« Home

Ionuţ Caragea - "Umbră lucidă" (poeme)
 
Aprecieri despre poeziile lui Ionuţ Caragea: AICI
 
Editura Fides din Iaşi a publicat în aprilie 2016 volumul de poeme "Umbră lucidă", semnat de Ionuţ Caragea. Cartea conţine 47 de poeme scrise de autor în anul 2016. Prefaţa volumului îi aparţine criticului literar Maria-Ana Tupan, tehnoredactor a fost Dumitru Scorţanu (directorul editurii Fides), iar ilustraţia copertei a fost realizată de Ionuţ Caragea. Alte cărţi de Ionuţ Caragea: www.ionutcaragea.ro
 
Scurtă prezentare a autorului:
 
Scurtă prezentare a autorului
 
Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Din 2012 trăieşte la Oradea. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc. Academicianul Giovanni Dotoli, una dintre personalităţile marcante ale Francofoniei, consideră că Ionuţ Caragea este un poet care onorează România şi literatura europeană.
Deţine mai multe premii la concursurile naţionale şi internaţionale de poezie, aforisme, critică literară şi proză scurtă. A fost premiat de trei ori la Paris de Societatea Poeţilor Francezi. Volumul „Mon amour abyssal” a fost distins în 2018 cu premiul „François-Victor Hugo”, volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2019 premiul „Mompezat”, iar volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2020 o diplomă de onoare. Alte patru premii au fost acordate de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Volumul „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a obţinut în 2020 premiul al doilea la marele concurs „Henri Meillant” şi premiul al treilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, volumul „Infecté par l’amour” a obţinut în 2021 premiul al doilea la marele concurs „Jenny Alpha et Noël-Henri Villard”, iar poemul „L’écho des ailes inlassables” a obţinut o menţiune de onoare la Grand Prix-ul Internaţional de Poezie din anul 2022. În 2021, primeşte premiul „Genius” pentru poezie şi aforisme din partea fundaţiei Naji Naaman din Liban. