« Home

Ionuţ Caragea - "Locuiesc în casa cu ferestre închise" (poeme)
Varianta în franceză a acestui volum a fost distinsă cu premiul „Mompezat”, oferit de Societatea Poeților Francezi,
premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” și premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”,
oferite de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa,
şi premiul "Genius" la concursul internaţional Naji Naaman din Liban.
 
 
 
 
 
 
 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 
La editura FIDES din Iaşi a apărut în 2020 volumul de poeme "Locuiesc în casa cu ferestre închise" (120 de pagini, 48 de poeme, coperta de Jacqueline Barkla, prefața de Jean-Paul Gavard-Perret). Ediția în limba franceză a acestui volum a fost publicată în Franţa, la editura Stellamaris din Brest, câștigând premiul pentru poezie Mompezat 2019, oferit de Societatea Poeţilor Francezi, cea mai veche şi cea mai prestigioasă societate de poezie din Franţa. Volumul „J'habite la maison aux fenêtres fermées” a fost premiat de două ori și de Societatea Poeților și Artiștilor din Franța, obținând premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” și premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”. În 2021, este recompensat cu premiul "Genius" din partea fundaţiei Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru ori în intervalul 2002-2021. Pentru comenzi: editura Fides (editura_fides@yahoo.fr).

 

Scurtă prezentare a autorului
 
Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Din 2012 trăieşte la Oradea. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc. Academicianul Giovanni Dotoli, una dintre personalităţile marcante ale Francofoniei, consideră că Ionuţ Caragea este un poet care onorează România şi literatura europeană.
Deţine mai multe premii la concursurile naţionale şi internaţionale de poezie, aforisme, critică literară şi proză scurtă. A fost premiat de trei ori la Paris de Societatea Poeţilor Francezi. Volumul „Mon amour abyssal” a fost distins în 2018 cu premiul „François-Victor Hugo”, volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2019 premiul „Mompezat”, iar volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2020 o diplomă de onoare. Alte patru premii au fost acordate de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2020 premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” şi premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2021 premiul al doilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, iar poemul „L’écho des ailes inlassables” a obţinut o menţiune de onoare la Grand Prix-ul Internaţional de Poezie din anul 2022. În 2021, primeşte premiul „Genius” pentru poezie şi aforisme din partea fundaţiei Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru ori în intervalul 2002-2021.
A publicat peste 50 de cărţi. Este considerat de mai mulţi critici liderul generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori români. Criticul Theodor Codreanu consideră că Ionuţ Caragea este unul dintre cei mai înzestraţi creatori ai ultimelor generaţii şi cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi.
Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.

 

Poet, încă un efort
 
« Mă plimb pe falezele visului », scrie, încă de la începutul cărţii sale, Ionuţ Caragea. Însă nu un vis oarecare. Şi, chiar dacă în astfel de locuri, totul se transformă în profunzimi abisale, rămân totuşi paşii. Nu paşii unei necunoscute – cel puţin, nu în totalitate. Poetul îşi începe astfel căutarea, prin povestea femeii iubite. În consecinţă, spune Caragea: « nu vreau să mă trezesc / în casa cu ferestre închise / acolo unde epavele amintirilor / nu vor ieşi niciodată / la suprafaţa lacrimilor / pentru a explora nemărginirea ».
 
Regăsim una din tematicele remanente ale poetului. Nimic nu se întâmplă decât în acest loc ambiguu şi fascinant care permite descoperirea omului şi a lumii lui invizibile. De unde evocările fiinţei în căutarea absolutului şi a muşcăturii sale. Cu toate acestea, măsura umbrei rămâne cea care defineşte preţul unei asemenea căutări a luminii. Fără obscurul umbrei pe care-o poartă, omul n-ar fi decât propria sa caricatură. Ar fi, fără ea, într-o măreţie a uitării micimii şi căderii sale.
 
În pofida rugăciunilor către zeitate şi a dorinţelor de înălţare, ceva rezistă şi rămâne neîmblânzit. Visul devine vectorul inconştient care-l împinge pe poet către bastioanele sale. Să te zbaţi, e de prisos: în « nuferii » săi, visul te face să retrăieşti amintirile. Ele sunt fără îndoială machiate, dar din acest motiv rămân mai elocvente, căci oferă poetului ocazia « visată » (…) a unui discurs care evită logosul şi acomodările didactice.
 
Prins în aceste două postulări - una către Dumnezeu, cealaltă către femeie - poetul îşi strigă neputinţa de a fi cel care nu va fi niciodată. Omul nu-i un înger, şi chiar de-şi imaginează că va deveni, îşi pierde penele într-un timp mai scurt decât cel al cuvintelor anunțătoare. Acestea din urmă, din lipsă de supravieţuire, reţin şi înscriu tocmai supravieţuirea.
 
Şi, lucru cert, în ciuda faptului că ele nu pot spune totul, că nu pot îmbrăţişa totul, căutarea continuă. Prizonier al obscurului, poetul stă la pândă, iese din turnul său şi caută cheia pretutindeni. Rămâne de făcut selecţia între muțenie şi şoaptă, între cugetare şi abandon.
 
În această luptă, Caragea ni se dezvăluie în maelstromul emoţiilor sale. De aici rezultă această confruntare perpetuă cu durerea existenţială şi cu speranţa că visul devine frate cu realitatea. Dar cum să-l menţii pe primul, când chinurile te împiedică să găseşti somnul? Astfel este cuadratura cercului.
 
Deşi magnetismul oniric nu se comandă, Caragea, în demiurg, se străduieşte totuşi să-i dea o direcţie pe « acest pământ care sărută cerul / şi rămâne cu buzele înghețate ». Şi poate că la urma urmei, pământul este cel care creează probleme: poetul rămâne înţepenit în el şi se uneşte instinctiv cu toate nenorocirile. Ar fi nevoie să găsească aici un loc pe-atât de aproape, pe-atât de îndepărtat, teluric şi cosmic!
 
Nu-i acest loc chiar sub ochii săi? De fapt, Caragea îl prezintă şi se simte uneori ridicol, « tăindu-și propriul său vers / după ce l-a scris ». El se estimează comparabil cu « omul / care își taie creanga / de sub picioare / și cade îmbrățișându-și / propria moarte ».  De aceea cartea devine o chemare la rugăciune, dar şi la o muncă de Sisif. În lacrimile accentelor lirice, autorul este uneori aproape de capitulare « sedus de tăcerea / abisului interior ».
 
În faţa acestei dileme, este de-ajuns să rupi buchete de imagini şi mănunchiul de metafore ca să le găseşti pe cele şi pe Cea care permite venirea luminii: chiar dacă ea nu străluceşte decât noaptea! Chiar dacă pare fructul unei Luni poznaşe care face haz pe seama celui care găseşte cu ce să se tonifice înainte de a se scufunda în visuri.
 
Aici însă se află esenţialul: visurile sunt realităţi în aceeaşi măsură cu realul. Adormit, corpul se deschide adevărului său. Doar imbecilul poate crede că nu-i adevăratul adevăr, căci visul, dacă-i face pe morţi să vorbească precum viii, creează o înţelegere atemporală. Sufletul nu-i niciodată orfan: este-n joc corpul.
 
Universul nu se mai reduce la trivialitatea pozitivă, ceea ce luăm drept negativ răspândeşte profunzimi ascunse. Nimic deci nu se întâmplă, dacă nu face loc visului. În el avansează cuvintele, în ceea ce Lacan numea « lalangue »* - foarfecele raţiunii nu mai poate să-i taie substantivului articolul. Aici încep «adevăratul» poem şi justa meditaţie.
 
Fără îndoială, în numele unei femei prin care începe totul. Nu trebuie neapărat să cauţi, precum Bataille, Dumnezeul sau eternitatea, ci adevărurile provizorii în care corpul se zbate într-o poezie-imagine. Poet, încă un efort!
 
* «la langue» în fr. «limba»; Lacan uneşte într-un singur cuvânt articolul «la» cu substantivul «langue»
 
Jean-Paul Gavard-Perret
 
Traducerea prefeței : Amalia Achard

 

Continentul scufundat
 
iubirea poetului
e un imens continent
scufundat în sânge
lăsând la suprafaţă
doar rana - o insulă
pe care naufragiază
oamenii singuri
 
s-ar putea zice
că e un teritoriu ostil
dar rana are puterea
de a rămâne vie
pulsând precum
universul
 
şi-n sângele ei
mereu fierbinte
cerul încă mai seamănă
seminţe de lumină
 
pentru a da naştere
unui far călăuzitor
pe ţărmul inimii
 
 
Promenadă pe falezele visului
 
mă plimb pe falezele visului
pe o plajă, pe un obraz alungit al pământului
pe care marea îl fardează necontenit
cu spuma valurilor
 
pe cer, un nor trece grăbit
e ca o pagină albă
pe care vântul doreşte
să-şi scrie autobiografia
 
mă plimb pe falezele visului
aici totul este atât de frumos
dar urmele paşilor dispar
mult prea repede
 
cortina nopţii nu ezită să cadă
marea a adormit şi-n tainicul ei adânc
coboară iubirea opalescentă a lunii
 
lampioanele se aprind
abia aşteptând să spună stelelor
povestea mea şi povestea unei femei
pe care-am iubit-o aici
în acest vis
 
nu vreau să mă trezesc
în casa cu ferestre închise
acolo unde epavele amintirilor
nu vor ieşi niciodată
la suprafaţa lacrimilor
pentru a explora nemărginirea
 
 
Certificat de renaştere
 
nu ştiu ce se află
dincolo de viaţă
nu ştiu ce se află 
dincolo de cer
privesc luna 
această oglindă misterioasă
în care umanitatea
îşi caută faţa nevăzută
această insulă de lumină
 înconjurată de oceanul nopţii
această floare ale cărei petale
au fost smulse de nişte zei în delir
această monedă care nu vrea
să ne cadă în palmă
atunci când cerşim
cu ochii întredeschişi
la răspântia viselor noastre lunatice
acest fruct interzis
care încă mai poartă
urma muşcăturii care
ne-a alungat din paradis
 
da, vă spun
nu ştiu ce se află dincolo
însă pot să-mi imaginez
o veşnicie tocmai bună de locuit
în care cuvintele vor prinde viaţă
şi îmi vor ţine de urât
 
până atunci
îmi dezgrop vechile amintiri
şi le rod ca un câine flămând
sper să nu mă înec tocmai
cu propria mea copilărie
şi să rămân fără umbră
 
fiindcă umbra e singura
care mi-a validat
certificatul de renaştere
atunci când nimeni
nu mai credea în mine
atunci când timpul
îşi croia ca un vierme
drum prin inima mea
ce dăduse în pârgul dragostei
atunci când Eul meu
s-a ridicat la pătrat
pentru a fi poezie
 
 
Locuiesc în casa cu ferestre închise
 
locuiesc într-o inimă
mă numesc Ionuţ şi-mi place să privesc
în fiecare dimineaţă lumea
lumea întreagă
 
cresc, la fel crește și inima mea
având nevoia să iubească
spațiul infinit
îmi întind degetele
spre ceea ce seamănă cu o lumină
aici toate camerele-s sumbre
iar ființa mea se simte abandonată și rece
 
câteodată nu pot sta locului
încerc să zbor, dar mă lovesc de gratii
și visurile devin bestii care încep să răcnească
mă trezesc într-o celulă
aşteptând graţierea dumnezeiască
 
îmi amintesc, locuiam împreună cu Ea
sub cerul înstelat
privesc pereţii
amintirile rupestre au înviat
locuiesc în casa cu ferestre închise
 
 
Recuperarea amintirilor
 
între un vis
cu ochii deschişi
şi-un vis cu ochii închişi
doar o umbră
care se târăşte pe pământ
căutându-şi originea
 
nimic nu pluteşte
nimic nu se ridică la cer
 
în războiul dintre
a fost şi va fi
doar poetul mai iese
din tranşeea iluziei
recuperându-şi amintirile
aflate în stare de agonie
 
apoi se prăbuşeşte în el însuşi
ca într-un cimitir
fără cruci
 
desăvârşind
tăcerea
 
 
Corabia visului
 
se face liniște
tristețea-i o mare scurgere de lacrimi
printre flori adormite
 
umbrele se cațără pe ziduri
apoi cad afundându-se-n
noroiul zădărniciei
 
un fior rece
circulă pe șira spinării
moartea mângâie-un trup cald
cu degetele ei înghețate
 
noaptea își strânge cu tandreţe
stelele la piept și suspină
 
luna e oglinda în care fericirea
și-a îngropat chipul
 
corabia visului se apropie
își aruncă ancora
în sângele poetului
așteptându-i sufletul
să se îmbarce
pentru o nouă călătorie
 
 
Vise de cenușă
 
zeii s-au adunat
în jurul focului sacru
și s-au iubit
 
iar cenușa împrăștiată
de respirația lor
s-a așezat
pe pleoapele mele
adormite
și am visat
 
dimineața
m-am trezit
cu un gust de cenușă
în gură
 
și m-am scăldat
într-o lacrimă
înotând printre
nuferii
amintirilor
 
 
Lada de zestre
 
eu trag după mine o umbră
o ladă de zestre
plină cu gânduri
din lumea în care trăiam
înainte să vin pe pământ
 
nu pot zbura
fiindcă lada e grea
pot doar scoate din ea
gândul care devine cuvânt
şi-atunci reuşesc să fac
un mic pas înainte
 
şi tot încerc… şi tot încerc
să scot toate gândurile
pentru a fi uşor ca o pasăre
dar oricâte gânduri aş scoate
lada continuă să fie grea
şi-atunci îmi vine să urlu:
 
nu era destul să fiu un Sisif
care-şi împinge inima
pe dealul înălţării?
de ce mai trebuie
să trag după mine
şi lada de zestre
plină cu gânduri?
 
iar pasărea
pe limba ei păsărească
îmi răspunde:
 
şi eu aş vrea să fiu un înger
dar când ajung prea sus
îmi cad penele
îmi îngheaţă ochii
şi nu mai pot să respir
 
tu poţi, cel puţin, să scrii
cu penele mele
tu poţi, cel puţin, să vezi
dincolo de nori
 
 
Poem în anticamera obscură
 
unele poeme rămân ca fetuşii
în anticamera obscură
fără să mai fie botezate
de lacrimi pe hârtie
fără să ne mai privească
drept în ochi
 
un poem nenăscut
e o şoaptă care amuţeşte
într-o pădure de gânduri
e o scânteie care se stinge
în vastul întuneric
e un vis căruia
i-au fost retezate aripile
înainte să înveţe
ce-i zborul împlinirii
 
unde se duc aceste
nenăscute poeme?
cerul sau pământul
e casa lor?
mai revin pentru a ne da şansa
unei imense bucurii?
 
stau cu pixul în mână
şi aştept o şoaptă, o scânteie
un vis cu ochii deschişi
dar poemul nenăscut, ca un rebel,
rămâne impasibil la dorinţele mele
 
deschid o carte
şi citesc un alt poem
iar atunci
ca un copil gelos
poemul nenăscut apare
în toată splendoarea
şi-mi spune:
 
sunt al tău!
scrie-mă!
nu pierde vremea!
 
iar eu, ca un bun părinte
cedez rugăminţii sale
şi astfel poemul nenăscut
devine poemul nou-născut
poemul care încântă
atât de mulţi cititori!
 
 
Statuie de marmură
 
existența mea
o simbioză
între două lumi
iar timpul, un șarpe
care pleacă spre necunoscut
abandonându-și cămașa
în creierul meu
 
cuvintele desenează
arhitectura perfectă
a unei renașteri
dar eu, încăpățânat ca un măgar
rup foaia de hârtie
așteptând
apocalipsa iubirii
 
cuvintele mușcă din nou
din carnea mea
cu dinții lor ascuțiți
dar eu, ca o statuie de marmură
aștept să vină o rândunică
pentru a-mi culege lacrimile
 
 
Corabia cu pânzele rupte
 
ce furtună sufletească a fost!
acum a mai rămas doar o lacrimă
pe a cărei lucire plutește o corabie
cu pânzele rupte
 
unde e primăvara
să peticească aceste pânze
cu frunze sau cu petale de flori?
şi sufletul, unde e sufletul
să trimită corabia către tine,
spintecând liniştea ce ne separă?
 
nici cerul nu mă ajută
un colţ din pânză lui albastră
ar fi fost de ajuns pentru călătoria
spre paradisul terestru
doar umbra se întinde la picioarele mele
ca o pânză pregătită să-mi poarte
corabia încărcată de metafore
spre alte tărâmuri
aflate sub linia de plutire
a visului meu efemer
 
acolo unde poezia nu mai salvează
nici măcar aparenţele
 
 
Armate tăcute
 
Umbra mă spionează la fiecare pas
pentru a-i raporta Morții
dar eu încerc să par calm și obedient
privesc crucile care nu sunt
decât niște pansamente pe fața Pământului
și spun: nicio problemă, doamnă Moarte,
nicio problemă!
 
Timpul înghite lacom
bătăile inimii mele
îmi lasă bacșiș
câteva amintiri
doar câteva mici amintiri
și spun: nicio problemă, domnule Timp,
nicio problemă!
 
fericit și trist totodată
fiindcă sunt dispersia luminii
într-o picătură de sânge
îmi fac mai departe rugăciunea
și spun: nicio problemă, doamnă Viață,
nicio problemă!
 
încerc să par calm și obedient
dar seara, având aerul unui visător
încep să scriu
și cuvintele mele se aliniază
pe foaia de hârtie
ca niște armate tăcute
luptând împotriva fatalității
 
 
Veşti de departe
 
azi am aflat
de la o picătură de ploaie
că sufletul meu peticeşte
un cer sfâşiat
de gânduri
şi iluzii rebele
 
azi am aflat
de la o pală de vânt
că dragostea mea
şi-a rănit aripile
şi plânge
pe un munte pleşuv
 
azi am aflat
de la o rază de soare
că trebuie să am grijă
de umbră
ca de copilul meu
altfel
aş rămâne complet
singur
 
azi am aflat
de la un curcubeu zâmbitor
că drumul spre nemurire
are culorile creioanelor
cu care mi-am desenat
copilăria
 
azi am aflat
de la un râu învolburat
că izvorul lui
se află în inima cuvintelor
pe care le-am scris
cândva
 
azi am aflat
de la un vis trecut
printre genele dimineţii
că tu încă mai exişti
undeva
 
veşti de departe
despre tot ce se-ntâmplă
atunci când uit
cine sunt şi ce vreau
 
 
Sfânta datorie a poemului
 
poemul aştepta
de mult, de foarte mult timp
să se deschidă această carte -
casa lui pe care oamenii
o priveau doar la exterior
 
la un moment dat
adulmecă aerul proaspăt
cu nările cuvintelor sale
punându-şi, firesc, întrebarea:
 
oare-am ajuns
în casa unui om care citeşte frecvent
sau în cea a unuia care-a primit
o carte cadou
şi a deschis-o aşa, la întâmplare
din simplă complezență?
 
oricum ar fi
gândi poemul
trebuie să-mi fac datoria
trebuie să le dau
şi celorlalte poeme
şansa de a fi citite
 
dar poemul nu apucă
să-şi dăruiască toate cuvintele
 
lespedea indiferenţei
căzu peste el
şi intră într-un somn adânc
în care îşi visă începuturile
 
mâna care l-a scris
ochii care l-au plâns
inima care l-a iubit
creierul care l-a scos din abis
glasul care l-a citit şi recitit
ca pe o poveste frumoasă
cu un final care nu e niciodată
acelaşi
 
un vis frumos
în care începu să pătrundă
un fin miros de mucegai
 
 
Dincolo de ultima mască
 
moartea e ultima mască
pe care-o purtăm
o mască legată
cu sfoara visului
și sfoara iluziei
o mască pe care timpul
o dezleagă după
ultimul dans
cu amintirile
 
poetul este singurul
care zgârie această
ultimă mască
cu bisturiul
cuvintelor sale
 
căutând un zâmbet luminos
care să-i arate calea
prin negura minciunii
și-a prefăcătoriei
 
 
Un vis ca o mare adâncă
 
fericirea-i un vis
în care evadez
în fiecare noapte
după ce mă eliberez
din lanțurile umbrei
 
un vis ca o mare adâncă
plină de epavele amintirilor
în care îmi caut
pierdutele chipuri
 
un vis ca o mare adâncă
din care țâșnește
dragostea mea vulcanică
dând naștere
unei insule de cuvinte
 
un vis ca o mare adâncă
în care sufletul meu
e o bulă de aer care călătorește
spre suprafață
pentru a umple cerul
 
 
Operă neterminată
 
dacă aș putea
să trăiesc un singur vis
din toate visele
pe care le-am avut până acum
aș alege tot viața
 
viața, această melodie
la care adaug partitura
inimii mele
 
viața, această statuie de sare
sculptată de plânsurile mele
deshidratate
 
viața, această poezie
la care adaug cuvânt după cuvânt
pentru a umple golul
lăsat de plecarea
ființelor pe care le-am iubit
 
viața, această pictură
la care adaug o pată de sânge
și las ca autograf
semnul crucii
 
 
Trăirea veşniciei
 
eu am murit mai demult
de atunci am început să-mi trăiesc veşnicia
 
moartea ce va urma e doar o clipire
când zborul meu spre mult visatele depărtări
va atinge cu-o adiere blândă
chipul unei stele
 
mort şi viu în acelaşi timp
şi nontimp este poetul
 
trăieşte lucid, inconştient şi visând totodată
iubeşte şi-l cheamă pe Dumnezeu
pentru sfinţirea clipei
 
inima lui toacă viaţa mărunt
pentru a o asezona cu metafore
 
nu-l plângeţi pe poet
doar sărutaţi-i mantia de cuvinte
 
poezia lui
e singura înviere
cu martori
 
 
Pâinea viselor
 
visele sunt pâinea noastră
cea de toate zilele şi de toate nopţile
 
vise negre, vise albe
vise intermediare
vise pentru săraci și bogaţi
vise pentru sănătoşi şi bolnavi
 
vise înmuiate în laptele dimineţii
vise înmuiate în oul care
nu mai devine un zbor
 
vise pe care întindem untul sărat al plăcerii
şi dulceaţa trandafirie a sărutului
 
vise proaspete, vise rumene, vise crocante
vise frumos mirositoare, vise cu foietaj
vise cu răvaş pentru iubirea din noi
vise cu semințe care nu vor încolți niciodată
vise pentru sfânta împărtășanie
vise congelate, vise învechite
vise redospite în vise de ocazie
 
vise în supa fierbinte a lunii de miere
vise în supa reîncălzită a inutilei iertări
 
vise servite cu sentimente
înăbuşite în aburul viitoarei trădări
sau cu inimi prăjite în sângele
dorinţei nestăpânite
 
vise servite cu trupul
ca un peşte marinat în lacrimi
 
vise de regim
ca nu cumva să ne rănim din nou
 
vise pentru cei care cer de pomană
vise care nu mai aduc pe nimeni
înapoi
 
vise mucegăite
vise aruncate la gunoi
sau la porci
 
vise...
 
 
Întindere de aripi
 
sufletul meu e o pasăre călătoare
captivă într-o colivie de sânge
și cât ar vrea să-și întindă aripile
în nemărginitul vis
să zboare ca o umbră dezrobită
de cătușele ierbii
încercând să prindă
ultimul tren al apusului!
 
sufletul meu e trist
mai fericită e lacrima
care bate la poarta
nesfârșitei uitări
prea multe compromisuri
și vicii în lumea aceasta
prea multe promisiuni deșarte
prea multe amintiri
care nu mai vor să învie
pe pânza imaculată a clipei!
 
tu, lacrimă
pasăre cu inimă de foc
și aripi de cenușă,
meriți să fii fericită!
 
sufletul meu mai așteaptă
îi va veni și lui vremea
acum ciugulește lumina
și soarbe muzica astrelor
printre zăbrele!
 
