« Home

 

Ionuţ Caragea - "Donator universal" (selecţie revizuită)

Restul poemelor din volum au fost renegate de autor

 

 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 
Vinerea Mare
 
Un înţelept
Cruce la piept
N-am cum să scap
Cruce la cap
 
Zilele numeri
Cruce pe umeri
Mă laşi la vatră
Cruce de piatră
 
Primesc însemn
Cruce de lemn
Ultim suspin
Cruce mă-nchin
 
Din miez de nuc
Crucea mi-o duc
Spre creator
Pe cruce mor
 
 
Christ îmbătrânit
 
te întrebi de ce te atrage bărbatul acela
cu părul albit şi mâinile aspre
de unde are toate acele semne pe trup
vrei să-i fii camarad de arme şi scut
pe drumul gropit spre necunoscut
vrei să-l atingi şi să-i simţi poleirea
vrei să-ţi fie drept pildă
şi să-ţi vorbească cu duh
vrei să priveşti lumea din ochii săi
începutul şi sfârşitul
apocalipsa fiecărei secunde
desferecarea celuilalt eu
vrei să-i amâni condamnarea
purtându-i toată durerea în pântecul greu
cu vârsta se-aşază gloria pe faţă
însă cununa de spini este numai a lui
 
tu ştii, femeie, prin mine bărbatul acela
îşi face marea lucrare
mă ţine de mână şi mă poartă prin lume
îi arde de glume şi-mi spune:
nu fi trist, în sufletul tău se-nalţă un munte
în inima ta renaşte un Christ
cu plete cărunte
 
 
Agnus Dei
 
dintre toate minunile de pe Pământ
am ales viciile pentru a fi fericit
îmi este frică să te strig
ecoul mi-a ştirbit de-atâtea ori imaginaţia
am trudit pentru dragostea ta, femeie,
o eternitate de cuvinte, puse cap la cap
ca un pod peste râul ce izvorăşte
din adâncul inimii
 
singurătatea inventează fantasmagorice universuri
trăiesc printre iluzii îmbrăţişând ecouri
o amintire se-ascunde într-un gând exilat în uitare
mă ghemuiesc între pereţii visului claustrofobic
pe-alocuri izbucnesc într-o tăcere fără margini
mă-ntreb de ce îmi ţine umbra de urât
de ce nu pleacă, să tragă cu urechea
la ce se spune despre
mântuirea mea
 
sclavia-i chintesenţa puterii distructive
până şi Dumnezeu s-a născut bătrân
doar un singur lucru îmi rămâne
să mă îngrop în consternare
să mor fericit pe limba
mieilor
 
 
Afară din suflet
 
„am ales viciile pentru a fi fericit”
 
iubiri la bucată
cu aromă de cireşe
şi dantelă catifelată
 
îmi fumez sângele
cu degete fără filtru
mă droghez cu dragostea mea
bolnavă de cancer
 
plămânii
spitalul iubirilor
înnebunite
după gratii de oase
 
inima
bătrână toxicomană
cerşind o ţigară
 
lăsaţi ferestrele deschise
vreau să zbor
către paradisul celor
care cultivă iluzii
 
să trag un fum
să mă dau afară
din suflet
 
 
A doua cădere a regelui Snowdon
 
uneori cred că toate zilele sunt la fel de meschine
iubesc doar aceste nopţi văduvite de Soare
încercând să-mi ghicesc singur în palme
apropierea de Moarte
 
fii demn, îmi spun, şi luptă cu neputinţa
de a tăcea, te iubesc, ai răbdare
dragostea este o fiară
care stă toată viaţa la pândă
te ucide atunci când iubeşti cel mai tare
lasă călăul invizibil
să-ţi înfigă suliţa sub coaste
lasă durerile să fie amare
învaţă să trăieşti fără speranţă
lasă uimirea să-ţi ghilotineze
toate semnele de întrebare
mergi fachir cu picioarele goale
pe focul durerilor mistuitoare
cu inima atârnând ca o batistă murdară
lasă tâmplele să-ţi fie cărunte
pune-ţi singur coroana pe frunte
chiar dacă spinii au nevoie de sânge
nu te culca pe laurii unor idei biruitoare
în sufletul tău se prăvăleşte un munte
în corpul tău inima mugeşte iertare
rege al împărăţiei de cuvinte aldine
profanator de morminte în care
sunt adormite regine
 
 
Donator universal
 
pe tine, Iisuse
nu te-am întrebat niciodată
ce grupă sanguină ai?
tu cel care ne îmbeţi
pe toţi, iar noi
te mai lungim cu apă
în loc să te cinstim cu rugăciuni
şi dreptate
şi te mai întreb şi pe tine
înger păzitor şi tălmaci
ce limbă vorbesc oamenii
după ce trec de cârmaci?
până la cer sunt doar sfinţii
cu limbi ascuţite
şi mulţi credincioşi
numărându-şi
arginţii
eu cred, Iisuse
că tu ai grupa
zero infinit
 
 
Aritmie
 
nu vrea să-mi răspundă
grăbita secundă
iar inima bate
secundele toate
 
 
Suflet orfan
 
sistolă
inima trimite
înc-o epistolă
tot prin artere
către viscere
nu leneviţi!
unde vă credeţi,
fără stăpân?
şi se întoarce prin vene
altă epistolă:
nu mai vorbi despre lene!
nu vezi că bunului suflet
i-a murit un plămân?
 
 
Eu la pătrat
 
viaţa este zero, la puterea doi,
şi rămâne zero, nuli suntem şi noi.
 
viaţa-i primul număr, împărţit la doi,
rămâne jumate, restul la gunoi.
 
viaţa-i radicalul din divinitate
şi rămân doar sfinţii fără de păcate.
 
viaţa este sfera, cercul şi pătratul,
scotocind prin toate, aflăm rezultatul.
 
viaţa e triunghiul, dreptele catete,
şi rămâne unghiul fără epitete.
 
viaţa e obtuză, până-n infinit,
şi rămâne punctul, singur şi uimit.
 
viaţa-i printre puncte, o mulţime vidă,
şi rămâne moartea... singură, rigidă.
 
viaţa este zero, zero absolut,
la puterea doi, un necunoscut.
 
viaţa e un calcul – simplu –  cum sunt Eu,
însă Eu² = Dumnezeu.
 
 
Şahul etern
 
dacă Eu² = Dumnezeu
ce se întâmplă cu celălalt Eu?
 
celălalt Eu – fac o rocadă şi mat,
cuvântul meu va rămâne stigmat.
 
cum pot stârpi neputinţa din mine,
să fiu stăpân pe vieţi şi destine?
 
cum pot s-accept următoarea greşeală,
dacă celălalt Eu mă înşală?
 
Eu te iubesc, te iubesc, ştii prea bine,
însă celălalt Eu te previne.
 
şi când te scriu – te zidesc în poeme,
celălalt Eu în van să blesteme.
 
nu mai ucide, iubito, poetul,
el e profetul, anahoretul,
 
el te iubeşte, iubeşte-l şi du-te
să fiţi în faţa morţii – redute,
 
să fiţi regină şi rege-mpreună:
şahul etern – iubirea nebună!
 
 
Fata din tablou
 
cuvintele se loveau de zidul plângerii
ploaia se lovea nebună de geam
te iubeam cu vocea mea trăsnet
cu sufletul meu furtună
te iubeam
 
îţi doreai soarele şi pe strada ta
să ieşi afară şi să aprinzi tacticos o ţigară
să mergi liniştită şi să te laşi privită
să fie lumea la picioarele tale
 
cuvintele se loveau de zidul plângerii
ploaia se lovea nebună de geam
treisuteşaizecişicincidezilepean
cu vocea mea trăsnet
cu sufletul meu furtună
te iubeam
 
 
Fără carnet
 
eu conduc lumea
nu lumea mă conduce pe mine...
însă cum poţi conduce lumea fără carnet de şofer?
în oraşul tău nu sunt taxiuri, iubito
doar un poet rătăcind
pe o stradă mustind de iubire
am valizele pline
cu poeme pentru lumea cealaltă
asta e crucea pe care mi-o duc cu-ndârjire
inima îmi tresaltă
când mă priveşti cu ochii aceia
tulburător de căprui
dar tu eşti o femeie în floare
cuvântul te ofileşte
lacrima nu-ţi ţine de sete
sunt un profet anonim şi mă port fără plete
am valizele pline cu poeme pentru lumea cealaltă
în oraşul tău nu sunt taxiuri, iubito
doar trenuri care spre tine se-ndreaptă şi pleacă
lăsând în urmă tăcutele şine
privindu-se rece
 
