« Home

 

Ionuţ Caragea - "Omul din cutia neagră" (selecţie revizuită)

 

 

Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI

 

 
Omul din cutia neagră
 
oriunde încerci să fugi
moartea te aşteaptă
deja acolo
 
nu laşi timpul
să treacă repede ca un birjar
dând bice inimii
 
oricum vei fi nimic
şi nimic mai mult
ca nimicul
 
eşti sclavul aceleiaşi cărţi
şi umbra unui munte de om
înălţat la ceruri
 
priveşti în oglindă
încă nu eşti îndeajuns de singur
numai singurătatea
îţi poate aduce profund
împlinirea
 
închizi ochii şi cauţi
omul din cutia
neagră
 
 
De retour
 
fiecare plecare lasă în urmă o întoarcere
fie şi numai cu privirea
fie şi numai cu gândul
însă niciodată nu poţi trece pragul
pentru că timpul închide uşile
iar fericirea este gaura cheii
prin care tragi cu ochiul
la ceea ce numai visul poate atinge
iar cu ochiul minţii...
nu poţi privi niciodată
în universul interior al unei femei
acolo unde iubirea
se joacă mereu de-a v-aţi ascunselea
 
 
Omul cu o singură lacrimă
 
o să-mi adun singurătatea din jur
într-o lacrimă
şi am s-o plâng peste lume
 
ce va fi mai târziu
nu contează
secătuit voi dormi
cu gâtul strâmb pe spetează
şi voi visa cum lumea creşte
fără să pregete
chiar dacă-mi scapă iar
printre degete
 
chiar dacă-mi scapă iar
printre degete
lumea creşte fără să pregete
secătuit dorm
cu gâtul strâmb pe spetează
ce va urma nu contează
 
îmi deschid grele
pleoapele
prin faţa mea roşii
sunt apele...
 
 
Păsări la cap
 
uneori dragostea te loveşte ca un bumerang
în moalele capului
exact atunci când speri să prinzi pasărea-n zbor
alteori îţi înfige ghearele-n ochi
şi-ţi ciopârţeşte ficatul
vezi tu
în înaltul cerului sunt doar păsări de pradă
aşa că mai bine stai cu capu-n pământ
şi le priveşti doar umbrele
rotindu-se-n jurul tău
ca într-o horă
a morţii
 
 
Iisus reloaded
 
ştiu ştiu ştiu şochează
probabil te-ai aşezat comod în fotoliu
îţi bei liniştit cafeaua şi aştepţi răstignirea poetică
în trei episoade
 
dar Iisus lipseşte şi-a uitat rolul
nu moare nimeni
nicio cascadorie
pudoare
scroll down
boring
 
câteodată pe lumea aceasta
fiecare lucru trebuie să renască
precum omul în piatră
şi piatra în om într-o criză
terifiantă de fiere
 
o lume ce are nevoia imperioasă de horror
ca sângele de aer şi aerul de sânge
o dragoste astmatică
o dragoste leucemică
 
respirăm prin camere web
deschidem porţi virtuale
să ne ţinem de cald
şi tot mai vrem ca Iisus
să ne fie herald
 
mă întreb de ce am scris aceste rânduri
împotriva cui protestez
împotriva celor care îşi beau liniştit cafeaua
de parcă nu s-ar fi-ntâmplat nimic
 
 
Eşichier
 
vă spun cuvintele sunt ca şi piesele pe eşichierul poetic
asta pentru că sunt un bun jucător în această
infinitate de combinaţii şi posibilităţi
să le spunem complicaţii
datorate sentimentelor
cu un singur final
fie fatal, victorios
sau o remiză eternă
cu viaţa
 
să luăm pionii, aceste cuvinte mici
sacrificate de oamenii mari
la fiece pas
pentru o poziţie avantajoasă în societate
uneori pentru a face jocul celorlalţi
pentru atacuri în linia întâi
captivi sau răniţi lăsaţi pe câmpul de luptă
nu trece nimeni peste cuvântul unui om înţelept
decât en passant, spunând o înjurătură
uneori cuvintele mici se transformă
în adevărate piese de teatru
a fi sau a nu fi pion
 
să luăm caii, aceste cuvinte nărăvaşe
ce s-ar face un rege fără calul său
pe care ar da un regat
galopând în urmărirea duşmanului
fugind în apărare, departe de liniile inamice?
poţi să spui deseori cai verzi pe pereţi
sau să faci din ţânţar armăsar
când te cunoaşte lumea ca pe un cal breaz
călare pe situaţie nu vei mai fi
nici la paştele cailor…
 
să luăm nebunii, aceste cuvinte pe diagonală
când ţi-e lumea mai dragă, vine un nebun
şi te loveşte sub coaste
unii doar fac pe nebunii, sunt maniaci
care controlează totul de la distanţă
ei văd viaţa ca pe o încrucişare de săbii
umblând de nebuni după o regină
câte cuvinte spuse aiurea, câte poeme
câte scrisori, câte cărţi nutrind o dragoste
nebună, nebună, nebună…
 
să luăm turele, aceste cuvinte înalte
aceste faruri ce ne bat drept în faţă, luminându-ne calea
aceste fortăreţe ale unei cetăţi
sau turnuri de asediu aflate în cucerirea altor cetăţi
ce s-ar face un rege fără turnurile sale de fildeş
fără salvatoarea rocadă
 
să luăm reginele, aceste muze
infidele ascunse-n gambitul unor amanţi
îşi arată adevăratele maniere doar când sunt avide
de sânge regal
cuvintele lor merg în toate direcţiile
cuceresc orice suflet, orice redută
ca să te domine cu plăcere în pat
sau, răzbunător, să te trateze
cu mat
 
să luăm regii, aceşti maeştri ai cuvintelor
şi eu sunt un rege, un poet, ba sunt alb, ba sunt negru
şi toate versurile sunt ale mele sau ale celuilalt eu
mă lupt cu îngerul bun sau cu îngerul rău
care şi ei joacă şah în timp ce lumea
moare fără să spună mai nimic
 
 
Întreabă-l pe Nichita de ce a murit
 
îţi zic, un pahar face cât mai multe guri de femeie
întreabă-l pe Nichita de ce a murit
întreabă-mă pe mine de ce beau
ha!
întreabă-l pe Ovidius ce înseamnă exil
întreabă-l pe Dumnezeu ce înseamnă
TANDREŢE
dar mai bine...
întreabă-l pe Nietzsche
de ce Dumnezeu a murit
întreabă-ţi singurătatea
de ce este atât de perversă
pe femeie nu ai ce s-o întrebi
dai paharele pe gât
şi cauţi un final
doar nu vrei să mori?
mă întreabă Nichita
 
 
Licitaţie
 
ciudat
viaţa este ca un joc de cărţi
în care-ţi licitezi anii
mizând pe nişte atuuri
şi cel puţin o strigare
dar până la urmă totul depinde
numai de cel care face cărţile...
 
 
Marea albă
 
atâtea gânduri şi stai neputincios în mijlocul mării albe
căutând un ţărm în care să-ţi ancorezi cuvântul
degeaba-ţi ascuţi mintea sau vârful catargului
dacă sufletul tău nu face valuri
vezi, tu, călătoria asta
nu este un joc de cine minte pe cine
nu poţi găsi ritmul dacă inima ta
nu trage ca sclava la rame
departe sunt idealurile întunecate
rătăceşti atâta pentru un colţ
liniştit de pământ
 
 
Nu sunt singur
 
nu sunt singur, am o umbră fugărindu-mi zilnic pasul,
am şi-un tunet rupt din ceruri când îmi oboseşte glasul,
am şi Soarele şi Luna, am şi bolta înstelată,
am şi-o poză cu o fată cu rochiţa dantelată.
 
nu sunt singur, am oglinda încruntată riduri-riduri,
am speranţe-n depărtare, am şi ziduri după ziduri,
am şi-o muză ce mă doare printre vise fără număr,
am şi stropii grei de ploaie picurându-mă pe umăr.
 
nu sunt singur, am credinţa şi mă rog la sfânta cruce,
am şi vise colorate, am şi lacrime caduce,
am şi-o inimă ce bate, bate-ntruna ca o toacă,
am şi-un înger şi un demon îndemnându-mă la joacă.
 
nu sunt singur, am un suflet rătăcit printre cuvinte,
nu sunt singur, nu sunt singur, strigă morţii din morminte,
nu sunt singur, nu sunt singur, strigă valul când se sparge,
nu sunt singur într-o mare scufundare de catarge.
 