 
Crucea singurătății
 
doar eu și umbra
ca o aripă rănită a morții
pe care-o vindec cu lacrimi amare
 
doar eu și noaptea
ca un mormânt în care stelele
au fost îngropate de vii
 
doar eu și luna lacomă
cu gura plină de lumină
 
doar eu și inima împietrită
pe care-o arunc
în apa lină a viselor
în schimbul unor cuvinte
 
doar eu și durerile
ca niște păsări înfometate
ciugulind din propria mea
existență
 
doar eu și veninul șarpelui
folosit ca medicament
pentru mușcătura iubirii
 
doar eu și râul sângelui
care se varsă-n abis
luând cu el toate frunzele amintirilor
 
doar eu și oasele
ca niște pergamente nedesfăcute
 
doar eu și tăcerile
ca niște bijuterii pentru sufletul
orbit de frumusețea unei femei
 
doar eu și amprenta
pe care nimicnicia
o caută în baza de date
a tuturor atingerilor
pentru a-mi spune
că sunt vinovat de iubire
 
doar eu și lacrima
care strigă după fosta sa viață
în care s-a abținut
să nu curgă
 
doar eu și cântecul
care îngenunchează
sărutând crucea
singurătății
 
 
Tristețea
 
ca un vis căzut
de la balconul inimii
e tristețea
 
ca o oglindă în care te privești
și străinul din fața ta
refuză să scoată un cuvânt
 
ca un mormânt al tăcerii
în care ți-au fost îngropate de vii
bătăile inimii
 
ca o umbră care își strânge bagajele
și pleacă lăsându-te singur
 
ca un paradis care își pierde culorile
și devine un teritoriu obscur
 
ca o eclipsă totală
care acoperă ochiul speranței
și îți lasă sufletul în beznă
 
ca o casă părăsită
căreia nimeni nu-i mai deschide ferestrele
și inhalezi mirosul vechilor atingeri
peste care s-a depus praful
 
ca o pânză de păianjen
în care ți-au fost prinse amintirile
și moartea le suge sângele
puțin câte puțin
fără să le ucidă
ba mai mult de atât
le hrănește cu iluzii
pentru a le menține apetisante
până la următorul festin
 
am cunoscut tristețea
atât de bine am cunoscut-o
încât nu o mai pot uita
 
îi ridic un templu de metafore triste
și mă rog la icoana ei
care are chipul de împrumut
al fericirii mele
 
mă rog să rămân conștient
pentru tot restul vieții
 
 
Ostatecii durerii
 
n-ai dreptul să visezi
fără să știi ce-i durerea
și n-ai dreptul să fii fericit
fără să știi ce-i moartea
iată lumea în care trăim
 
suntem ostatecii îmbrăcați
în uniforme ridate
privind frumusețea
prin fereastra cu gratii
a rănii
 
umbra e doar o insectă
din celula singurătății
pe care-o înghițim cu scârbă
pentru a ne potoli foamea
 
și stăm la mila ploii
cu mâinile-ntinse printre gratii
sufletul e doar o fântână
otrăvită cu iluzii obscene
în care se îneacă speranța
 
inima, neobosita inimă
bate cu disperare
la porțile nemuririi
și nu primește
niciun răspuns
 
dragostea se spânzură
de o pleoapă
și tot ce rămâne din ea
e lacrima pe care
o înghite pământul
 
 
Singurătate
 
nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise
 
această singurătate
care lenevește ca un şarpe la focul inimii
cu burta plină de amintiri
 
această singurătate
ca un imens continent negru
înconjurat de-un ocean
de lacrimi toxice
 
această singurătate
ca un altar pe care sunt sacrificate
muzele de altădată
pentru amintirea gustului
unui sânge care-a fost cândva inocent
 
această singurătate
ca azilul unei iubiri nebune
 
această singurătate
ca intrarea din Infern
unde sunt totodată
și mort, și Cerber
 
da, nu aveți nicio idee
cu ce se aseamănă singurătatea
din casa cu ferestre închise
 
și numai cel care-o cunoaște
poate deveni stăpânul
cuvântului
 
 
Ruleta rusească
 
când dragostea e bumerangul
care te lovește în moalele capului
exact atunci când speri
să prinzi pasărea-n zbor
 
când dragostea e intersecţia
cu sens giratoriu
și tu te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi
până rămâi fără lacrimi
 
când dragostea e ghilotina cu aripi
și tu ești puiul de pasăre
care zboară din cuibul inimii
și cade pe stânca neagră
din fundul de abis
 
când dragostea e iluzia unei flori
căreia i-ai smuls toate petalele
cu propriile tale gânduri negative
când ea, de fapt, nici măcar nu îmbobocise
 
când dragostea e şirul infinit de întrebări
și tu ești actorul de circ exersând
echilibristica vieţii
pe firul unui vis imposibil
 
când dragostea e focul mocnit
pe care-arunci arar
câte-o speranţă
ca pe un lemn putred
 
când dragostea e fata morgana
într-un deșert carnal
și tu rătăcești precum Ahab
pe-un ocean fără țărmuri
pentru a înfige adânc harponul
în inima unui alb adevăr
 
când dragostea e situația fără ieșire
din coma profundă numită viață…
 
…când dragostea e poemul fără sfârșit
care așteaptă precum un glonte
cu parfum de flori nemuritoare
 
să joci ruleta rusească
în casa cu ferestre închise
 
 
Chiar și visul visează
 
cât trăiești
tot ce face
parte din tine
visează
 
chiar și mugurii
de pe șira spinării
visează să devină frunzele
unui arbore mereu tânăr și falnic
 
chiar și picioarele visează
să ajungă rădăcini
într-un pământ mănos
în care să nu mai existe morminte
 
chiar și ochii visează
să se deschidă într-o altă lume
în care să nu mai existe
timp, durere, decadență și umbre
 
chiar și urechile visează
să asculte cuvintele mântuitorului
înainte de cina cea de taină cu stelele
 
chiar și amorul visează
la o întâlnire fără mustrări de conștiință
cu oamenii admirați pe ascuns
în loc să rămână doar
un amor propriu
 
chiar și sufletul visează
la sufletul său pereche
și chiar dacă nu-l găsește
îi închină monumente de lacrimi
și-l strigă necontenit
în jungla luxuriantă a minții
 
chiar și inima visează
să bată la nesfârșit
în pieptul lui Dumnezeu
iar bătăile sale
să fie auzite și simțite
de toți oamenii
 
chiar și creierul visează
ca toate amintirile lui
rămase de izbeliște
să devină poezie
 
chiar și visul visează
să nu mai fie
doar un vis
 
 
Floare de noapte
 
într-o zi
i-am spus florii:
deschide-te!
vreau să ştiu ce comoară
ascunzi!
 
dar floarea nu era
ca toate celelalte flori
ea fusese deschisă
doar noaptea
pe petalele ei adormiseră
raze lunii
pentru câteva ceasuri
 
o priveam şi semăna
cu un clopot
care se închisese în sine
refuzând să anunţe
triumful cuvântului
asupra tăcerii
şi triumful soarelui
asupra nopţii
 
ea fusese
o floare în părul
răsfirat al nopţii
plin cu sclipiri de stele
o floare ca un vis
din al cărui polen
se hrănesc
toate fiinţele
 
era tristă
trist eram şi eu
ca un mormânt fără flori
 
doar o gânganie
era fericită
visând încă
la umbra ei
 
 
Durerea pământului
 
cine înțelege pământul,
cine-i cunoaște durerea?
 
pământul acesta
pe care-l batem ca pe un șnițel
cu miliardele de ciocane
ale forfotei noastre continue
 
pământul acesta
care varsă lacrimi albastre
și supurează umbre
bolnav fiind de la atâta
moarte ingurgitată
 
pământul acesta cu vise magmatice
care se înalță până la nori
 
pământul acesta care sărută cerul
și rămâne cu buzele înghețate
 
pământul acesta care-a crezut cândva
că soarele e doar un copil
care-și întinde brațele luminoase
pământul acesta ca un deșert naiv
jinduind după ploaie
 
pământul acesta cu pielea brăzdată
de biciul invizibil al timpului
 
pământul acesta
care-și donează sângele
unor creaturi de metal
care-i distrug pădurile
și liniștea somnului
 
pământul acesta plin de ape repezi
care nu se opresc niciodată
să întrebe de ce se surpă malul
sau de ce se formează o insulă
 
pământul acesta care-și ridică
pumnalele de stâncă în aer
amenințând nimicul
să stea departe de viața
care îi ține de urât
 
pământul acesta
ca o floare fără petale
pierdută-n furtuni
cosmice
 
 
O doză de ridicol
 
o doză de ridicol
există în toate minunile
 
de exemplu poetul
care își taie singur
versul după ce-l scrie
este la fel ca omul
care își taie creanga
de sub picioare
și cade îmbrățișându-și
propria moarte
 
de ce a tăiat el acel vers
dacă a fost inspirat
și plin de viață?
de ce are remușcări?
al cui strigăt l-a auzit în urechi?
 
o doză de ridicol
există în toate minunile
 
de exemplu
hârtia este mormântul
unui copac necunoscut
care împrumută numele
unui poet încă-n viață
 
sfântul copac ia prin moarte
asupra sa toate păcatele
unui poet pe care nici nu-l cunoaște
 
iar cititorii
mult mai ridicoli
decât poetul și copacul
în loc să vadă
sacrificiul și mântuirea
judecă trecutul dubios al poetului
și calitatea scăzută a hârtiei
 
iar dacă mai ies și foile din carte
cu siguranță că poemele
au fost atât de slabe
încât și-au căutat singure drumul
spre coșul de gunoi
 
da, după cum spuneam
o doză de ridicol
există în toate minunile
 
 
Cum visez eu
 
precum arborele
ce visează-n pustiu
glasul pădurii
 
precum piatra
ce visează pe albia râului secat
mângâierea apei
 
precum strada
ce visează pașii unor oameni
care n-au mai putut
să se-ntoarcă
 
precum floarea
ce visează într-un pahar cu apă
pământul din care-a fost
smulsă
 
precum cenușa
ce visează pe aripi de vânt
focul din care
s-a desprins
 
precum steaua
ce visează să fie privită
de cineva care vrea
să-și împlinească dorințele
 
precum norul
ce visează să aibă
chipul celui care l-a creat
 
precum curcubeul
ce visează să dureze
mai mult decât o mirare
 
precum pâinea caldă
ce visează să ajungă
pe masa săracilor
 
precum fântâna
ce visează să răcorească
sufletul călătorului însetat
 
precum vulcanul
ce visează să acopere cu lavă
toate păcatele lumii
 
precum cartea
ce visează să fie deschisă
la pagina unde
sângerează cuvintele
 
 
Poezie cu părul strâns la spate
 
ca un vis înflorit
în părul speranţei
e dragostea
 
dar noi
foarte pricepuţi
la transformări radicale
ne vopsim părul
în culorile stridente
ale decadenţei
sau ne tundem
să aibă timpul loc
pe unde să treacă
pentru a ne ucide mai uşor
tinereţea
 
numai veşnicia
are părul despletit
în nopţi
fără hotare
 
poezia mea merge
cu părul strâns la spate
pe fruntea ei senină
înfloresc cuvintele
pe care le poate culege
oricine
 
eu chelesc
visele frumoase
mă părăsesc
dar nu şi poezia
care îmi cade în palmă
ca o floare ruptă
din cer
 
 
O piatră visând paradisul
 
Doamne, am obosit să scriu
atâtea poeme pentru
lumea aceasta ca o frunză uscată
pe care picură lacrima mea
fără să o poată readuce la viaţă
 
am obosit să fiu salvatorul
unei lumi care şi-a vândut sufletul
la licitaţia de dinaintea
marii judecăţi
doar de dragul unui concubinaj
cu iluziile
 
am obosit să trăiesc printre umbre
care nu văd dincolo de propria
lor întunecime
 
am obosit să mor în fiecare zi
puţin câte puţin
privind cuvintele cum se rotesc
deasupra mea
ca nişte păsări de pradă
 
am obosit, chiar şi urletul meu
a ridicat steagul capitulării
lăsându-se sedus
de tăcerea abisului
interior
 
am obosit şi totuşi
trăiesc în continuare
ca o piatră pe albia râului secat
cu toate amintirile
închise în mine
 
o piatră visând paradisul -
un tablou al fericirii veşnice
agăţat de cuiele răstignirii
 
 
Imponderabilitate
 
eşti mai greu decât lacrima
dar poţi pluti deasupra ei
ca o corabie
 
eşti mai greu decât respiraţia
dar poţi zbura la fel de uşor
ca o pasăre
 
eşti mai greu decât vântul
dar poţi atinge linia orizontului
mult mai repede decât el
 
eşti mai greu decât umbra
dar poţi rămâne-n picioare
şi înconjurat de lumină
 
eşti mai greu decât somnul
dar poţi visa şi cu ochii deschişi
 
eşti mai greu decât norul
dar poţi atinge stelele
cu vârful degetelor
 
eşti mai greu decât iarba
dar poţi mângâia pământul
 
eşti mai greu decât urma
dar poţi merge curajos înainte
 
eşti mai greu decât amintirea
dar poţi privi departe-n viitor
 
eşti mai greu decât frunza toamnei
dar poţi fi o primăvară veşnică
 
eşti mai greu când te doare
dar poţi alina orice durere cu-n zâmbet
 
eşti mai greu decât cenuşa
dar poţi renaşte şi-n clocotul sângelui
 
eşti mai greu când ţii pe cineva de mână
dar poţi fi mai uşor dacă iubeşti
 
eşti mai greu decât moartea
dar sufletul te face
 
uşor şi nemuritor
ca un zeu al cuvântului
 
 
Despletirea viselor
 
suferința din dragoste
e ca un pian dezacordat
e ca o pasăre separată de stol
e ca o floare care nu-și mai întoarce
privirea la soare
e ca ecoul unui adio
care sună repetitiv în urechi
e ca o lacrimă care cade
pe altarul sufletului
precum o picătură
chinezească
 
de aceea, când ne îndrăgostim
de omul care ne iese în cale
trebuie mai întâi
să ne gândim la salvarea
sufletului său
 
de exemplu
luăm amintirile
umezite de lacrimi
și le uscăm pe sfoara de rufe
întinsă între inimi
apoi, le strângem
și le așezăm frumos
într-un sertar al memoriei
pe care doar Dumnezeu
îl mai deschide din când în când
pentru a ne recapitula
capitolele vieții
 
după aceea ne despletim visele
cu gesturi grațioase
și cuvinte șoptite
așa cum se despletesc sălciile
peste ape limpezi
și ne atingem
așa cum aripa unei păsări
mângâie cerul
fără să-i rănească
stelele
 
