
este combinaţia dintre nevoie şi insuficienţă
soluţia mereu omnipotentă
este virulenţa
în ecuaţia determinismului
valenţa
creează nonvalori
căutătorii de comori
descoperă incompetenţa
 
certitudinea infailibilă a sufletelor noastre ruginite
este colecţia de vise necitite
preludiul este salvarea unei lumi inerte
doar morţile sunt certe
şi grăbite
 
incoerent
omul se zbate în angoasa cuaternară
evoluţia pe scara degradării este inerentă
relativitatea ne înconjoară
doar decăderea-i soluţia stringentă
 
ne contemplăm perfecţiunea
în oglinzi opace
în cursa vieţii
gloata se complace
 
ne căţărăm pe vârfuri de iluzii
păşim pe trepte de noroi
ne pierdem vieţile-n confuzii
noi am uitat
cum să murim eroi
 
şi au rămas doar frunze
şi strigoi
 
 
Vânzătorii de iluzii
 
trăim într-o lume plină de adevăruri chinuitoare
în care singura-alinare este o fiolă de morfină
iubita mea seringă înţeapă înc-o dată-n venă
mi-au ajuns bătăile inimii
un stereotip de pickhammere
 
lacrimile sufletului învelite într-un ambalaj de cuvinte
îţi sărută tălpile poate vei prinde aripi
trezeşte-te copile vin mamele călătoare
purtând în ciocul lor un nou născut
micul Mesia adus de Sfânta Barză
 
plouă cu soare toate speranţele vor înmuguri
îmi plac culorile curcubeului şi ochii tăi verzi
până când vine toamna şi cade prima brumă
pe straturi de-amintiri privirile mă-ngheaţă
 
să nu crezi niciodată în Moş Crăciun
un tip lunatic ca şi îndrăgostitul ce-a visat
în nopţi cu lună plină la lunile de miere
stau şi mă întreb
de ce mi-au dat din biberon lapte praf
vacile astea ce şi-au dorit să fie libere de turmă
oare câţi oameni sunt sufocaţi zilnic
de un prezervativ?
 
îmi plac filmele
sunt atât de reale
iar au scris în ziar o minciună
tirajele cresc
îmi plac povestirile de dragoste
şi totul despre sex
personajele nu se plictisesc niciodată
te ţin cu sufletul la gură
ca-ntâiul deget din care ne-am hrănit
singura realitate din universul acesta circumscris
 
 
Stenic
 
cineva mi-a spus să-mi odihnesc neuronii
ajung să se iubească precum mormonii
să trăiască în triburi
să vâneze prin circumvoluţiuni
cele şapte minuni ale săptămânii
 
lăsaţi-mi să circule ideile fixe
să dorm cu ochii deschişi
să visez cum dărâm crucifixe
şi din noroi cum se înalţă proscrişi
heruvimii ucişi
 
cu un ochi îl privesc pe Dumnezeu
cu celălalt mă regăsesc în oglindă ateu
mintea mi se dezlipeşte de creier şi curge
prin spaţiul incomensurabil cutreier
abadon-abandonul
 
lăsaţi-mă să fiu pe creştetul morţii melon
în această răscolire de gânduri negre alendelon
să-mi stea pe scoarţa cenuşie un cameleon la pândă
să vâneze redundante idei să le jupoaie de cele şapte piei
să le arunce şi să putrezească-ntre scânduri umbra plăpândă
 
descătuşează-mi stăpâne fiara ce mă ţine cu inima-n pungă
simţire mucegăită de atâta somn cataleptic
lăsaţi-mi sângele septic
în gheena avidă de păcat să se scurgă
 
cineva mi-a spus să-mi îmblânzesc demonii
să fac o gradină zoologică de creaturi fără logică
şi să-ţi arunc o privire angelică
de cercopitec
 
tată, eu ştiu că în tine sufletul
este o piesă dintr-un puzzle mefistofelic
te lupţi cu disperare ca neantul să nu te absoarbă
şi furia rece devine furie oarbă
şi furia oarbă clocoteşte în corpul machiavelic
şi nu înţelegi cum ceilalţi din tine
te mănâncă de viu
fără să-ţi pese
şi fără să doară
aştepţi calm, corpul să-ţi moară
 