 
Supravieţuim jocului
 
timpului…
nu-i tremură niciodată mâinile
îşi plimbă încet bisturiul pe feţele noastre
ca un criminal în serie îndrăgostit de arta sa
numai mie îmi tremură mâinile
când încerc să mă rad
îmi zic mereu, astăzi trebuie să fiu mai frumos
poate mă întâlnesc cu sublimul
mă îmbrac cu acelaşi costum de haine
pe care îl port de-o viaţă, cuvântul meu
merg pe stradă râzând
poate că mă voi pierde în această forfotă
şi timpul mă va scăpa din privire
însă oamenii se întorc la casele lor
rămân singur în faţa destinului
mâinile-mi tremură iubire
supravieţuiesc jocului în care lumea se-ascunde
după fiecare apus, mâinile-mi tremură
închinăciune către tine
cel care m-a învăţat să trăiesc după regula
că totul se reduce la unul şi acelaşi costum de haine
în care mă nasc, în care trăiesc, în care mor
 
 
Dorm într-o livadă de meri
 
poate că voi muri într-un vis
în care durerea nu doare
în care singurul coşmar
este viaţa
 
îmi vor rămâne
doar cele mai grele cuvinte
ca pietrele
pe fundul râului
 
dorm
într-o livadă
şi sunt pământul
visându-se iarbă
iarba visându-se floare
floarea visându-se măr
 
trăiesc în lacrima unui univers
aflat în lacrima unui univers şi mai mare
dorm până când mi se termină visele
 
poate că voi muri
în floare
 
 
Inima mea trage clopotele
 
din palma ta sărutul învaţă să zboare
căzând în prăpastia dintre noi
aşteptarea e apăsătoare
mă rog la valurile vremii
sau la vântul pustietăţii
să mi-l aducă pe buzele mele
de Sfinx împietrit
tot ce-mi rămâne este să privesc călătorii
ei ştiu acum enigma sărutului cu aripile frânte
ce a încercat să zboare cât mai aproape de Soare
fiecare sărut pe limba lui piere
inima mea trage clopotele
unei tăcute biserici
 
 
Veşnicie
 
„să mă lovească soarta
să o lovesc şi eu”
 
acele acestui ceasornic îmi peticesc amintirile
în fiecare zi îmi îmbrac sufletul
în aceeaşi haină veche de piele
şi îmi scot oasele la plimbare
să fac umbră pământului
la un moment dat obosesc
şi adorm
în visul meu
pământul îmi face umbră
şi constat
că am rămas fără
haină
 
 
Sub talpa unui pantof
 
oameni şi oameni
ne întâlnim pe stradă
fără să ne mai aducem aminte vreodată
şi totuşi te gândeşti că Dumnezeu este capabil
să ne asculte pe toţi
să ne privească, să ne iubească
iar noi, cel mai bine, ştim să uităm
mergem indiferenţi
cu mâinile în buzunare
pe drumul nostru împrejmuit de ziduri înalte
din toată lumea asta atât de mare
am ales să ne privim în oglindă
să ni se usuce oasele într-o cutie de chibrituri
sângele s-a învechit îndeajuns în cupa inimii mele
am hotărât să mă opresc în mijlocul celor care vin şi pleacă
am întins mâinile şi am strigat:
veniţi, treceţi prin mine!
m-au călcat în picioare
aşa am început să cutreier lumea
sub talpa unui pantof
 
 
Măiastra călătoare
 
ştii unde mă aflu eu?
la cumpăna dintre lumi
acolo unde limbile se unesc într-un sărut
şi când se despart
rămân pur şi simplu străine
ce mă ţine în viaţă
este iubirea neînţeleasă
râzând cu poftă de noi
i-am dat iubirii tot ce aveam
ca pe o ultimă şansă
ştii unde mă aflu eu?
la cumpăna dintre lumi
acolo unde aşteaptă regăsirea de sine
ca o comoară
într-o fântână umplută de lacrimi
la buzele căreia
se opreşte prinţesa pasăre
măiastra călătoare…
ceea ce nu mă ucide
mă face mai poet
 
 
Arca poetului
 
viaţa
vise întrerupte
răsărituri amurg în palmele nopţii
nicio bătaie de inimă
niciun ecou dincolo
de gânduri
izbucnesc în furia clipei
osândite anost
lacrimi
iubiri întrerupte
dragostea mea
un ocean fără ţărm
un bărbat fără coastă
navighez la-ntâmplare
într-o arcă plină de cuvinte
iar când apele se retrag
voi lăsa cuvintele
să fie libere
întreaga lume
să renască
 