și în cele din urmă
când toate dorințele
se vor alinia precum
planetele
 
o închidere de pleoape
ca o eclipsă
și un murmur venit
din adâncuri
 
 
Un mănunchi de metafore
 
chiar dacă viața înseamnă
o amintire aflată
în ștreangul iluziei
sau o ploaie care cade
fără milă
peste umbrele cuibărite
la sânul ierbii
 
chiar dacă la poarta
inimii mele
bate războiul
minților înguste
și sunt nevoit
să-mi strâng aripile
la piept
în loc să zbor
peste întinderi
de pământ și de ape
 
chiar dacă întunericul
lovește cu copita
în temelia viselor
și singura bucurie
a mării sunt stelele
căzătoare
 
chiar dacă luna-i
o lacrimă înghețată
pe obrazul nopții
iar munții acoperiți
de zăpadă
nu-și pot înmuia
vârfurile în cerneala
cerului
pentru a rescrie
istoria lumii
 
chiar dacă sunt cine sunt
un om ordinar în mulțime
 
îi râd morții în față
oferindu-i un mănunchi
de metafore
 
 
Semne
 
câteodată ți se aduce aminte
că totul are un scop și-o direcție
de exemplu
 
când curcubeul te lasă să întrezărești
puțin din frumusețea vieții ce va urma
 
când visele par atât de reale
încât începi să plângi în momentul trezirii
 
când stelele cad ca niște scrisori
în care ți se spune că vei ajunge în lumea
în care toate dorințele
ți se îndeplinesc
 
semnele sunt peste tot
oricât ar părea de banal
chiar și cuvântul e un semn
că sufletul poetului și Dumnezeu
se gândesc unul la celălalt în același timp
dar fiecare mai are de făcut
o lucrare înainte de marea lor întâlnire
pe falezele eternității
 
și copiii care vin pe lume
reprezintă semnul
că încă mai este timp
pentru iubire și mântuire
că încă mai există loc în ceruri
pentru eternul sărut al luminii
 
semnele sunt peste tot, un nor voios
o pădure alăptând veșnicia la sânul ei verde
o apă care se-ntoarce
în propriul ei izvor spunând
o rugăciune de mulțumire pământului
un vânt ce mângâie lanul de grâu
cu mâna lui invizibilă
o umbră adormită de cântecul inimii
visând un trup de lumină
o mare în care lacrima
se simte în sfârșit împăcată
o floare care face dimineața
să plângă cu lacrimi mari de rouă
o pasăre care visează zburând
o carte care vorbește
pe limba morților
despre tainica lor
îmbrățișare
 
semnele sunt
peste tot
 
 
Mai mult decât o simplă umbră
 
umbra
e visul care refuză
să moară
 
e visul care se umple
până la refuz
cu lacrimi
în care ne botezăm
singurătatea
 
e reinventarea
unei iubiri
fără cuvinte
 
e orfelinatul unui suflet
părăsit de creier
şi inimă
 
e masca sub care
se ascunde chipul
unui zeu
îndrăgostit de
vremelnicie
 
e universul redus
la dimensiunea
unui om
care-şi caută jumătatea
printre astre
 
e cenuşa
pe care-o presărăm
pe pământ
după incinerarea
trecutului
 
 
Dialog transcendental
 
- Mi-e dor de tine, lacrimă! spuse sufletul.
- Stai liniștit, îți voi lumina calea, răspunse lacrima preschimbată în stea.
- Dar pământul cui i-l las?
- Oferă-i trupul și nu privi înapoi!
- Draga mea, lacrima mea, steaua mea, lasă-mă măcar să acopăr rana pământului cu o floare!
- La ce bun?
- Vreau s-o miros din înaltul cerului când mi se face dor de dragostea mea din pământ, vreau să-i dăruiesc o picătură de ploaie ca să rămână vie și să-și împrăștie semințele cu o nestinsă bucurie! Nu vezi că-s prea multe cruci pe fața pământului și prea puține flori!?
 
 
Sculptură în inima de piatră a lumii
 
viața asta este
întinderea vastă
a unui vis
în care meditează
doar umbrele
 
iar eu
îmi iau în mâini
cuvântul
dur ca o daltă
și sculptez
în inima de piatră
a lumii
chipul lui
Dumnezeu
 
pretutindeni
statui lăcrimând
așteaptă să bată
clopotul sângelui
 
pretutindeni
cea din urmă cenușă
se așază liniștit
pe pământ
 
 
Monumentul tăcerii
 
citesc tăceri
pentru a scrie cuvinte
citesc cuvinte
pentru a mă adânci în tăceri
 
în rest, mult zgomot existențial
pe care inima încearcă
să-l transforme în muzică
și multe, multe lacrimi
pe care eu și lumea
le împărțim la picnicul sufletelor
de pe aleea întrebărilor
fără răspuns
 
citesc tăceri
de pe chipul stelelor
de pe buzele umbrelor
din ochii crucilor
și din palmele celor care
mă mângâie-n vise
 
citesc tăceri
pentru a mă zidi în tăceri
sunt momentul ridicat
în cinstea celui care domnește
în dimensiunea
tăcerilor absolute
 
citesc tăceri
agonizez în tăceri
mor în tăceri
renasc în tăceri
și mă închin tăcerilor
care mi-au zâmbit
în icoanele solitudinii
 
citesc tăceri
pentru a scrie cuvinte
citesc cuvinte
pentru a mă adânci în tăceri
 
 
De ce plânge iarba?
 
umbra, când s-a trezit, a întrebat:
- dar unde este poetul?
 
- în timp ce dormeai,
poetul s-a ridicat,
a plecat, şi-n urma lui
a lăsat un bilet
pe care scrie:
"nu am nevoie de umbră
pentru a fi pasăre!"
dar ce fel de pasăre nu a spus...
păsări sunt pretutindeni,
dar niciuna nu are aripile
 însângerate, răspunse iarba
 
scuturându-şi amintirile prăfuite,
umbra spuse din nou:
 
- nici eu nu am nevoie
de poet pentru a fi floare!
 
şi după ce intră în pământ
se ţinu de cuvânt
 
iar floarea,
după ce fu culeasă
şi ajunse într-un borcan cu apă,
pe marginea interioară
a unei ferestre,
lăsă să cadă ca mesager o petală,
şoptindu-i ierbii:
 
- nici eu nu am nevoie
de pământ pentru a fi
privită şi mirosită!
 
iarba, întristată, crescu până la fereastră
şi îi răspunse florii:
 
- nici eu nu am nevoie să fiu cosită
pentru a plânge!
 
- dar de ce plângi? întrebă floarea
 
- plâng fiindcă ferestrele vor fi închise şi nu voi putea visa alături de tine...
 
- bine, dar ce speri să visezi?
 
- trebuie să recunosc, cu toată sinceritatea, că şi eu am fost îndrăgostită de poet, numai că între el şi mine ai fost mereu tu, numai tu...
 
 
Scenarii de evadare
 
între mine și nemurire
zidul de netrecut al visului
 
iar eu aștept să fiu executat cu fața la zid
de propria-mi umbră
care m-a găsit vinovat de trădare!
 
mi se promite totuși
că se va deschide o ușă în zid
și cei care m-au trimis
să lupt pe frontul vieții
cu iluziile devoratoare
îmi vor recupera trupul fără suflare
 
și jur c-am tras la foc automat
cu gloanțele poemelor mele
până am rămas fără muniție
 
iluziile devoratoare m-au încercuit
iar creierul meu a proiectat
pe zidul de netrecut al visului
scenarii de evadare
 
de unde să știu că mi se va arunca peste zid
un nou set de muniție?
 
 
Din instinct
 
ne-am născut goi
și am primit
doar haina de doliu
a umbrei
 
iar noaptea
când haina umbrei
stă agățată
în cuierul viselor
și întunericul mușcă
din pâinea lunii
 
simțim cum ne pătrunde
frigul în oase
și încercăm din instinct
să tragem plapuma
pământului
peste noi
 
 
Zbor cu aripi împrumutate de stele
 
noi am tăiat aripile sufletului
pentru a-l păstra mai aproape
pentru a-l învăța să vorbească
să cânte, să scrie, să picteze
să sculpteze cu lacrimi
în marmura tristeții
 
dar sufletul
poate și el să zboare
când visăm
și zboară cu aripi
împrumutate de stele
 
zboară departe
dincolo de întuneric
acolo unde iubirea
locuiește într-un gând
nemuritor
 
un gând învăluit
în urzeala amintirilor
despre oameni
 
un gând ca o mare taină
pe care sufletul
ne-o spune în vise
fiindcă nu-i place
să se bucure
de unul singur
 
dar noi adesea
uităm ce visăm
sau nu înțelegem
fiind prea grăbiți
să devorăm iluzii
 
 
Poezia există şi fără ajutorul cuvintelor
 
tu, poezie, tu n-ai nevoie de cuvinte
pentru a exista
ce-ncerc eu să fac
este să trezesc dorinţa celorlalţi
de a te aprofunda
astfel încât să rămâi
în memoria umanităţii
 
lumea trebuie să te privească în ochi
lumea trebuie să te atingă
lumea trebuie să-şi imagineze cum eşti
în spatele hainelor
pe care eu ţi le-mprumut
 
haine noi cu nasturi
de metafore strălucitoare
haine la mâna a doua
cu mici defecte
haine zdrenţuite
care te fac să pari
o biată cerşetoare
la colţul străzii
 
uneori îţi împletesc o mănuşă
un fular şi-o pereche de botoşei
cu pixul meu ca o andrea
aşa cum m-a-nvăţat bunica
uneori îţi croiesc buzunare
în care pun pentru toți copiii
metafore gustoase ca turta dulce
uneori desenez un nou acoperiş
pentru casa ta
iar deasupra hornului
prin care respiri tot universul
desenez curcubeul
 
ştiu că oamenii au preconcepţii
ştiu că oamenii sunt superficiali
dar eu încă mai cred în ei
în puterea lor de a-şi deschide
ochiul din interior
 
tu, poezie, îmi repeţi
că exişti şi fără ajutorul cuvintelor
nu ai nevoie să fii un mormânt
iar lumea să citească
doar ce scrie pe cruce
nu ai nevoie de mila nimănui
 
tu eşti înaltul, tu eşti sublimul
tu eşti perfecţiunea
eu doar te fac mai umană
altfel oamenii fug
de ceea ce nu seamănă cu ei
sau comit crime
pentru a stârpi miracolul
da, ei sunt pricepuţi la astfel de lucruri
l-au ucis chiar şi pe fiul lui Dumnezeu
îţi mai aminteşti când îţi trăiai zilele
pe buzele Mântuitorului?
 
ştiu, poezie, ştiu că te fereşti
de furia oamenilor
ştiu că vrei să fii discretă
şi subtilă ca o rază de soare
care mângâie praful
din templul singurătăţii
ştiu că nu vrei să forţezi firescul
ştiu că nu vrei să declanşezi revoluţia
ştiu că nu vrei să produci haosul
 
dar uită-te, poezie, cum a ajuns lumea
nu te doare sufletul
când o priveşti din lumea gândurilor?
nu vrei să-i întinzi o mână de cuvinte
câteva versuri sau măcar un scurt un aforism
care să-i trezească conştiinţa?
 