să devii stenic
 
 
Sânge
 
Sângele-albastru
cerul sucombă
inimi senine
pântecul seu
 
Sângele galben
chinuri mocnite
râncede visuri
soare ateu
 
Sângele negru
fiară vicleană
moarte flămândă
crez panaceu
 
Sângele verde
ierburi orfane
trup rădăcină
umbletul greu
 
Sângele roşu
crudă iubire
frate de cruce
Om-Dumnezeu
 
Sânge de molii
foaie velină
sufletul zace
plumb minereu
 
 
Déjà vu
 
Fiecare zi este o clonă nereuşită a celei de ieri,
Străbat dimineţi urduroase lepădând amintiri carnivore,
cu un burete de sârmă şterg masochiste plăceri,
suflet stingher fredonează amore mio, amore.
 
Pe marginea străzii coşciuge-mi zâmbesc à louer,
o viaţă avem şi o pierdem între patru pereţi,
ce îmi rămâne este au revoir, je dois te saluer,
mortule, ferice de tine, acolo nu mai regreţi.
 
Clipa-i perversă, I feel you, I want you, I need you,
prezent dezmăţat otrăvindu-mi sângele dulce,
mâine-mi vei spune: I love you… me too, baby blue,
te-aş trage în ţeapă, pe frunte ţi-aş pune o cruce.
 
Viitorul, fabrică de materiale recondiţionate,
Îmi dăruieşte o nouă şansă, un kilogram de să mai sper
dar sentimentele mi-s toate reciclate, îndesate
într-o conservă expirată, plină de mister.
 
Sunt trubadur în subterane pline de gunoaie,
cadavre aburinde mă strigă din canaluri,
îmi număr secundele în picături de ploaie,
trăiesc în vis, tu rătăceşti printre coşmaruri.
 
 
Mâncătorii de visuri
 
Trăim într-o lume de minuni banale
în care răul devine credinţa cea mai de preţ
şi te întrebi de ce strig?
 
Trezeşte-te, copile,
îţi dăruiesc un nou suflet făurit de inima mea,
încă nestinsă de alizeele dorului!
 
Te-aştept la statuia ce-şi plânge speranţa
în fântâna dorinţelor,
numai acolo
oamenii sunt fără măşti,
o mie de ochi nemişcaţi
în o mie şi una de nopţi.
 
Mă rog să plouă peste dunele planetei albastre,
să încolţească seminţele noastre
însetate de iubire.
 
În depărtare aud cântecul fantomatic
al nibelungilor,
Odin încă-şi mai cheamă bravii luptători.
Bătrâne,
viermii ne surpă vieţile,
suntem marionetele războiului in vitro,
sclavii propriului nostru coşmar.
 
Azi curcubeul este ucis de zeul smog,
Walhalla a fost înghiţită de mâncătorii de visuri
adulatorii prezentul putred
pe aleea celebrităţilor,
 
Alte stele răsar, cerul îl ating cu mâna
zeii de râncedă carne.
 
Trăim într-o lume de minuni banale
în care binele este privit cu răutate şi dispreţ
şi te întrebi de ce n-adorm?
O să ajungem să-l clonăm pe Iisus,
îl vom ucide a doua oară,
cu nepăsare, cu ignoranţă,
cu sânge rece,
îl vom îngropa de viu,
astfel n-o să ne mai orbească
lumina de Paşte.
 
Vom inventa chiar şi maşina timpului
şi vom fugi în viitorul extatic,
acolo unde clepsidrele
sunt goale.
 
Îmi vine să m-arunc cu braţele deschise
în somnul adânc,
dar mâncătorii de visuri sunt pretutindeni
şi prefer să scriu şi iar să scriu...
 
 
Să învăţăm să piratăm iubirea
 
să învăţăm să piratăm iubirea
plagiatul unui sentiment extrem de costisitor
s-o copiem la indigo
să îi poruncim să ne facă pe plac
fără prea mult efort
cu maxim de confort
 
secrete şi vieţi la o distanţă regulamentară
trăiri şi atingeri cu mănuşi de protecţie
declaraţii rostite pe o limbă precară
bazată pe circumspecţie
 
să învăţăm să privim iubirea
cu ochelari de soare
s-o negociem cât mai ieftin
în camera hotelului:
 
în pat se zbate o inimă goală
sub formă de scrumieră
pe faţa de masă mototolită
o bancnotă murdară
 
să învăţăm să piratăm iubirea
sătui de-atâtea complicaţii
să repetăm
deşarte declaraţii:
 
te iubesc! şi eu te iubesc!
 