 
Răstignire
 
aveam obiceiul să mă-nchin cu limba
să-mi spun rugăciunile-n gând
să nu mă creadă lumea
un obsedat de cuvânt
dar lumea avea plăcerea
să mă tragă de limbă
să-mi citească gândurile
aşa că de la o vreme
stă nemişcată o cruce
pe care mi-am răstignit
sufletul
 
 
Ce este mai trist?
 
ce este mai trist ca liniştea
atunci când totul încremeneşte în jurul tău
şi numai inima ta bate strigând
deşteptarea
ce este mai trist ca întunericul
atunci când umbra
singura ta alinare
dispare
ce este mai trist ca visul
în care tot ce visezi va rămâne
visare
ce este mai trist ca speranţa
care moare ultima
şi rămâne să zic
te-am iubit
şi nimic mai mult
 
 
Strigătul mut
 
strigătul meu
va avea ecou într-o altă lume
de care mă desparte doar o viaţă
închinată pământului
strigătul unei păsări
cu aripa frântă
strigătul unui copac
iubit doar cărbune
strigătul unui soldat
pe câmpul de luptă
strigătul unui val
cu spume la gură
strigătul mut
cu arma la tâmplă
strigătul unui clopot
spânzurat de o funie
strigătul soarelui
nedorind să apună
strigătul inimii
într-o tăcere comună
strigătul meu
va avea ecou într-o altă lume
de care mă desparte doar o viaţă
închinată pământului
 
 
Nobila casă
 
amfitrion pământ ce naşte legământ
dintre o viaţă şi un om
de ce nu-mi spui
că moartea-i
majordom ?
 
 
Spic
 
tragi
picior după picior
Dumnezeu trage sforile
târgul cu moartea
ultimul zbor
să lupţi cu morile
Iisus renaşte
an după an
vin sărbătorile
tu dai în spic
lan după lan
secerătorile
 
 
Actor
 
Domnule regizor
am intrat pe scenă
în stânga şi-n dreapta
îmbrăcaţi în frac
stau sufleurii mei
un înger şi-un drac
 
împreună suntem
cel mai straşnic trio
bisuri şi iar bisuri
florile pe scenă
lumea urmăreşte
show-ul de adio
 
Domnule regizor
când cortina cade
şi întrebi actorul
cum şi-a jucat rolul
el – înmărmurit
suflul i-a murit
 
 
Durere-moarte-viu
 
Mă-ndrept ca un proscris, spre ţărmuri anateme,
Poeme şi iubiri, iubire în poeme;
Geea îşi scoate sânul, sunt oare al său fiu?
Înlăcrimez pământul, durere-moarte-viu.
 
De ce e crudă viaţa? Cu ce-s de vină eu?
De ce-i ridată faţa? De ce mă mişc mai greu?
Un an, alţi doi, alţi zece, doar foi din calendar,
Le rupi pe zi ce trece, e totul în zadar.
 
Rămâne doar coperta, sicriu de abanos,
Ce am ajuns cu toţii… şi oare cu folos?
Mă-ndrept ca un proscris, spre oaza de pustiu,
Înlăcrimez pământul, durere-moarte-viu.
 
 
Iubirea nu stă la gargară
 
în fiecare om
este captivă o fiară
care se hrăneşte
cu gânduri
 
singurătatea
se măsoară
în grame de  aur
poleieşte cuvântul
 
biletul
lăsat pe masă
un chiştoc de ţigară
 
iubirea nu pierde timpul
iubirea nu stă
la gargară
 
doar timpul pierde iubirea
 
în fiecare om 
este captivă o fiară
care se hrăneşte
cu gânduri
 
 
Tombolă
 
Cine câştigă tombola zilnică ?
Cine nu doreşte muncă silnică ?
Cine pune în urnă vieţi după vieţi ?
Cine ar fi cei mai iubiţi precupeţi?
 
Varianta I
 
Moartea câştigă tombola zilnică
Îngerii nu doresc muncă silnică
Domnul pune în urnă vieţi după vieţi
Necuraţii - cei mai iubiţi precupeţi
 
Varianta II
 
Noaptea câştigă tombola zilnică
Umbrele nu doresc muncă silnică
Somnul pune în urnă vieţi după vieţi
Visătorii - cei mai iubiţi precupeţi
 
Varianta III
 
Statul câştigă tombola zilnică
Orele nu doresc muncă silnică
Foamea pune în urnă vieţi după vieţi
Nevoiaşii – cei mai iubiţi precupeţi
 
 
Viceversa
 
mă zbat între marginile aceluiaşi vis
lăsat în izbeliştea timpului
şi sper să aflu valoarea vieţii
cu mai multe necunoscute
mizând pe dreptatea unei iubiri
începute cu stângul
 
mă zbat între marginile aceluiaşi timp
lăsat în izbeliştea visului
şi sper să aflu valoarea unei necunoscute
cu mai multe vieţi
mizând pe stângăcia unei iubiri
începute cu dreptul
 
oricât m-aş zbate
între marginile acestei lumi dintre lumi
între marginile acestui vis dintre vise
între marginile acestui timp dintre timpuri
nu voi afla niciodată calea care mijloceşte
drumul către inima ta
 
asta pentru că singurul adevăr care mi se permite
este stângăcia inimii şi dreptatea crucii
 
 
INRI
 
adevărat vă spun…
singura mare victorie
este să-ţi învingi
ego-ul
 
cele mai glorioase momente
sunt războaiele pe care
le câştigăm singuri
cu mâinile goale
 
ia acum pământul în palme
frământă-l cu lacrimi
remodelează-ţi
Omul din tine
 
viaţa nu este pierdere
de timp
 
adevăraţii eroi
sunt decoraţi întotdeauna
post-mortem
 
 
Dintr-un singur gând
 
este atâta poezie în jurul meu
încât niciodată nu voi avea timp să o scriu
tot ce văd, tot ce ating
sunt cuvinte pline de viaţă
iar foaia de hârtie
este cimitirul alb
în care îmi îngrop deseori
amintirile
este atâta poezie în jurul meu
încât pixul se împotriveşte să scrie
trebuie să moară ceva în mine
trebuie să pierd ceva la care
am ţinut foarte mult
voi ucide întreaga lume
dintr-un singur gând
îmi va curge o singură lacrimă
este atâta moarte în jurul meu
şi atât de multă viaţă
în această poezie!
 
 
Tutankhamon
 
mă sihăstresc în mine
să lupt în tenebrele fiinţei cu demonii mei interiori
îmi caut pe coridoarele ascunse ale memoriei
zeul tinereţii îngropat în camera funerară
zeul mumificat de cea mai cruntă
boală a creşterii
 
mă sihăstresc în mine
înfăşurat de bandajele acestea vii
care nu-mi lasă carnea să se prelingă pe oase
Oh, Tutankhamon, soarele nu mai străluceşte pe cer
mă sihăstresc ascultându-mi gândurile ca lăcustele
ce-mi vor ţine de foame şi sete în lumea tăcerii
 
tinere fără masca de aur
unde este culoarea ochilor tăi
adânciţi în orbite?
 
încă o mai iubeşti pe femeia
care ţi-a îmbălsămat trupul cu dragoste?
 
 
Prizonier
 
uneori urăsc lumea
pentru că există fără mine
uneori mă urăsc
pentru că exist fără lume
şi între aceste stări diforme ale existenţei
mă întreb cum este să iubeşti cu adevărat
lumea aceea care există fără lume
şi eul acela care există fără eu
ceea ce scriu este o poezie
ruptă din realitatea fantomatică
împrejmuită cu garduri înalte de sârmă ghimpată
zornăie din lanţuri neliniştea durerii
fiinţa mea aflată în pragul nebuniei
visând la ultimul zbor către lumea
de dincolo de lume
 
 
Singurătate
 
cea mai mare dorinţă a unui poet
este de a rămâne numai cu sine însuşi
în această epopee a singurătăţii
nealterată de cuvintele celorlalţi
învingându-şi demonii fricii
 
ceea ce scriu nu este poezie
doar un egoism exacerbat al tumultului
de cascade sentimentale
 
îţi place să vezi suferinţa unui om
te regăseşti în peisajul său interior admirând
coloanele crescânde ale infinitului
 
gândurile mele
circumferinţa unui trunchi de copac
despletindu-şi seva într-o coroană de vise
 
circumferinţa lumii
de apoi
 
 
Iluzia perfectă
 
tentaţia este pretutindeni
tentaţia viciului sau a morţii
şi dragostea, da, dragostea, care doarme
înlăuntrul nostru
ca o femeie bătrână îmbrăcată în negru
şi timpul, un cancer
care nu dă niciodată înapoi
 
n-am nicio idee despre dorinţa asta
care şerpuieşte spre tine
lepădându-şi cămaşa
 
tentaţia este pretutindeni
tentaţia păcatului carnal
războiul pe care l-am pierdut
de prea multe ori
fără să numărăm răniţii
 
singura victorie este să regăsim nirvana
când cele doua făpturi desăvârşesc
iluzia perfectă
a celui dintâi cuvânt
 
 
Nemişcare
 
toate lucrurile sunt nemişcate
privesc în jur şi aştept să se întâmple ceva
care să-mi mişte fiinţa şi… nimic
 
atunci îmi ascult respiraţiile şi bătăile inimii
sunt singurul lucru în care se mişcă ceva
poate dacă-mi scot inima din piept
şi o dau odată cu sufletul meu
oamenilor
voi salva lumea de la moarte
---
sunt captiv în celula mea cerebrală
în memoria amprentelor
crezul meu se îndreaptă
spre acel Dumnezeu
care prin nemişcarea sa
spune TOTUL
 
 
Cu mâinile legate
 
ştiu cum e să iubeşti
cerul
cu mâinile legate
şi sufletul ca o cârpă curată
ce şterge în fiecare dimineaţă pantofii
 
ştiu cum e să iubeşti
zidul
cu mâinile legate
şi viaţa ca o cămaşă murdară
prin care trec necontenit gloanţele
visării
 
 
Justiţiar de modă veche
 
sunt justiţiar de modă veche
îmi iau cuvântul în mâini
şi vă iubesc de vă spintec
uneori dragostea ucide
la fel cum a ucis şi copilul din mine
şi m-a lăsat pradă acestei jungle
în care am devenit rege peste noapte
 
sunt justiţiar de modă veche
îmi pun sentimentele pe catafalc
şi cobor adânc în iconoclasm
stârpind non-valorile
nu faceţi din frumuseţe un cult
nu faceţi din amor o tradiţie
 
sunt justiţiar de modă veche
nu vă mai ascundeţi după degete
îndreptate în sus
nu vă mai ascundeţi după teorii
nepuse în practică
nu vă mai ascundeţi după cuvinte
spuse de dragul cuvintelor
 
sunt justiţiar de modă veche
şi vă condamn pe toţi la iubire
 
 
Oameni smulşi de pene
 
Dumnezeu scrie
cu pana de înger
cu pana de vultur
cu pana de gâscă sălbatică
Noi suntem smulşi de pene
şi scriem direct în inima copacilor
cu pana de despicat lemne
 
 
Moarte…
 
nu mai încerca să fugi de mine
te găsesc şi în gaura de şarpe
de ce ţi-e frică nu scapi
de viaţa mea
care te urmăreşte
pretutindeni
 
 
Reinventez moartea…
 
când vine vorba despre mine
reinventez mereu
şi tot prin mine Dumnezeu
reinventează lumea
aşadar cea mai grea întrebare este
de ce n-am rămas pur şi simplu Adam
şi a trebuit să reinventez moartea de atâtea ori
în atât de felurite chipuri
şi de ce moartea asta este întotdeauna
o femeie ?
 
 
Conjugă verbul a iubi
 
am făcut exerciţii pe maculator
liniuţe şi bastonaşe de iubire
apoi am ajuns să silabisez
cuvântul iu bi re
însă lipsea ceva
şi cineva m-a mângâiat
şi mi-a spus
conjugă verbul a iubi
am început cu Eu
şi am fost egoist recunosc
nu m-am gândit la Tine
am trecut mai departe la Ea
sau la Ele
însă m-am întors hotărât
nu există decât Noi
su fle te pe re che
într-o egalitate
perfectă
 
 
În căutarea poeziei
 
Nu pot să caut poezia cu ajutorul cuvintelor
Nu pot să mor de atâtea ori fără să mă doară nimic
Nu pot să iubesc fără să-mi pese de ceilalţi
Nu pot să plâng fără să-mi dea o lacrimă
Mă bucur de tot ceea ce este în jur
Şi poezia va veni de la sine
Este darul lui Dumnezeu
Este mâna lui care scrie
Despre dragostea biciuită
Până la râul de lacrimi
Curgând
Pe ţărâna mea vie
 