 
Edificiul cel mai fascinant
 
fiindcă mintea mea
purta un mănunchi de chei
cu care voiam să deschid
încuietorile tuturor întrebărilor
 
fiindcă soarele trecea ca o locomotivă
în timp ce norii-l urmau
ca niște vagoane de marfă pline cu vise
pe care nu le voi trăi niciodată
 
și fiindcă umbra era doar
ruina unei catedrale
în care întunericul încerca
să mă zidească de viu
 
am decis să mă retrag
în casa cu ferestre închise
aflând că inima
este edificiul cel mai fascinant
capabil să reziste
la miliarde de incendii și cutremure
fiind prevăzut totodată
cu patru adăposturi anti-ură
pentru suflet
 
 
Adevăratul pictor
 
poemele mele sunt tablouri
în casa cu ferestre închise
 
în fața lor sufletul meu
adoarme și se trezește
se bucură, plânge sau suspină
 
și tot lor le spune adio
când părăsește casa
rugându-se să nu le uite
niciodată
 
iar Dumnezeu, numai el
își face portretul
 
pe pânza imaculată
a sufletului
 
 
Locomotiva de hârtie
 
chiar dacă trăiesc
în casa cu ferestre închise
prin venele mele circulă
o locomotivă cu aburi
prin sinapsele mele circulă
o locomotivă electrică
prin stomacul meu circulă
o locomotivă cu fluturi
iar sub mâna mea circulă
o locomotivă de hârtie
care va transporta sufletul meu
dincolo de vămile cerului
 
 
Aprecieri selective despre poeziile lui Ionuţ Caragea (scurte fragmente din recenzii, autori în ordine alfabetică):

 

 
« Ionuţ Caragea ne propune ceva nou şi vechi de cînd lumea: o abordare generoasă, altruistă. Imun la contagierea partinică, el urmează un singur edict: cel al propriei conştiinţe şi sensibilităţi. Unul dintre ultimii reprezentanţi, în această eră arhi-orwelliană, ai unei specii virtual dispărute: Omul Liber. » (Prof. Dr. Paul ABUCEAN în revista Dunărea de Jos, 2014)
 
« Ionuţ Caragea se înveşmântă în straiul Cuvântului şi bate-n ferestrele Timpului, râvnind secunda eternităţii posibile, a înveşnicirii prin propria sa creaţie... » (Cezarina ADAMESCU în revista Oglinda literară, 2010)
 
« Tot acest motor turat la maximum care se vrea generatorul apocalipsei, toate imaginile care frizează neantul şi sfârşitul nu sunt decât pretextul pentru o nouă şansă a spiritului de a se reinventa. » (Liviu APETROAIE în revista Scriptor, 2017)
 
« Ionuț Caragea traduce, așadar, permanentele căutări ale omului care nu vrea ca trecerea sa să rămână fără urme, convins că acestea trebuie să fie vizibile și să cuprindă o dare de seamă asupra existenței, ale cărei repere, devenite motive literare, se subordonează, toate, iubirii… » (Mioara BAHNA în revista Plumb, 2019)
 
« Ionuţ Caragea este autor al câtorva zeci de volume de versuri, aforisme şi proză, membru al nenumărate organizaţii culturale şi un neobosit animator literar, în spaţiul virtual. În mod evident, cu o asemenea activitate (desfăşurată atât în România, cât şi în Canada, unde a petrecut un număr de ani), nu mai are nevoie de prezentare. » (Ana BLANDIANA în cuvântul înainte al volumului „Cer fără scări“, 2014)
 
« …Unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent România. Un personaj complex, egocentric şi orgo­lios, cu o retorică lirică şi autoscopic‑eseistică pe măsură. (…) E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune. Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie creş­tină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul. » (Prof. Univ. Dr. Ştefan BORBÉLY în revista Convorbiri literare, 2014)
 
« Texte seducătoare, atinse de marca unui gnosticism paradigmatic... Cartea lui Ionuţ Caragea (“Cer fără scări”) îl fixează mai bine pe autor în preajma podiumului care-i aşteaptă încă şi pe ceilalţi candidaţi. Noi suntem, însă, extrem de siguri: lecturată atent, cartea aceasta minunată de poezie contemporană românească ne mântuie pe toţi. » (Prof. Dr. Ionel BOTA în revista Mişcarea literară, 2015)
 
« Am detectat destul de multe diamante, smaralde şi safire, cu scânteieri orbitoare – dintr-un Logos profund ancorat într-un neo-modernism şi chiar în transmodernismul înţelepciunii vizionare (ocolind, cu eleganţă, capcanele infertilului postmodernism, Poetul pare, uneori, că ar „cameleoniza”: uneori marinsorescian, alteori de gravitatea ludică a unui Emil Botta, sau pendulatoriu, între transcendent şi translucidităţile lumii terestre, precum lirica nichitstănesciană...) » (Prof. Dr. Adrian BOTEZ în revista LitArt, 2010)
 
« Dacă Pliniu cel Bătrân a putut spune despre pictorul Apelles « nulla dies sine linea », „nicio zi fără o linie”, ce aş putea eu spune despre acest atlet al poeziei, Ionuţ Caragea, care practică poezia ca pe o asceză vitală, ca pe o yoga a creaţiei?! Am avut norocul să mă întreţin frecvent cu Ionuţ Caragea într-o cafenea din Montréal, discutând cu el ore întregi despre puncte precise din arta poetică, despre modernitate, despre avangarda franceză, română sau greacă. Au fost momente de levitaţie intelectuală, de fericire intensă. Am ieşit din contingentul şi prozaicul cotidian, pentru a pătrunde în lumea ideilor şi a frumuseţii cuvântului, citându-i pe Eminescu, Cavafy, Blaga şi, uneori, Brassens. Aici un miracol al aliterațiilor, acolo o metaforă incredibilă, în altă parte o îndrăzneală inimaginabilă. Şi am citit împreună frumoasele lui poeme în română şi în franceză. O încântare, o abundenţă de pură plăcere estetică! » (Acad. Prof. Univ. Dr. Jacques BOUCHARD în volumul “Ciel sans escalier”, fragment tradus de Ionuţ Caragea)
 
« După ce îşi face ucenicia poetică frecventând astfel de modele (Eminescu), Ionuţ Caragea îşi provoacă o moarte ritualică şi renaşte ...pe Google. Alternând versuri cu sonorităţi moderne cu poeme post-post moderne, acest inedit scriitor (fost rugbist) caută (/accesează) ferestre către adevărata poezie… Este multă însingurare şi ingeniozitate în această lectură lirică a spaţiilor virtuale (alte spaţii de exil)... » (Conf. Univ. Dr. Crina BUD în România culturală, 2008)
 
« Ionuț Caragea este un poet de substanță care, ferindu-și discursul de porozități, excese și futilități specifice douămiismului, tinde către o lirică a esențelor, nu atât prin oralități și referențialități livrești cât prin intuiții și revelații de profunzime, sondând orizonturi metafizice și fantasmatice abisalități. » (Prof. Univ. Dr. Zenovie CÂRLUGEA în revista Portal-Măiastra, 2019)
 
« …Apoi am subliniat că e marcat evident de ce înseamnă internetul, şi că, într-o etapă cel puţin, scria un vers care părea a se situa în vecinătate cu latura „prognostic/ profetică”, tipică generaţiei world wide web, simţind poezia ca „un download ceresc”, dar şi ancorat cu sufletul în teluric – care înseamnă şi acasă, mama, femeia, dragostea, uneori cu dezamăgirile ei, alteori cu micile/ marile flori pe care ţi le dăruieste… » (Marius CHELARU în revista Convorbiri literare, 2013)
 
« În maniera romantică a revărsării de suflet scrie, cu multă candoare confesivă, şi Ionuţ Caragea, făcînd doar un pas de la trăire la scriere. În acest concept, decepţiile sau înflăcărările se varsă direct în versuri iar filtrul dintre trăit şi scris e tot mai subţire. Asta şi atunci cînd materia inspirativă o constituie suferinţele, frustrările şi angoasele, şi atunci cînd poetica se ”pozitivizează” şi vede/simte miracole peste tot. (...) Fireşte, e un scris de poezie care sublimează trăiri, translează stări, sub o vrajă nepricepută. Dar pe acest drum al limpezirii poetice survin şi iluminări mai determinante, în care poetul se angajează şi programatic, nu doar se lasă contaminat. (...) De aici şi pînă la dedicarea absolută pentru dragoste nu mai e decît un pas, pe care poetul îl şi face. (...) Aşadar, de la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. » (Prof. Univ. Dr. Alexandru CISTELECAN în revista Familia, 2015)
 
« Îmbrăcate în logosul artei, durerile zbaterii existenţiale pot deveni tămăduire. Este posibila ţintă a Eului la pătrat, carte care propune ca moto unul dintre aforisme: „Examenul de capacitate al unui poet este acceptarea şi înţelegerea suferinţei. Cel de maturitate este metamorfoza, iar cel de genialitate este transcendenţa.“ (…) În rest, restricţiile prozodice şi de versificaţie au meritul de a pune la încercare profesionalismul pe care modernii şi postmodernii l‑au supus volatilizării. » (Prof. Dr. Theodor CODREANU în revista Feed Back, 2017)
 
« Poemele se constituie ca niște asertorice declarații despre condiția poetului și poezie, despre cuvânt și divinitate, despre viață, vis și timpul în putrezire, despre misterul cuvântului nerostit și neantul omnivor atotnăscător, despre întunericul viu și umbra lucidă... Ceva din ancestrala umbră argheziană ca și din arhetipica umbră a lui Jung... » (Raul CONSTANTINESCU în revista Sintagme literare, 2017)
 
« Poet de o forţă debordantă, tumultuos şi temperamental, Ionuţ Caragea face ca poezia să ţâşnească precum apa bogată în săruri din gheizere fierbinţi. Cărţile sale dau impresia unei stări poetice neîntrerupte şi, mai ales, dau impresia că poetul scrie un poem fără de sfârşit. (…) Un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nu mai îndrăznesc. (…) Descopăr astfel un virtuoz al versului liber, dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat într‑o metafizică originală. Se poate cita din fiecare pagină a cărţii, cu aceeaşi bucurie a descoperirii poetului autentic. » (Daniel CORBU în revista Mişcarea literară, 2015)
 
« Ionuţ Caragea, lider de necontestat al generaţiei sale poetice, a reuşit să ne ofere încă o memorabilă carte. Etalând discursul elevat, sentimentul pur, logica clară (deşi paradoxul îşi are rolul său), poezia sa menţine în metafizic un spectacol fiinţial cu totul şi cu totul magnetic. » (Daniel CORBU în prefaţa volumului „Despletirea viselor“, 2018)
 
« Ionuţ Caragea are un discurs poetic elevat, logic şi cu totul datorat transpunerii în versuri a gândirii sale, a sentimentelor şi nu mai puţin a emoţiilor care i‑au stimulat şi îi stimulează inspiraţia. E o poezie a meditaţiei, dacă vreţi, didactice privind rosturile cuvântului şi ale poeziei. (…) Sunt versuri epigra­matice, multe dintre poeziile sale conţin cugetări şi maxime, totul ca într‑o amplă decantare de înţelesuri existenţiale. Uneori e cerebral, ceea ce nu diminuează programului său de cunoaştere şi autocunoaştere. Pentru că Ionuţ Caragea e un artist al cuvântului, educat, cultivat, robind întru totul creaţiei… » (Prof. Univ. Dr. Constantin CUBLEŞAN în revista Boema, 2018)
 
« Ionuţ Cragea nu filosofeasă în pomele sale gratuit, nu se întreabă şi nu îşi răspunde doar pentru a auzi în propria-i ureche acel cântec de sirene ce cheamă spre miraj dintodeauna poetul. El scrie testamentar, pentru veşnicie... » (Melania CUC în revista Cetatea culturală, 2009)
 
« Poet al structurilor esenţiale elevate, Ionuţ Caragea - o pură conştiinţă - prin întregul său demers ideatic, încearcă să pătrundă atât în conştiinţa colectivă, cât şi a celor care îl preţuiesc, cu preţul unei inefabile sublimări. » (Valeriu CUŞNER în revista Albina românească, 2009)
 