 
Sextriarhat
 
sunt copilul bărbat, bărbatul-femeie şi femeia-bărbat
îmi place să trăiesc viaţa în sextriarhat
să-mi fecundez singur gândurile
autoflagelându-mi sufletul
cu dorinţe imposibile
 
simbiotic vorbind îndrăgostitul este o corcitură
între trecut prezent viitor existenţă şi moarte
o poartă care se deschide spre lumi
nebănuite de visuri
 
literar vorbind nu am citit vreo carte nici nu ştiu ce înseamnă
am căzut din paradisul iubirii şi-am dat cu capul de infern
şi din acest cucui roşu şi fierbinte mi-a crescut o inimă mare
a prins aripi către un alt univers fără reguli
în care te-nvârţi ca un titirez neştiind drumul
de întoarcere la prima cărămidă a unui alt Babilon
 
din toate limbile care s-au născocit pentru a transmite o stare
am ales-o pe cea imposibil de înţeles ca să nu mai fiu rănit
numai eu îi descifram mesajul şi exultau toţi cei lăuntrici
miliarde de celule într-o ciudată strigare
miliarde de nume albe sau rime
cuvinte-n mişcare
browniană
 
într-o zi
am ajuns la capătul răbdării şi am rămas surprins
cât de înşelător este timpul
şi de atunci au început să răsară în fiecare an ghioceii
printre firele de păr
toţi anii se măsoară în primăveri
 
dacă s-ar da o lege pentru mariajul copilului, bărbatului
şi femeii din mine
poate că atunci aş fi cu adevărat
fericit
 
 
Gând oximoron
 
gând anti sentiment poezie anti comentariu
construim doar ziduri colivii de aur
te iubesc cu jumătate de gură
cu cealaltă te prind mucegai în cer
şi sufletul gol ia forma
unui sărut plin de mister
 
e culoarea unei dimineţi care plânge nopţile pierdute
când visam cu orele şi se înghesuiau la coadă minute
din lacul unghiilor cerbii îţi sorbeau chipul
copilul îmbătrânea jucându-se cu nisipul
 
am vopsit ghioceii-n zăpadă şi strigoii în alb
sângele şi-a scurs lentoarea în sticla de vin
vrem un preşedinte negru un papă negru un Dumnezeu negru
şi un organ comun pentru suflet
 
trăieşti cu impresia că sunt fals şi nu mă crezi ce voi spune
am rămas singurul îndrăgostit şi singur pe lume
tu văduva neîndoliată îndrăgostită de spume
crema unei societăţi ce nu simte dar spune
te iubesc
 
 
Singurul tren
 
Realitatea este cel mai frumos spaţiu virtual din universul fiinţei trecătoare
sunt călător clandestin în visurile tale cu destinaţia fericire
mă aşez la fereastra singurului tren: gândul-expres
o amintire
 
Pe peron în fiecare staţie un an flutură din batistă cad zile ore minute
săruturi de-adio şi n-am cuvinte-n secundele ce aleargă pierdute
linia vieţii este o cale ferată ruginită de amare speranţe
şi dorinţe tăcute
 
trăiesc într-o lume bizară
clădită din nenumărate iluzii
mă-mbăt cu apă chioară
din lacrimi îmi fac perfuzii
gustul sărat
vorbe sărate iubiri nesărate
atingeri confuzii
 
cu grijă durerea-şi alege victima fără să-i pese
un geniu în delirul unei opere neînţelese
curge cerneala direct din inimă
pe pagini mirese
 
iubeam şi nu puteam avea
ce se-ntâmpla cu ea nu mă privea
până şi umbra mă lovea
 
imaginaţia
realitatea
gândurile
visurile
totul
şi
 
nimic
 
 
Sâmbete maligne
 
Mai lasă din crepuscul să plouă cu rugină,
să cuibărească-n palmă prea greaua cruce-a vieţii,
mai lasă heruvimii să zboare-n plastilină,
să cadă în caverne, unde-au murit asceţii.
 
Mai lasă săbii-aripi să spintece lumină,
nechezul galben-vânăt, apocaliptic cântec,
mai lasă ierburi rele să plămădească-n pântec,
scâncetul lunii sterpe, urlet de lună plină.
 
Mai lasă-a patra parte de foamete sangvină,
măsura: grâu şi aur, la poartă o jivină,
mai lasă pe jertfelnic un miel abominabil,
şapte peceţi pe suflet, blestem inevitabil.
 