 
Războiul clonelor
 
Mi-ai clonat fiinţa
Mi-ai clonat sentimentele
Mi-ai clonat gândurile
Mi-ai clonat clona
Suntem peste şase miliarde de clone
Născute din acelaşi cuvânt
Purtând acelaşi război
De menţinere a propriei
Identităţi
 
 
Oameni rogvaiv
 
suntem dispersia luminii
în picăturile de sânge
radiaţii ale aceluiaşi
spectru divin
 
 
Lumea tenebrelor
 
Tenebrele
Marea problemă a acestei planete
O lume invizibilă
Care se mişcă impredictibil şi constant
În jurul nostru
Este blestemul unei generaţii
Care închide porţi
Tenebre încăpăţânate să tragă cu dinţii
De copilul din noi
De bărbatul copil, de femeia copil
 
Suntem studiul continuu
Al disecţiei pe propriul creier
Sub protecţia unei iubiri iluzorii
Avem un discipol în fiecare dintre noi
Eul raportat la celălalt Eu
Mergând pe firul fragil dintre viaţa închipuită
Şi viaţa pe care-o visăm infinită
Un destin între credinţă şi negarea totală
 
Tenebrele, manifestarea directă
A fricii de necunoscut
 
 
Margine de vis
 
pasiunea mea
colecţie de apusuri pentru viitor
filozofie cu embrioni pe bandă rulantă
masterat în iubire halucinantă
 
evoluez înspre eternul vid
Dumnezeu are privirea în ceaţă
cobor cu liftingul pe rid
şi mi-e atât de greaţă
 
mi-am lins rănile mi-am închis porii
celule vii şi bolnave
se bat precum
gladiatorii
 
mă culc pe-o margine de vis
alint partea perversă a clipei
o caut intrigat de concis
pun perna pe masca ispitei
 
mi-am încuiat moartea în mine
şi-am aruncat cheia departe
în adâncul râului Styx
 
 
Gând
 
Când eram mic am întrebat-o pe mama:
Mamă pe mine cine mă gândeşte?
Că eu atunci când mă gândesc la oameni,
Ei vin la mine şi sunt adevăraţi.
Pe mine cine mă gândeşte?
Şi dacă se răzgândeşte…
Eu o să mor?
 
Acum iubita mea a plecat.
Îmi spunea că O gândesc prea mult,
Poate de frica timpului ce trece
Atât de repede.
 
Poate că vrea să fie un cuvânt,
O poezie cu forme de femeie.
 
I-a fost frică de nemurirea
Gândului meu.
 
 
Eu
 
îmi vine să fug stând pe loc
privindu-mi doar umbra cum fuge
de rupe pământul
şi plutesc şi zbor şi cuvânt
eliberându-mi oasele
de păsări
 
tu nu ai umbră
eşti doar un soare monist
rupt din filosofia spaţiului
o disimulare a găurii negre
poleită cu eoni de strălucire
parasintetică
 
nu înţelegi că Eul
este sâmburele de Dumnez-Eu
al poeziei
 
 
Trenul copilăriei
 
trenuri sunt mereu…
spre copilărie
însă nu mai există nicio gară
nicio casă de bilete
şi dacă mă urc din mers
mă prinde controlorul
şi mă pune să plătesc înzecit
anii copilăriei mele
 
 
Bine cuvântare
 
am învins am pierdut
mergem mai departe pe cărări bătătorite
de iubiri trecătoare
 
oameni şi oameni
ne-ntâlnim poate doar o dată în viaţă
la răscrucea destinelor
 
ne privim scurt în ochi şi alegem drept cale
pământeasca soartă a zidirii în sine
 
ce poţi face când nu mai e nimic de făcut
cu limba scoasă ca o sabie din teacă
alergi să tai nodul gordian al tăcerii
 
să lăsăm dragostea să ne fie oracol
lacrimile să ne fie ambrozie
atingerile să ne bine
cuvânteze
 
 
Secundar
 
cu ochii deschişi mă visez într-o lume
în care fiecare om este o rotiţă
din pântecul marelui timp
în care fiecare cuvânt
este măsurat cu precizie
de bătăile inimii mele
 
cu ochii închişi mă trezesc într-o lume
în care fiecare om este un suflu
din pântecul marelui vid
în care fiecare iubire
este măsurată cu precizie
de liniştea absenţei
 
 
Femeia universală
 
vine o vreme când toate iubirile mor
rămâi o insulă pustie
într-o mare de oameni
vine o vreme când toţi oamenii mor
rămâi o insulă pustie
într-o mare moartă
 
vine o vreme când te-ntrebi care ţi-e rolul
în acest calvar infinit al pustiului
te-ntrebi de ce atingerea noastră se preface
în moarte
 
de ce de ce de ce de ce de ce
femeia nu-şi închide copiii în pântec
să creştem miliarde de oameni
într-o singură femeie
UNIVERSALĂ
 
de ce trebuie să se reverse apa facerii
peste pământul avid de sânge
de ce moartea asta stearpă
nu naşte morţi deja primeniţi de soartă
 
să-i alăpteze cu întuneric
să ne lase să ne scăldăm în lumină
până ne vom curăţa
de toate păcatele
Evei
 
 
Genus irritabile vatum
 
prima mea naştere a fost cu voia mea
urlam acestei lumi care urma să mă înveţe să sufăr
că limba mea are două tăişuri
şi-am dat de ştire duşmancei mele de moarte
şi primul meu urlet a fost cel mai cumplit
cât toată tăcerea pe care urma să o urlu
la a doua mea naştere
când urletul meu amuţit de atâta urlet
m-a învăţat să urlu în mine
din toate celulele mele să izbucnească
un urlet tăcut
m-am născut poet fără voia mea
se întrebau toţi de unde ştiu atâtea lucruri
de unde le scot de parcă aş fi un inventator
un prestidigitator, o fabrică de idei, de concepte
eram posedat de urletul meu tăcut
ca o tăcere urlândă, ca liniştea pietrei în jar
aveam atâta căldură latentă, atâta iubire
care mă rodea ca un cancer
mi s-a reproşat că gândesc prea mult
că sunt prea plin de mine, că mă cred genial
eu exist prin toate formele subzidirii mele
n-am nevoie de ceilalţi
pentru a înălţa alte temple în mine
n-am nevoie de alţi zei care să mă-nveţe
să respir acelaşi aer, să vorbesc aceeaşi limbă
cu două tăişuri, poate că tot ce doresc este să găsesc
femeia aceea sălbatic de frumoasă
posedată de un urlet tăcut 
 
 
Mi se pregăteşte ceva
 
Vă spun zi de zi că mi se pregăteşte ceva
Ascult iarba cum se ofileşte sub viitori mei paşi
Privesc frunzele altor toamne cum cad şi recad
Destinul mă trage ca un câine de lesa lui invizibilă
Nu mai ştiu cine seamănă cu cine
Ar trebui toţi oamenii să fie icoane
Să atârne pe pereţii unei biserici nevăzute
De ochii lui Dumnezeu
Mi se reaminteşte mereu că sunt dator cu o moarte
Ce nu-mi aparţine
Mi se spune că toate lucrurile au un preţ
Mai puţin viaţa asta pe care-o plătim
Cu vârf şi-ndesat
Vă spun zi de zi că mi se pregăteşte ceva
Cea mai mare iubire care mă doare cel mai tare
Pentru că n-am să apuc s-o trăiesc
 
 
Ultimul zbor
 
voi lăsa lacrimile să curgă
şi nu va fi un secret
doar un plânset tăcut
ca înfrigurarea unei păsări bolnave
părăsită de stol
privind la ultima frunză
ca la o ultimă fărâmă de cuib
 
tu te duci departe, într-o lume
nevăzută de scrib
să-ţi desfaci aripile întunecate
şi ciocul diamantin
să culeagă stele
 
voi lăsa lacrimile să topească
ce a mai rămas din corpul meu
o particulă de infinit
suspendată între două voci
iubirea şi raţiunea iubirii
 
dragostea mi-a crescut în călcâi
o aripă ce mă săgetează
la fiecare pas
 
întotdeauna am crezut că speranţa
este o pasăre care nu uită
să se întoarcă acasă
 
 
Ultima poezie
 
vrei să ştii cine eşti?
încearcă să renunţi la lucrurile care te amăgesc
singur cu tine însuţi, drumeţ în calea gândurilor negre
păsări oarbe izbindu-se de zidul pe care l-ai pus
între cunoaştere şi frică
vrei să ştii cine eşti?
încearcă să numeri până la zece
anii care ţi-au mai rămas de trăit
sau lunile… sau zilele
încearcă să afli cu puterile tale
în câte inimi se ascunde iubirea
 
numai atunci cuvintele
unui rătăcitor pot fi
ultima sa poezie