 
Să nu fiu
 
prima vorbă spusă la venire
sunt c-un pas în groapă
nemurire
 
Dumnezeu îşi râde-n barbă
dracii şerpuiesc
prin iarbă
 
rănile nu le mai număr
îmi port îngerul
pe umăr
 
rugăciuni prăpăstioase
cancerul roade
la oase
 
ca un câine vagabond
moartea face înc-un
rond
 
ultima nedumerire
să nu fiu nu-mi stă
în fire
 
şi în nopţile senine
eu răstălmăcesc
destine
 
 
Mă predau cerului
 
culcat la pământ
cu braţele-ntinse
mă predau cerului
 
acolo sus
o pasăre se roteşte-n cercuri largi
desenând infinitul
 
şi totuşi parcă-mi lipseşte
înveşnicirea unei femei
 
culcat la pământ
cu braţele-ntinse
să mă predau ochilor ei
 
 
Pe drumul de ţară
 
viaţa trece liniştită, monotonă
ca o căruţă trasă de-o gloabă
pe drumul de ţară
 
la biserică bat clopotele
cineva se roagă
cineva se pregăteşte
să moară
 
unii îşi scot pălăriile
şi zâmbesc ciudat
alţii se opresc din fumat
 
din când în când latră câinii
copiii îi alungă cu pietre
femeile plâng şi-mbătrânesc
pe vetre
 
viaţa trece liniştită, monotonă
ca o căruţă trasă de-o gloabă
pe drumul de ţară
 
 
Trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine
 
trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine
şi mă gândesc la ţăranul ce-şi ia coasa
şi taie capetele plecate
ale spicelor de grâu
fără să-i pese că şi oamenii
au capetele plecate în faţa morţii
 
moartea cuiva este foamea altcuiva
 
trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine
şi simt cum este să-ţi chiorăie maţele
de dragostea celuilalt
ce trece ca un bolovan de cocă
prin stomac
 
trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine
şi mă gândesc la sânii iubitei
ca două pâini rumene
înmuiate în lapte
 
trag cu dinţii de-o coajă uscată de pâine
tot ce-a mai rămas din pâinea mea
cea de toate zilele
 
 
O  piatră pe cer
 
când Dumnezeu tace
vorbesc pietrele de pe suflet
zadarnic aşteptăm cineva să le ridice
şi să le arunce departe
în lumea de dincolo de moarte
 
când Dumnezeu tace
şi diavolul apare bun prieten
ştergându-ţi lacrimile cu batista curată
zadarnic privim chipul acela de fată
ca pe-o icoană
 
când Dumnezeu tace
urâm cerul nedezlegându-i misterul
şi câteodată cade şi piatra din rinichi
oamenii fug
ca nişte pui de potârnichi
 
pentru că Dumnezeu nu tace
niciodată
se face că plouă
 
 
Moartea n-are flec la tocuri
 
de trăit, trăim prin vise
sau prin jocuri de culise;
viaţa este-un schimb de focuri,
moartea n-are flec la tocuri.
 
gândul morţii ne apasă
şi ne smulge o grimasă;
suntem predispuşi la şocuri:
moartea n-are flec la tocuri.
 
am rămas fără cuvinte…
morţii strigă din morminte:
hai să facem schimb de locuri!
moartea n-are flec la tocuri.
 
 
Niciun răspuns
 
niciun hoţ nu deschide porţile raiului
niciun mort nu deschide ochii
niciun Dumnezeu
nu deschide uşa bisericii
niciun musafir nu te-ntreabă
nu vrei, dar nu vrei
să murim împreună
de singurătate?
 
niciun chiştoc nu-şi trage sufletul
niciun pahar de şampanie
nu-şi umezeşte buzele
niciun pas nu-şi chinuie urmele
niciun glas nu-şi urlă tăcerea
niciun viers nu-şi pierde memoria
nicio inimă nu-şi lasă jumătatea pe drumuri
nu vrei dar nu vrei
să pornim împreună
la drumul mare?
 
nicio pasăre nu-şi leapădă zborul
nicio rază nu-mi aduce soarele-n casă
nicio stea nu vrea să-mi fie
mireasă niciun răspuns
călătorule printre
lumi de nimic
 