« Ionuţ Caragea este un poet adevărat, unul dintre cei care onorează România şi literatura europeană. Poezia lui este o minunată călătorie a memoriei şi a angajamentului. Toate temele pe care le scoate în evidenţă vizează marea chestiune a fiinţei în lume. A fost definit drept „un atlet al poeziei“. Într-adevăr, este un lucrător asiduu al cuvântului, cuvânt care, în poemele sale, devine energia vieţii într-o lume închisă pe care poetul vrea s-o deschidă. Nu e o poezie de rutină, ci o poezie a profunzimii, care pătrunde în inima materiei şi merge până la limita posibilului, oferind omului adevăratul sens al existenţei. O estetică a angajamentului în imensitate, plecând de la un punct, patria sa proiectată în lume. În această antologie, Ionuţ Caragea devine mai intim. El face o anchetă în liniştea iubirii, ca apoi să exclame ca un soldat al vorbei. Misterul femeii şi misterul vieţii se intersectează. Răul se risipeşte. Poezia înfăptuieşte un miracol: deschide inima care iubeşte. (…) Cuvintele! Ionuț Caragea trăiește în « Casa cuvintelor », titlu magnific al unui poem din acest volum. El știe că « numai poetul ştie câtă singurătate / este în casa cuvintelor sale ». Această casă este uzina lui în care produce aurul: acela care ne face să visăm» (Acad. Prof. Univ. Dr. Giovanni DOTOLI în Revue européenne de recherches sur la poésie, Franţa, Paris, 2018, fragment tradus de Amalia Achard)
 
« Poeziile lui Ionuț Caragea articulează un univers plasat sub semnul cunoașterii și al reprezentării, poetul asumându-și fără emfază inutilă rolul celui care adună identități într-o macro-identitate, cea care se poate intui doar poetic, într-o aventură cuprinsă mereu de cele două reprezentări ale umbrei: „sunt o scânteie prinsă între două umbre/ umbra celui ce sunt și umbra/ celui care-am fost cândva” (…) Ionuţ Caragea se arată astfel a fi un poet redutabil, glosând aidoma celui care vorbeşte de la tribună sau de la amvon, având conştiința clară a concentrării mesajului poetic, în aşa fel încât textul capătă rezonanţa sonurilor sacralizate.  » (Prof. Univ. Dr. Constantin DRAM în revista Feed Back, 2017)
 
« Ionuţ Caragea este un poet de nivel absolut, exponenţial pentru un timp cu determinare sufletească, bine conturat în adevărul existenţial menit să sfideze ordinea lucrurilor care par fireşti. Folosind mecanismele simple ale scrisului şi pe cele complexe ale imaginarului, Ionuţ Caragea vine apăsat printre cuvinte, înnodând şi polenizând stări caracteristice poeziei autentice. » (Teodor DUME în revista Luceafărul de seară, 2016)
 
« Ionuţ Caragea este un poet talentat şi important în concertul literaturii de azi, care trebuie citit cu atenţie, căci în cărţile lui este vorba despre alterarea esenţei fiinţei noastre, despre necesitatea salvării, despre poezia care ne poate mântui. » (Ştefan DUMITRESCU în revista Luceafărul de seară, 2014)
 
« Mesajul transmis de el devine tot mai clar, tot mai adânc, tot mai puternic, făcut anume, parcă, să ni se întipărească în minte. Poeziile lui se distanţează de tot ce este simplă maculatură, de acea făcătură zilnică, trasă ca la şapilograf, care inundă astăzi literatura. El nu are profesori, el nu imită pe nimeni, el nu se încadrează în nici un curent literar. Versurile lui sunt puternice pentru că vin din viaţă. Viaţa lui, viaţa noastră. Cu rimă sau fără, contestate sau nu, ele sunt făcute să rămână. » (Adrian ERBICEANU în revista Observatorul din Toronto, 2008)
 
« Poetul Ionuţ Caragea nu se sprijină pe resentimente şi nu acceptă reconcilieri nici cu obiectivismul şi nici cu subiectivismul în care se încadrează atât omul-poet, cât şi creaţia sa. Productul autorului, liric şi filozofic prin excelenţă, se dezvăluie ca o revanşă împotriva unei tragedii. Dar este poetul victima unei epoci tragice? Fireşte că… nu! Spirit investigator, Ionuţ Caragea şi-a improvizat în sfera respiraţiei sale o dramă proprie pentru a-şi motiva folosirea benefică a laserului minţii şi a condeiului-stilizator. Gândirea sa oximoronică manevrează noţiunile de spaţiu şi timp într-o lume imaginară, plină de substanţă ideologică. » (George FILIP în prefaţa volumului "Delirium tremens", 2006)
 
« Stilul său autentic îl recomandă pe Ionuţ Caragea ca un scriitor modern, care foloseşte cu dezinvoltură referinţe multiculturale, construindu-şi imaginile autentic, fără menajamente. El abordează tematici diverse, oferind cititorilor un mozaic foarte dur pe alocuri. Nu ai timp pentru meditaţii inutile, pentru că poezia vine adesea peste tine, aidoma unui tăvălug. Versurile sunt create pe baza unor imagini puternice, iar poetul impresionează, alăturând simboluri aparent antitetice. » (Petre FLUERAŞU în revista Poezia, 2008)
 
« Fascinaţia mărturisirii este unul dintre cele mai interesante mobiluri ale creaţiei poetice a lui Ionuţ Caragea. Orice mărturisire este un act de comunicare, numai că această comunicare – la Ionuţ Caragea – este una esenţială. Orice spune, orice transmite poetul, este în atingere cu un viu mesaj, mai întâi jovial-captivant şi mai pe urmă frapant-sincer...  Poetul Ionuţ Caragea nu scrie neapărat poezia - aşa cum ştim că se face. El este doar oficiantul unei celebrări ce se petrece pe marginea interioară a conştiinţei sale sensibile. » (Remus FOLTOŞ în revista Tribuna, 2016)
 
« Ionuţ Caragea, lider al generaţiei 2000, este plonjorul care pescuieşte perlele sufletului său sau ale celorlalţi… Nu rar se întâmplă să plonjeze în ape tulburi, pentru a descâlci adevărul. (…) El nu-şi abandonează niciodată, precum laşul, sarcina ce lasă urme… » (Prof. Univ. Dr. Constantin FROSIN în revista ASLRQ, 2019, fragment tradus de Amalia Achard)
 
« Ionuţ Caragea se plasează în locul geometric al celui ce moare şi se naşte în acelaşi timp, prin poezie şi prin limba română concurată de seducţia limbii franceze, dar şi prin jocurile incredibile la care îl expun iradierile civilizaţiei română mamă şi civilizaţiei francofone. (…) Poezia lui Ionuţ Caragea construieşte o cămaşă de forţă peste bucuria de a fi viu şi liber, dar şi peste spaima de a fi străin şi liber. Preţul acestei libertăţi se transformă în negocierea eternă, ruminativă, a omului cu poetul. » (Prof. Dr. Angela FURTUNĂ în revista Oglinda literară, 2010)
 
« Ionuţ Caragea restaurează eterul în versuri care au o severi­tate opalescentă sau, uneori, o duritate precum cea a lui Emil Cioran. (…) În poezia lui Ionuţ Caragea, fiinţa umană, în aspiraţia sa spre absolut, este împărţită între două postu­lări: calea intelectuală şi cea senzuală, adică contemplaţia apolinică şi modul de viaţă dionisiac. (…) Martor al unei orientări a spiritului către concretitudinea lumii, Ionuţ Caragea, chiar dacă este în căutarea unei iubiri trupeşti, nu a uitat dimensiunea spirituală a fiinţei. Sugestia picturală sau anecdotică (evenimenţială) a poemelor mixează deliciile spiritualului cu cele ale vieţii, într-o chemare a unui univers fabulos în care totul va fi în perfect echilibru. » (Prof. Univ. Dr. Jean-Paul GAVARD-PERRET în revista Le Littéraire, Franţa, 2015, fragment tradus pe Wikipedia)
 
« Ionuţ Caragea este un poet indiscutabil, singular chiar, care este deasupra tuturor scalelor poetice, a oricăror catalogări sau etichetări. El tinde să impună un stil şi un mod propriu de a aborda poezia. » (Prof. Traian GĂRDUŞ în revista Glas Comun, 2008)
 
« I. Caragea are vocaţia eternităţii şi a literaturii şi este un poet cu destin. Iată că orfismul nu dispare niciodată din poezie, nici din postmodernism şi generaţiile actuale, nici din „Generaţia Google”. Din versurile lui I. Caragea se desprinde o adevărată religie a salvării prin poezie… Ceea ce ne face să credem că Ionuţ Caragea are toate şansele să rămână în istoria literaturii. » (Prof. Univ. Dr. Ovidiu GHIDIRMIC în revista Scrisul românesc, 2017)
 
« E o dovadă vie de resuscitare a lirismului în cadrul poeticii douămiiste... O poezie gâlgâind de viaţă ca sângele în artere, poezia care înlocuieşte friptura în sânge cu versuri în sânge(rate). » (Remus Valeriu GIORGIONI, în revista Actualitatea literară, 2014)
 
« Poetul, chiar dacă îşi părăseşte ţara, rămâne legat prin toate fibrele fiinţei sale de pământul de obârşie. Limba este «instrumentul de lucru» şi nicio limbă nu poate reda simţirile profunde ale unui poet ca limba sa maternă. Fiecare cuvânt este vibraţie ce izvorăşte din sufletul poetului. » (Basile GLIGA în revista Tribuna noastră, 2009)
 
« Nu cred să existe vreun echivalent pentru Ionuţ Caragea, în ceea ce priveşte productivitatea creaţiei – un campion al prolificităţii…, o figură marcantă a spaţiului cultural din România, dar şi din străinătate unde a fost premiat, iar opera sa a fost analizată de importanţi critici şi oameni de cultură. (…) Creaţia sa rămâne însă unitară şi structurată pe poezia erotică, de meditaţie melancolică generată de energia biografică şi exprimată într-un limbaj poetic amplu, accesibil, de acumulare sapienţială. (…) De remarcat că nu doar  iubirea este tema dominantă a textelor, ci şi angoasa pe care o generează acest sentiment, exprimată prin interogaţiile consecutive, prin muntele de întrebări care se leagă de sufletul pereche numai azi, numai acum, în prezentul etern. Între a fi şi a nu fi este locul poeziei, iar textul devine frontul de luptă al cuvintelor. (...) Poezia lui Ionuţ Caragea, din nefericire mai cunoscută şi mai apreciată în străinătate decât la noi, susţinută de referinţe critice de înaltă credibilitate, reprezintă vârful de creaţie al generaţiei douămiiste, deşi, în fapt, prin pasul făcut, poetul rămâne oarecum izolat de generaţia sa.  » (Prof. Aureliu GOCI în revista Reflex, 2019)
 
« Stilul este dezinvolt, impetuos, exploziv, când colocvial, când confesiv. Destăinuirile îi conferă autenticitate. Poezia autorului este directă, sensibilă, poetul scrie aşa cum respiră. Ca în legenda regelui Midas, tot ce trăieşte Ionuţ Caragea se transformă în poezie. Poetul caută împlinirea fiinţei, nu este importantă atingerea extazului, ci drumul spre el, adică poezia. Aşa cum mărturiseşte singur, lirica sa este ca un tren în care cititorii se întâlnesc. Poezia lui Ionuţ Caragea este neomodernă, memorabilă, de mare forţă expresivă. » (Lucian GRUIA în revista Oglinda literară, 2015)
 
« Autorul orădean este un scriitor temerar și metamorfotic, decis parcă să nu „ierte” niciuna din temele canonice, mai vechi sau mai noi, ale poeziei europene – de la demiurgia înţeleasă ca Drog universal şi dragostea prin care se află „rostul pămîntului” pînă la suferinţa şi iluminarea ontologică – toate trecute, prioritar, prin filtrul poietic. (...) După cum se observă, poetul apasă cu putere, ca de fiecare dată, pedala intertextualității, prilej pentru a-și etala, între altele, o marcată conștiință a apartenenței la o familie poetică elitistă, de sorginte îndepărtat hölderliniană și comandament de precizie post-avangardistă. El se declară dintru început și fără drept de apel un homo artifex, un truditor neobosit, un șlefuitor în marmura cuvîntului, din care trebuie să dea la iveală chipul lui Dumnezeu. » (Conf. Univ. Dr. Emanuela ILIE în revista Convorbiri literare, 2018)
 
« Stăpân pe un limbaj nealterat, caracteristic românesc, cu un stil modern și incitant pe deplin constituit, Ionuț Caragea face parte din Generația Google – Facebook , iar demersul său literar are tangențe vizibile, în altă formă, cu creația și opera lui Mihai Eminescu, creatorul spațiului cultural românesc modern. Întâlnim aceeaşi aspiraţie spre claritate și echilibru în produsul muncii creatoare, măsură și ritm, dar mai presus de toate, o preocupare vizibilă de a armoniza consistența ideilor într-o excepție desăvârșită, un mesaj autentic și sensibil, suficient de a fi receptat. » (Ion V. ISTRATE în revista Luceafărul de seară, 2018)
 
« Plecat în altă lume, Ionuţ Caragea are avantajul însingurării sale, ceea ce îi oferă o distanţă de la care nu mai e obligat să stea cu privirile în interiorul grupusculului; să poată vedea fenomenul literar de la distanţă şi să tragă învăţăminte din ansamblul lui, nu de la vreun critic sau maestru literar care vrea să domine un anume cenaclu dintr-o anume localitate. (...) Dar, în această însingurare, Ionuţ Caragea are şi dezavantajul de a nu fi luat în consideraţie de nimeni, măruntele interese de grup neavând cum să-l includă. (…) Şi, dacă poemul "În altă viaţă am fost un râu" l-am reprodus din această încercare de antologare tematică, extrăgând lirica de dragoste existentă până în prezent în opera tânărului poet, cer permisiunea să mai adaug unul, "Download", dintr-un alt volum, cu alt orizont ideatic, definindu-i personalitatea literară dintr-un alt unghi, dar care justifică la fel de bine convingerea că ne aflăm în faţa unui autor care are ceva de spus şi, stăpân pe nişte mijloace moderne de exprimare ale unor inedite stări poetice, va mai avea încă de spus impunându-şi registrul poetic asupra generaţiei sale... » (Corneliu LEU în revista Port@Leu, 2009)
 
« Opera lui Ionuţ Caragea vine din adâncul sufletului fiinţei sale, e un izvor nesecat de comori spirituale. » (Nina MACARI în revista ASLRQ, 2018)
 
« „Unii vor cu orice preţ să-i lipească etichete, să-l încadreze. El se strecoară printre rândurile unora, sare peste frazele altora şi continuă febril propria lui căutare, scotocind profund modelul dihotomic al contrastului aparent şi complementarităţii creatoare (deseori ignorată de către oameni) între Eros şi Thanatos. Un univers de mit, legendă şi mister este transpus în versuri de poetul aflat în căutarea echilibrului fragil între bucurie şi tristeţe, între dragoste şi durere, între viaţă şi moarte. » (Daniel Constantin MANOLESCU în revista Candela, 2008)
 
« Poet nonconformist şi dominat de sentimentul atât de dureros al dezrădăcinării, Ionuţ Caragea scrie o poezie  pe o  lamă  de bisturiu, radiografiind visele, lamă de bisturiu cu care îşi operează, dar nu spre vindecare, propriile trăiri, propriile vise, propria moarte, aşa cum reiese din majoritatea poemelor din această despletire. Totul pare amorf în poezia sa, format din antimaterie, el trudind să recompună în hainele logicului, o lume de nisipuri mişcătoare, aşa cum sunt şi visele. (…) Ionuţ Caragea s‑a impus în lumea scriitorilor, dar şi a scrisului, situându‑se chiar în prima linie a generaţiei sale. » (Emilian MARCU în revista Convorbiri literare, 2018)
 
« Durere, nostalgie şi vise îngemănate în metaforă de gând ca plânsul unui dor de mamă... El nu scrie încorsetat în reguli şi canoane, ci se confesează pur şi simplu prin cuvinte simple, înmănuncheate în versuri care îl scot din carapacea amintirilor ce-l înconjoară. » (Mihai MARCU în Istoria Literaturii Scriitorilor Postrevoluţionari 1989 - 2010)
 
« Stihurile lui aduc în prim plan trăiri de mare forţă care vin din adâncuri, trăiri exprimate printr-un strigăt mut, rostite atunci când ajung în punctul critic de pe marginea prăpastiei. Ea – prăpastia – care îl desparte și ne desparte de ”inevitabilul nicăieri”. Verbul din lirica lui Ionuţ Caragea are capacitatea de a surprinde și acele momente de trezire a universului, exact ”atunci când prima lacrimă a curs/ din prea multa singurătate/ a totului captiv în nimic”. Senzorii de mare sensibilitate ai Poetului remarcă înstrăinarea omului contemporan, surprind durerea omniprezentă a acestuia, nerămânându-le emiţătorului și receptorului altceva decât ”să ascultăm împreună/ murmurul suferinţei”. (…) Trebuie să îi fim recunoscători lui Ionuţ Caragea pentru caracterul dantesc al mesajului și al exprimării din versurile sale care descriu aceste vremuri ameninţate mai mult decât oricând de apocalipsă. » (Prof. Univ. Dr. Nicolae MAREŞ în revista ASLRQ, 2017) 
 
« Ceea ce îi conferă energia trăirii zilnice sunt sentimentele de iubire şi căutare continuă în toate dimensiunile realităţii concrete sau virtuale. Suferinţa îşi are şi ea locul bine stabilit în viaţa poetului care primeşte mesaje de la Dumnezeu şi care îşi asumă toate faţetele personalităţii sale, chiar dacă acestea pot părea stranii sau chiar morbide. Pentru că dincolo de comunicare, dincolo de vânătoarea cuvintelor menite să încremenească pe hârtie sentimente şi idei, Ionuţ Caragea răscoleşte febril, în căutarea punţii care să unească sufletul omului cu divinul. » (Virginia MATEIAŞ în revista Pagini româneşti din Montréal, 2008)
 
« Aici e cheia misterului poetului Caragea: firescul suferinţei, firescul metaforei ce operează, asemeni chirurgului experimentat, "pe cord deschis". Catharsisul creator, clarul obscurul din adâncurile firii umane, căutarea perfecţiunii ce nu poate fi atinsă - toate aceste calităţi le are poezia lui Ionuţ Caragea. » (Prof. Univ. Dr. Ala MÂNDÂCANU pe pagina oficială a Comunităţii Moldovenilor din Québec, 2009)
 
« Poetul şi-a dat seama de cât de nobila îi este viţa, are clare reperele estetice şi, adeseori, dialoghează direct şi cuviincios cu Cel ce l-a hărăzit. » (Florin MEŞCA în revista ASLRQ, 2017)
 
« Poezia fostului sportiv de performanţă, mai exact, rugbist, izvorăşte dintr-un talent nativ autentic. El scrie cu inima, dar şi cu mintea. Efluviile sentimentale sunt bine supravegheate şi disciplinate de logică, de o raţiune în stare de veghe continuă, de o conştiinţă civică în alertă. Versurile sale au în egală măsură sensibilitate şi forţă, inteligenţă şi curaj. Restul e viaţă trăită la temperatura marilor caractere. » (Victoria MILESCU în revista Sud, 2017)
 
« Poetul – şi el un demiurg, un creator de lumi prin cuvânt – este conştient de necesitatea jertfei, prin răstignire de propriile versuri…. Ionuţ Caragea mărturisea undeva că „nu suntem compleţi decât atunci când murim”. Ţinând cont de acest „postulat” şi de versurile declarative din poezia ceva mai sus amintită şi având în vedere ideatica poeziei Visând nemurirea, putem spune că poetul îşi completează cu fiecare volum fiinţarea prin moarte ca nemurire în şi prin cuvânt… » (Prof. Dr. Constantin MIU în revista Oglinda literară, 2010)
 
« Departe de speculativ, poetul Ionuţ Caragea aspiră la revelarea fenomenelor autentice. Este o primă şi esenţială caracteristică a modalităţilor sale de fiinţare în edificiul liric pe care îl creează şi îl recreează. Desigur, opţiunile disciplinei de credinţă îl situează în sfera amplelor meditaţii. Şi, prin formule şi tehnici expresive, purtătorul de limbaj modelizează nucleele cuvintelor - aparent uzuale ale lumii fizice, impregnându-le prin filtrul culturii cu străfulgerări artistice. » (Nicolae N. NEGULESCU în revista Luceafărul de seară, 2010)
 
« Nu știam dacă, până în acel moment, i s-a mai spus lui Ionuţ Caragea că este un Poet baroc. Poate că, dintr-un atavism secret, ”eonul” baroc cu care l-a înzestrat Dumnezeu, deci care îi este consubstanţial, l-a și determinat să părăsească însoritele meleaguri ale Tomisului, în favoarea celui mai baroc oraș românesc, Oradea... Ideea mi-a venit citindu-i poemul ”Imn Umbrei”… Tematic, acesta s-ar vrea parcă un răspuns ”în ecou”, peste ani, ca să nu spun ”în oglindă”, al poemului (mult mai condensat totuși) ”Umbra furată” de Radu Stanca - un alt poet baroc sui generis. De ce ”în oglindă”? Pentru că, dacă Eul liric stancian își caută  umbra pierdută (”- Unde mi-e umbra? Cine mi-a furat-o?”) - în poemul lui Caragea, dimpotrivă, ”Umbra” își caută Eul abisal. » (Lect. univ. dr. Constanța NIŢĂ în ziarul Crişana, 2020)
 
« Sub un cifru personal, Ionuţ Caragea ne mai desluşeşte orizonturile pline de dor şi straniu, de dincolo de ocean, pentru că tocmai se face auzit, revine acasă mult prea departe de aproape/ şi mult prea aproape de nimic, prudent şi conştient. (…) Până la urmă, ştim pe de-a dreptul că poetul îşi hrăneşte sufletul cu nedisimulată căutare a izbânzii întru speranţă, chiar dacă e o hrană de rădăcini amare; iar tot ritualul trăitei tristeţi nu face altceva decât să traseze un drum fără sfârşit... » (Acad. Prof. Dr. Liviu PENDEFUNDA în revista Contact Internaţional, 2013)
 
« Poezia lui Ionuţ Caragea este una cu volum care se susţine în toate cele trei dimensiuni ale unei creaţii de artă: conştiinţa, sublimul şi transcendentul. » (Prof. Petrache PLOPEANU în revista Spaţii culturale, 2009)
 
« El îşi extrage elementele poetice direct din substanţa vieţii, din subteranele fiinţării, de unde şi forţa lor netransfigurată, de o directeţe tăioasă. (…) Scrise cînd într-o tentă declarativă, cînd în una afectivă, gravă, poemele sale încearcă să umple toate restanţele ontologice ale eului auctorial, toate înstrăinările şi obnubilările suferite de acesta. Textele sale sînt exerciţiile unui introvertit dedat la extrovertiri poematice, care tot aspiră, prin intermediul unor scări de cuvinte, la limanul unui orizont celest, transcendental. » (Prof. Dr. Ioan F. POP în revista Steaua, 2015)
 
« Versurile – frazarea poetică, au o tăietură clară, au o concentrare de zicere, au forţă dramatică. Poezia lui Ionuţ Caragea are o frumuseţe tragică.  » (Prof. Ionel POPA în revista Spaţii culturale, 2014)
 
« Versurile sale se nasc dintr-un soi de neliniște interioară, din stări lirice care se cer exprimate cu o anumită urgență. De regulă, aceste stări îmbracă forma unui limbaj direct, aproape oral, mizând pe o simplitate care te convinge și care te îndeamnă la căutare interioară. Nu vom găsi metafore complicate în versurile autorului, ci dorința unui dialog cu persoana iubită, cu sinele sau cu alter-ego-ul care, uneori, urcă trepte transcendentale. El se încheagă firesc, cititorul nu e dezamăgit, ia parte la descoperirile poetului ca și cum ar fi părtaș la o revelație sentimentală. (...) Volumul „Iubirea mea abisală" (Editura Fides, Iași, 2019), a cărui ediție în limba franceză, „Mon amour abyssal” (Editura Stellamaris, Brest), a fost recompensată în Franța cu premiul Francois-Victor Hugo, preia accepțiunea misticilor conform căreia iubirea abisală este o iubire intimă, infinită, profundă. A fi intim, infinit, profund și simplu în același timp, iată paradoxul unui poet pentru care poezia e un mod de a fi în lume. » (Adrian POPESCU în revista Feed-Back, 2019)
 
« În poezia lui Ionuţ Caragea, cuvântul are o mare forţă asupra cititorului, fiindcă nu este o noţiune abstractă, e un fel de modulaţie a eului. Ionuţ Caragea este un făuritor de versuri în care sunt provocate conştient anumite cuvinte care vin unul după altul ca şi când ar fi fost programate, pe fondul unui registru multiplu de exprimare. Descoperi în poezia sa nu o emoţie obiectivă, ci mai mult o emoţie estetică, exprimând o anumită savoare ce ne va reveni în minte la fiecare recitire. Poetul încearcă fondarea fiinţei prin cuvânt, îndemnând cititorul să distingă umbrele de lumini. » (Maria PROCHIPIUC în revista Observatorul din Toronto, 2007)
 
« Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmând a fi „redescoperit“. Chiar dacă „realitatea virtuală“, aplatizând relieful axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lăsând biete urme scriptice destinate „coşului“. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este „o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte“ (splendid spus!). » (Prof. Univ. Dr. Adrian Dinu RACHIERU în revista Convorbiri literare, 2015)
 