Mai lasă-mi ziua şapte
 
 
Până când moartea…
 
Îndrăgostit de himere
Ajung să cred câte-n lună şi-n stele
Strig la demiurg să m-asculte
Şi la un moment dat ecoul
Îmi zdrobeşte timpanele
Descopăr cum tună
Şi fulgeră şi orbesc
Plouă cu bulgări
De sare
 
Mă doare
Când destinele se întâlnesc din întâmplare
Pe o alee ce poate fi doar a noastră
Te privesc şi înfloreşte
O plantă carnivoră
Albastră
 
Pentru tine sunt un vierme
Dar chiar şi aşa pot să te iubesc
Într-un cocon din care să zboare
Un fluture de copil… plouă cu soare
Aripi frânte
 
Port ochelari
Să nu-mi violeze realitatea retina
Închiriez amintirile orbilor
Ei nu disting culori
Ei nu visează
Cai verzi pe
Pereţi
 
Dacă aş putea să-ţi intru sub piele
Să-ţi încurc circulaţia globulelor roşii
Cu un semafor la fiecare intersecţie de vene
Să simţi ce înseamnă să ajungi în faza
De metastază sentimentală
Autoflagelarea unui om
Ce a devenit poet
 
 
Şi semeni printre semeni
 
Şi iată-l cum păşeşte,
E mai bătrân cu-o treaptă,
A fi este – lumeşte –
O pildă înţeleaptă.
 
Şi iată-l cum se-nalţă
La cer fără să-l doară,
E plin de cutezanţă
Ca şi întâia oară.
 
Şi iată-l cum grăieşte
Prin cărţile creştine:
De mori este lumeşte…
Şi voi veţi fi ca mine.
 
Şi iată-l cum coboară,
În tot se regăseşte,
E croncănit de cioară
Şi aripă de peşte.
 
Şi căi necunoscute,
Culegi ceea ce semeni,
Şi vrute şi nevrute,
Şi semeni printre semeni.
 
Şi iată-l cum şi-ascute
Privirea pe-ndelete,
Şi suflete pierdute
Îl hăituiesc în cete.
 
Şi iată-l cum domneşte
În viaţă şi în moarte,
Lumeşte-nelumeşte,
Aproape şi departe.
 
Şi iată-l cum păşeşte
Poet printre poeţi,
Lumescul-nelumescul,
Îl vreţi şi nu-l aveţi…
 
 
O nouă viaţă
 
o nouă viaţă
înconjurat de pietrele pe care alţii le-au aruncat în mine
o nouă casă de piatră
timpul este meşterul meu
care mă închide într-o cetate mută
o nouă viaţă
în care dragostea e slută
bătrână nimfomană
violatoare de suflete
dacă mă iubeşti
lasă-mă să mai respir o dată
aerul dimineţii
să ascult clopotele
trupului meu
 
 
Cu-acest poem…
 
Cu-acest poem voi stăpâni redute,
Versuri formând un nou triumvirat,
Puse la loc de cinste şi virtute,
În templul sufletului preacurat.
 
Cu-acest poem voi dezlega păcate,
Un ultim sfânt va fi eliberat
Şi rănile-mi vor fi pe veci uscate,
Un loc în paradis răscumpărat.
 
Cu-acest poem îmi fac singur dreptate,
În astă lume de necercetat,
Şi sper că rugii mele-n libertate
Să îi răspundă Cel ce m-a creat.
 
Cu-acest poem se-nchide în cetate
Un ultim gând ce-a fost necugetat
Şi corul cântă un canon şi, poate,
În cer, va fi de îngeri fredonat.
 
Cu-acest poem voi săvârşi o carte,
Voi fi pe doişpe-a patra recitat
Şi voi ciuli urechea de departe:
Măcar de ziua mea nu m-au uitat.
 
 
When the memory sticks…
 
bit day
the sun is rising
straight
în fatza ochilor mei
power on
viatza is a memory stick
in my pocket
I’m sick
my treatment is the electrical bite
 
say hello, say stand by, say good bye
bit night
soarele apune straight
in front of my eyes
turn off the light
hibernation
reincarnation
viatza is a connection
between illusion and reality
 
scanning is complete
feelings between peace and fight
I must repair this bad sector
 
when the memory died
bit day, bit night