 
Eu în mai multe locuri
 
niciodată nu avem timp să ne scriem
opera de-o viaţă într-o singură viaţă
rămâne întotdeauna o pagină
arma albă cu care ne
ucide întunericul
 
poate că tocmai de aceea
fiecare poezie
este o reîncarnare
sub o altă limbă
de moarte
 
mă simt golit
nimic nu-mi aparţine
din tot ce-am fost cândva
şi tot ce voi avea
nu voi mai fi
niciodată
 
tot ce-mi rămâne
este să vorbesc cu oamenii
Eu în mai multe locuri
deodată
 
 
Mă inspir din orice expir al nimicului
 
timpul cerne dimensiuni egoiste
printre care se zbate lumea
abstractă
 
pe drumul episodic al paşilor
idei derutate de nelumina
vieţii ce urmează
 
zi de zi desenez păsări negre
căzute-n dizgraţia
cerului
 
umbra o-ntemniţez într-un contur
epidermic
patima imperfecţiunii
într-o lacrimă
 
moartea visează...
somnul blând al unei secerători
în lanul de oameni
 
 
Ce mă face fericit?
 
faptul că-mi duc singur crucea
la fel cum şi melcul îşi duce cochilia
în drum spre marea abandonare?
 
sălăşluiesc în memoria paşilor mei
în memoria fiecărei amprente
în memoria umbrei
ce m-aşteaptă cuminte
lungită
în nesăpata şi nesătula gură de pământ
în memoria acelui împărat
al iudeilor vândut
pe datorie
 
SAU TU CREZI CĂ AU FOST
DOAR TREIZECI DE ARGINŢI?
 
aştept pronunţarea sentinţei
în faţa nimicului
sunt condamnat la tăcere
să privesc şi nimic
mai mult
 
cineva măsluieşte cărţile sfinte
plătesc preţul mâinii
moarte
 
 
Azi iarba creşte-creşte
 
azi gânduri se înfruntă
în coliseul morţii
 
azi pleata e căruntă
şi iarba nu-i cosită
 
privirea ta senină
apune istovită
 
miros de naftalină
în cimitirul vesel
 
prăpastia adâncă
vrea să imite cerul
 
şi iarba creşte-creşte
adoarme temnicerul
 
sub talpa ta pământul
nu se bătătoreşte
 
azi carnea nu e carne
şi florile nu-s flori
 
arhanghelii durerii
te vor lăsa să zbori
 
 
Fericirea se plânge
 
bucură-te de viaţa pe care n-o ai
bucură-te de durerea ce te apropie
de dumnezeire
fericirea se plânge femeie
fericirea se plânge
sufletele noastre încearcă să ne spună
că se plimbă singure pe alei
şi se ţin de mână
 
 
Jumătăţi de răspunsuri
 
între mine şi tine
un şir de întrebări
la care vreau să aflu răspunsul
însă oare
ceea ce ne apropie de fapt
nu sunt misterele fiecăruia
în timp ce noi din păcate tăinuim
înveninate
jumătăţi de răspunsuri?
                                   
 
Revoluţia sângelui
 
camarazii mei viermii:
unicii perpetuum-mobile (George Filip)
 
sângele ţipă ca din gură de şarpe
viermii călătoresc pe drumul mătăsii
zilele trec nepăsătoare, mioape
omul îşi ţine cuţitul la brâu
ca pe-un frate
 
ce palide priviri se-agaţă
de catapeteasma trupului
ce ignoranţă ne bântuie sufletele
suntem buni doar ca răspunsuri
la întrebări fără sens!
 
oh, dragoste înlănţuită pe muntele Erebus!
ce palide priviri se-agaţă
de catapeteasma trupului
câte noduri gordiene mai sunt
pe firul vieţii
câţi poeţi mai dorm cu sabia-n teacă
şi câte inimi mai bat în surdină
îmbătându-se cu propriul sânge?
 
 
Trecere
 
venirea mea pe lume…
valul care se-apropie de ţărm
Dumnezeul meu este vântul
mama mea este marea
şi scoicile, da, scoicile
devoratoare de gânduri pe falezele timpului
 
cu fiecare viaţă mai muşcăm o groapă
din trupul veşnic pământ
cu fiecare moarte mai curge o lacrimă-n
eterna linişte născătoare de valuri
Dumnezeul meu este vântul
mama mea este marea
dragostea ţipă
pescăruşul flămând
 
pescarul curăţă
inima de solzi
 
 
Fără să ştim
 
luciditate
tăişul lamei de cuţit
fără să ştim
ne căutăm toată viaţa locul cel mai bun de murit
asemenea lemingilor
asemenea primului zbor al unui fluture
în plasa păianjenului
o, zei, vă deconspir printr-un singur cuvânt
luciditate
tăişul lamei de cuţit
tocilarul, tocilarul, a venit tocilarul
de la fereastră se-aude strigătul morţii
tocilarul, tocilarul, a venit tocilarul
o zei, în măruntaiele voastre mişună viermii
fie-vă frică de-oglinda
lamei de cuţit
           
 
O pată de culoare
 
poetul e în vervă şi verva e poetul,
ce oare îi rezervă din ceruri alfabetul?
deschide cartea groasă cu foile virgine
şi scrie epopeea tiparelor aldine.
ce titlu să îi pună tristeţii fără nume?
pe care dintre muze, în vers, să o sugrume?
poetul e în vână şi vâna e poetul,
şi sângele ne spune: acesta e profetul.
durerii nu-i va pune cea mai frumoasă mască
şi foamea ancestrală n-o va hrăni cu pască,
şi lacrimi el va curge, ca să sfinţească glia,
din negurile vremii îl strigă România.
fiţi gata, e momentul, să vină sfânta moarte,
din tainiţele nopţii se-aude, de departe,
un scâncet de copil şi-un urlet decibelic,
şi inima oftează în spaţiul interbelic,
şi Luna îşi arată cadavrul pe fereastră,
o palidă făptură ce intră-n casa noastră.
poetul e pe moarte şi moartea e poetul,
şi veşnic, peste toate, îşi pune epitetul.
a fi sau a nu fi?, aceasta-i întrebarea,
răspunsul îl aflăm odată cu turbarea.
coperţile se-nchid, poetul se rezeamă
de ultima secundă şi nu mai are teamă,
deschide ochii larg, cât viaţa să încapă
în spatele retinei - se adânceşte-o groapă
şi trupul se agaţă de ultima suflare,
şi tot ce i-a plăcut - acuma i se pare…
şi tot ce i se pare - îi place şi mai mult.
nu-i nicio îndoială în spaţiul cel ocult.
o flacără se-aprinde şi-un muc de lumânare
ne spune cald adio - cu ceară şi cu fum,
şi sângele rămâne o pată de culoare -
e urma unui scrib ce a plecat la drum.
 
 
Drumul oaselor, drumul nepoeţilor
 
mă întreb, ca de obicei, mă întreb
de care parte a morţii aş vrea să trăiesc
în care viaţă aş vrea să mă nasc
la vie après la vie ou la vie après la mort
în care laborator de vise
aş putea înjunghia
neputinţa?
 
nu ne merităm nici propria soartă
nu ne merităm nici propria umbră
nu ne merităm nici liniştea absenţei
iubirile noastre nu sunt decât nişte oaze
de singurătate-n vacarmul durerii
 
cum putem lupta împotriva zeilor
când în fiecare palmă se ridică un templu
al rugăciunii eterne?
 
cum putem trăi în oglinda
luminilor stinse?
 
în fiecare dimineaţă, la colţ de stradă
se deschide un magazin cu dorinţe
iubiri de închiriat
copii de adoptat
 
cineva anunţă ora închiderii
în care laborator de vise
aş putea înjunghia
neputinţa?
 
 
Poemul suferinţei
 
o zi ca oricare alta
în care oglinda spartă îţi ştirbeşte identitatea
şi tâmplele miros a iasomie
 
o zi în care timpul
nu are timp să-şi numere paşii
în care păsările îşi ascund veşnicia sub aripi
şi cenuşa ţi se aşază
la rădăcinile unui foc fără fum
 
o zi în care de pe mâinile morţii
alunecă toate inelele
cu măşti de argint
 
o zi în care crucile devin
semne de întrebare
la fel ca acel cocoşat
pe care doar uitarea îl mai ţine în viaţă
 
o zi în care nimic nu contează
acelaşi poem cu versuri de amăgit lâncezeala
aceleaşi sfaturi platonice
aceleaşi războaie cu soldaţi de plumb
aceleaşi lacrimi izvorâte din ceară
 
o zi în care te-ntrebi
şi dacă păcatul nu e păcat?
şi dacă alegi şi calea cea mai uşoară?
şi dacă te legi cu lanţuri de falsul destin
şi scrii poemul suferinţei fără margini?
 
 
Poezie
 
în clipa când veţi fi aproape de moarte
şi veţi privi în urmă
toată viaţa vi se va părea
o poezie
 
 
Inimi concentrice
 
poate că raiul nu este
decât o mulţime de inimi concentrice
poate că sângele curge
doar pe un jgheab de duzină
poate că celui de sus nu-i place
omul habotnic
ci omul care învaţă să zboare
chiar dacă zborul ţine din pântecul mamei
şi până la bătrâneţea prăpastiei
 
poate că ruleta rusească
ar trebui să se joace cu gloanţe de lumină
străfulgerătoare
nimicnicia să nu mai fie un gând
ce se-ncolăceşte în jurul tău şi te-nghite
de nu mai rămân nici oasele
vestigii ale unei disperări calculate
cu precizia crucii                   
 
 
Trăiesc în paradisul cu luminile stinse
 
întunericul
nu este decât un paradis
cu luminile stinse
în care oamenii-şi strigă pe nedrept
izgonirea
 
ce poate fi mai frumos
ca paradisul cu luminile stinse
acolo unde se purifică păcatele lui Adam
şi păcatele Evei?
 
acolo unde încolţesc seminţele veşniciei?
 
bun, şi cu lumina ce facem?
 
închidem ochii şi visăm la paradisul
cu luminile stinse
 
 
Tăcere dată cu vocea la maxim
 
se dedică prietenului meu Sarge,
veteran de război în Vietnam
 
fotografiile zâmbesc
într-o zi, una din ele
va ajunge pe cruce
 
e ca un fel de competiţie
între cele mai frumoase momente
 
cum vrei să te ţină minte lumea
ca pe un om vesel
ca pe un om trist plângând adesea
ca pe un poet spânzurat de cuvinte înalte
cu ochii pierduţi printre stele
îmbibate-n alcool?
 
priveşte, lumânările se aprind
în cimitire se proiectează filmele mute
şi cine să aplaude, şi cine să aplaude
şi cine să deranjeze această tăcere sublimă
şi cine va ecraniza învierea
a câta înviere, Doamne
de la care prietenii noştri lipsesc
 
a câta tăcere dată cu vocea la maxim
a câta trecere în revistă
 
al câtelea război în care fraţii se pulverizează
acoperind o grenadă
 
al câtelea zid pe care numele eroilor
stau unele peste altele
aşteptând să fie măcar citite
de ochii sătui de plăceri
plătite cu preţul vieţii celorlalţi
 
 
Pântecul matern
 
Amăgeşti cumplita viaţă
Cu un vis de nemurire.
După noapte, dimineaţă…
După moarte, fericire?
 
Mergi încet spre cimitirul
Vieţilor de-odinioară
Şi te-ntâmpină sictirul
Unui croncănit de cioară.
 
Tot ce-n jurul tău va naşte,
Nu va înceta să moară,
Învierile de Paşte
Îţi fac viaţa mai uşoară.
 
Ţi se interzice visul
Şi te-ndrepţi către infern,
Fericirea, paradisul,
Sunt în pântecul matern.
 
 
Ora nouă dimineaţa
 
când întrebările au cele mai tăinuite răspunsuri
când rătăceşti atâta în căutarea fericirii
când te întorci obosit de la muncă şi tot ce ştii
este c-a mai trecut o zi din viaţa ta
atunci îl întâlneşti pe Mario
portarul
şi-ţi spune că fericirea pentru el
este ora nouă dimineaţa
ora când îşi bea cafeaua
în acel moment înţelegi
cât de simplu era
îţi vine să urli, să plângi
pentru timpul pierdut şi-atâtea sacrificii
însă a doua zi, la ora nouă dimineaţa
priveşti ceaşca de cafea şi te-ntrebi
cu zahăr sau fără?
Mario plecase
fusese angajat pentru o singură zi
la porţile fericirii
 