« Nu, Ionuţ nu este postmodern, nici clasic, nici optzecist, douămiist sau cum veţi fi vrînd să-l numiţi, domnilor critici literari, el este, pur şi simplu, POET.  El este mistuit de un foc interior devastator, care îi face corpul să devină canalul de transmisie al poeziei din sufletul său către semeni, către univers. » (Dumitru SCORŢANU în revista O carte pe zi, 2008)
 
« Pot spune, fără să greşesc, că poezia lui Caragea nu seamănă cu a cuiva. Fiecare poem are imagini şi idei proaspete, genuine, care pe mine şi nu numai pe mine, mă uimesc. Sacrul şi profanul, eternitatea şi durata trec dintr-un poem în altul, dintr-o ipostază în altă ipostază, încât ai senzaţia că asişti la efortul tainic şi ocult al unui alchimist al cuvintelor. » (Aurel SIBICEANU în revista Singur, 2010)
 
« E direct în exprimare, caută drumul cel mai scurt spre a‑şi face cunoscute sentimentele (iubirea, durerea, melancolia, înstrăinarea) şi impresiile (singurătatea, fericirea, ritmul vie­ţii), fără a fi complicat în trăire şi în expresie. Nu stă excesiv pe gânduri. Nu elaborează texte alambicate. Cititorul înţelege repede ce vrea să spună – ceea ce poate fi un avantaj. De aceea nici nu e greu de tradus şi poezia lui trece uşor dintr‑o limbă într‑alta. Nu‑i place să bată pasul pe loc. E un călător grăbit în viaţă şi în cultură. Poate să ajungă şi aşa departe, numai să‑l ţină energia propriei biografii şi resursele propriu­lui limbaj poetic. » (Prof. Univ. Dr. Ion SIMUŢ în volumul Festina lente, 2014)
 
« Versurile sale sunt, într-un grad mai mare sau mai mic, exponente ale oximoronelor, ale zbaterilor interne, ale solitudinii şi exilului. » (Prof. Univ. Dr. Florentin SMARANDACHE în revista Tribuna, 2014)
 
« Grafia poemelor este una modernă, cuvintele se ating în fraze care încep cu literă mică, virgulele s-au topit în magma versurilor, poetul își spune povestea cu aplomb și sinceritate, nu este un postmodernist, este un clasic în căutarea viitorului, cu rigoare, cu slăbiciuni și ambiţie. Renunţă la firul liric, abordează ritualul de atragere a adevărului pur, uneori inaccesibil. Discursul său se bazează pe metafora cea mare, a întregului care domină partea. (..) Ionuţ Caragea este o prezenţă importantă în peisajul literar contemporan, dinamic pe scena cu poeţi care continuă să-l aștepte pe Godot. » (Constantin STANCU în revista Familia, 2017)
 
« Revelând sentimentul pauperităţii autoinstituite asupra dragostei stirpei umane, Ionuţ Caragea, dincolo de tonul aparentei sale autoironii, transmite mesajul limpede al salvgardării prin dragoste. Ca sentiment purificator, curat, înălţător, constructiv, generos şi poate mai necesar ca oricând - ÎMPĂRTĂŞIT! Reiterând perceptul simplităţii vieţii pentru atingerea fericirii (clar exprimat de Pablo Neruda), Ionuţ Caragea îşi mărturiseşte, retoric, dilema: mai avem sau nu nevoie de dragoste? Mai avem - oare - capacitatea de a dărui şi de a primi dragoste? » (Gheorghe A. STROIA în revista Armonii culturale, 2012)
 
« Forţa, valoarea estetică a poemelor semnate de Ionuţ Caragea îşi află obârşiile, izvoarele, nu numai în droaia de cuvinte sărutate, fireşte, înainte de-a ajunge "până la glezna unei metafore", ci şi în capacitatea extraordinară a acestui poet de a palpa "epiderma" cosmicităţii "cotidiene" » (Prof. Dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU în revista Luceafărul de seară, 2010)
 
« Ionuţ Caragea, prin substratul filosofic ce-i fundamentează discursul, prin încercările de depăşire a lumii fenomenale, pentru a găsi răspunsuri ontologice, prin plăcerea de a crea cosmogonii şi de a se situa în miezul universului, poate fi considerat „eminescian”... » (Valeria MANTA-TĂICUŢU în revista Agero, 2008)
 
« Ionuţ Caragea este un virtuoz al artei pamfletului, într-o formulă originală şi extrem de verosimilă în care nu-şi ascunde dezamăgirea pentru ceea ce se petrece în ţara sa natală şi în societatea de adopţie unde trăieşte. În ciuda amărăciunii care răzbate în poeziile sale, uşurinţa şi plăcerea ludică de a presăra aforisme şi jocuri de cuvinte dau versurilor lui un tonus surprinzător şi o vivacitate care promite. » (Otilia TUNARU, în revista Pagini româneşti din Montréal, 2008)
 
« Dacă Lucian Blaga distingea rolul pur ornamental al tropismelor de cel revelator (metafore cognitive), Ionuţ Caragea pare interesat de un heideggerian act poetic al devenirii întru fiinţa mai profundă, inteligibilă.  (…) Recontextualizând cu spirit jucăuş şi inventiv formule de limbaj asociate unor situaţii tipice, poetul ne aminteşte adesea de Marin Sorescu, neabandonând nici poza iniţiatului orfic sau tentaţia rostirii aforistice: „poezia e o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte.” » (Prof. Univ. Dr. Maria‑Ana TUPAN în revista Contemporanul, 2014)
 
«  Ionuţ Caragea ne deschide ochii asupra lumii prin care trecem şi pe care o descoperim abia citind, de exemplu, despre umbră ca unic martor al întregii noastre vieţi reduse la câteva amintiri, şi ca unică predicţie sigură. Este un comentariu ironic asupra fragilităţii noastre identitare, asupra memoriei limitate ce ne condamnă la un prezent perpetuu sau nici atât. Imaginarul umbrei nu este totuşi, la Ionuţ Caragea, un simptom al nihilismului, ci, dimpotrivă, o poetică în sensul în care Immanuel Kant (Critica puterii de judecată) asocia lucrului în sine, ca matrice infinită de posibilităţi, doar arta. » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN în revista Feedback, 2016)
 
« Punând sub semnul întrebării lumea de dincolo, remarcând, precum Creon în vechime și Hamlet în lumea modernă, că nimeni nu s-a întors de-acolo pentru a o adeveri, poetul reduce imperiul transcendenţei la poezie. (...) Departe de a profeţi sfârșitul istoriei, precum corifeii postumanismului, Ionuţ Caragea continuă să se adreseze contemporanilor ca un mesager, un Hermes al unei ordini, nu virtuale - o fantasmagorie a tehnologiei de ultimă oră -, ci transcendentale, de sensuri care istoricizează existenţa unei societăţi și îngăduie membrilor ei să fie mai mult decât consumatori ai unui mall cultural. » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN în prefaţa volumului "Mesaj către ultimul om de pe Pământ", 2017)
 
« Fără să acroşeze alte texte prin ecouri verbale, multe din poemele lui Ionuţ Caragea evocă prin analogie opere de referinţă, ca şi cum plonjând în adâncul viziunii poetice, el ar descoperi canale comunicante cu reţeaua de profunzime a acelui cânt aedic despre care spunea Ion Barbu că ar fi intonat la aceeaşi putere de poeţii lumii. » (Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN în prefaţa volumului "Eu la pătrat", 2017)
 
« Abordând deseori genul „Cyber-Poetry” în poezii precum Download, M-am născut pe Google, Disconnect, Ionuţ Caragea este singular în literatura română contemporană, spiritul său liber neputând fi ţinut în frâu de nicio direcţie sau grupare literară. » (Antoaneta TURDA în revista Bibliotheca Septentrionalis, 2013)
 
« O mare mobilitate caracterizează imaginaţia poetică a lui Ionuţ Caragea. Amestecul celor mai disparate elemente şi cuvinte cu sensuri diferite (după metoda suprarealistă a analogiei universale), trecerea rafinată de la abstracţia diafană la obiectualitatea realităţii, hiperbolizarea interiorităţii evanescente sunt elemente de tehnică pe care autorul le are de acum în sânge. Poemul însuşi e un exerciţiu de imaginaţie cu reglări abile ale intensităţii şi cu etalări orgolioase ale plasticităţii, uneori frisonate de o ironie fină. Ionuţ Caragea este un poet inteligent şi înzestrat care-şi scoate prea des basca pentru a-şi pune jobenul, desigur cu gesturi galante, de o infintă delicateţe. » (Al. Florin ŢENE în revista Napoca News, 2009)
 
« Revenind la prima impresie, am receptat actul artistic propus de Ionuţ Caragea ca pe un download al unui mesaj cosmic, acolo unde raiul e ceva comod şi are acea trăire intimă, consumată cotidian, de parcă divinitatea ar sta în fotoliu, urmărind la TV un scenariu cu personaje umane. Într-o anumită configuraţie, da, traiectul autorului comensurează acest arhetip matematic: eu la pătrat egal Dumnezeu... Şi toată poezia lui Ionuţ Caragea este funcţională în sensul în care dragostea este cuvânt, beţie de cuvinte, dar cuvintele acestea substituite organic nu sunt aşa pentru că sunt controlate, mai degrabă este un mod al poetului deja impropriat adânc, de a se simţi în interiorul cuvintelor, de a-şi face acasă, încă o dată, toată viaţa. » (Florin ŢUPU în revista Terra Nova din Montréal, 2006)
 
« Am fost plăcut impresionata de forţa versurilor lui Ionuţ Caragea, de profunda meditaţie a acestui tânăr poet asupra vieţii, destinului şi spiritului uman, de atenta sa introspecţie, de formulele inedite folosite pentru a-şi construi universul poetic. » (Emilia VAŞADI în revista Hermeneia, 2006)
 
« Ionuţ Caragea se detaşează ca stil personal dar se şi înscrie, în acelaşi timp, în galeria unor importanţi poeţi români. Este prin excelenţă un poet liric, un poet care s-a format şi consacrat în zona lirică a poeziei făcând să devină publică o definiţie a acestui gen literar. Lirismul poeziei sale este bine închegat din punct de vedere formal şi bine încadrat. Versurile sunt ca o liră strunită, într-o teribilă tensiune... » (Prof. Dr. Nicu VINTILĂ în revista Scrisul românesc, 2010)
 
« Acest poet român din Canada este adeptul depăşirii impasului artistic actual, lăsându-şi scriitura să evolueze fără înregimentare artistică, liber, în neştire, spre o prefigurare a proiectului literar transmodern. Inventează imagini derutant de sinestezice, dinamice, pline de originalitate, deşi regăseşte propriile perfecţiuni estetice deseori cu ajutorul intertextualităţii sau al raportării la modelele literare (...) Discursul literar transmodern se distinge în primul rând recunoscând lipsa metodelor şi convenţiilor precise la Ionuţ Caragea ; descărcarea minimalistă a sentimentelor generează articularea ideilor, iar voinţa de-a fi socotit drept ultim poet valoros la începutul erei internetului se îmbină oximoronic cu ”Download” sau cu ”Dicţionarul suferinţelor” ; lipsa părinţilor pe noul lui tărâm artistic nu devine plâns, ci expectorare ftizică în versuri a părţilor din sufletul macerat de durerea despărţirii... » (Prof. Dr. Dragoş VIŞAN în revista Vatra Veche, 2010)
 
« Poezia lui Ionuţ Caragea “Ceva din mine caută ceva” este o capodoperă literară demnă de a face parte din orice antologie a poeziei române contemporane. Ce impresionează în mod deosebit este pluralitatea nivelelor care afectează cititorul, adresându-se în mod concomitent intelectului si emoţionalului... Poezia, care se remarcă printr-un ton viril, are în acelaşi timp subtilităţi sensibile, încadrându-se astfel în gama creaţiilor majore cu care ne-au delectat Tagore, Ungaretti şi Prevert. » (Prof. Petra VLAH în revista Sfera Online, 2010)
 
« Dincolo de toate, mă impresionează prin autenticitatea trăirii, prin curajul expunerii, prin intensitatea sentimentelor, prin fascinaţia surprinzătoare a imaginilor folosite. Trecând prin diverse forme de exprimare, poetul caută să ofere cu generozitate ceea ce are mai de preţ: poezia sa, sângele său, el se transformă într-un « donator universal », asemeni lui Iisus. (...) Discursul poetic al lui Ionuţ Caragea are rezonanţe de revoltă, îndemnând la o revoluţie şamanică, interioară, debarasarea de ipocrizie... » (Viorel ZEGHERU în revista Sfera Online, 2007)