 
Acest frumos blestem
 
De ce viaţa ta hârtiei albe se vinde mereu? (Daniel Corbu)
 
dar cât mă doare singurătatea asta
în criză de idei, într-un spaţiu isteric
în care tot ce poţi face este să dormi
şi să visezi că eşti Lazăr refuzând învierea
ah, versul, acest frumos blestem înnebunind poeţii
ah, muza, amazoană lăsându-şi sânul
să crească o-cro-ti-tor peste obrazul meu
când mi se zbate ochiul a primejdie
ah, copiii pământului deschizându-şi
gurile cu dinţi de lapte amestecat cu sânge
ah, privirile de vin roşu ale singurătăţii sfidând absolutul
construind piramide din blocuri de ceaţă
ah, versul, acest frumos blestem înnebunind poeţii
piscuri pe care zăpezile cuvintelor nu se topesc niciodată
ape răzvrătite de propria curgere
întorcându-se în propriul izvor
secătuit de dor
priveşte-mi linia vieţii
Charon se plimbă pe marele canal al Veneţiei
lacrimi, fără lacrimi suntem doar nişte bulgări
aşteptând rostogolirea
 
suntem doar nişte cifre aşteptând pe cineva să ne-adune
pentru a fi mai multe guri înfometate
suntem doar nişte fire de cânepă într-un război de ţesut
 
şi mă repet şi de ce mă repet repetând repetiţiile
pentru nişte metri pătraţi de viaţă eternă
cu gura plină de ţărână
dintre toţi regii lumii
un singur rege a stăpânit cerul
şi mă-ntreb: de ce tocmai mie mi-e dat
să fiu regele deşertăciunii?
 
 
Pe ultimul drum
 
aş vrea să visez, dar visul revarsă
prin genele zilei chiar ultima farsă;
îmi scutur costumul de praf şi de scrum
şi merg cu tristeţe pe ultimul drum.
 
încerc să găsesc răspunsul la toate,
când cad – mă ridic sau mă târâi pe coate;
aş vrea să mă-mbăt cu-al Soarelui scapăt
şi-n zori, renăscut, s-o iau de la capăt.
 
pe foi, arar, îmi mai scapă o rimă,
aceasta îmi este materia primă,
tuşesc, dar mai trag din ţigară un fum
şi merg cu tristeţe pe ultimul drum…
 
 
Taxa pe zâmbet
 
într-o realitate care ne obligă
să fim duri şi reci
doar filmele ne mai fac să plângem
ca o vrajă care ne întoarce la umanitate
în fiecare seară
 
după naufragiul din mijlocul societăţii
după amabilitatea forţată din timpul
orelor de muncă
 
ne bucurăm că renaştem pe Google
fericirea noastră este doar un cobai
pe care experimentăm clickuri
 
zilele cad ca nişte piese de domino
poeţii mor, manuscrisele
rămân necitite în sertare
 
zâmbesc amar
mi-e teamă să nu mi se perceapă
tocmai mie
taxa pe zâmbet
 
 
Festina lente
 
năucitoare clipe, poeme indecente,
aceasta este viaţa, un vis: festina lente,
calvarul cu cocoaşă, copita de argint,
cu fiecare vorbă încerc să nu vă mint,
cu fiecare scrâşnet un gând se domoleşte,
în fiecare faptă o moarte mă păzeşte,
aceasta este viaţa, un vis: memento mori,
adu-mi mereu aminte, pleca-vor călătorii,
la margine de cale doi oameni se iubesc,
privindu-i cu tristeţe şi eu îmbătrânesc…
nu-mi place vinul ăsta cu gust de scorţişoară,
nu-mi place nici izbânda pe calea cea uşoară,
aceasta este viaţa: de gustibus; nu-ţi place?
trăieşte altă viaţă sub altă carapace!
şi crucea, ce e crucea, şi ce poteci arată?
poteca spre vecie şi cea spre niciodată?
şi care dintre corpuri va arde-n crematoriu?
şi lumea, care lume trăieşte-n purgatoriu?
aceasta este viaţa, un veni, vidi, vici,
o scurtă nebunie cu dragoste şi vicii,
tu scrie, lasă joaca, poeme indecente,
aceasta este viaţa, un vis: festina lente!
 
 
Apocalipsa gândurilor
 
viaţa va face şi cale întoarsă
un du-te vino peste hotarele timpului
 
sufletul nu are aşezare statornică
trupul, un strigăt la fereastra
liniştitei absenţe
o bătaie de inimă la poarta infinităţii
o siluetă diformă la marginea apelor tulburi
 
al cui blestem îl purtăm noi oamenii
această simbioză între viaţă şi moarte
această ispită între a şti şi a nu şti
această lume în care dragostea
îşi ispăşeşte pedeapsa
 
şi cărui zeu să mă-nchin
dacă nu celui ce cade în fiecare zi
cu obrajii în palme
aşteptând
apocalipsa gândurilor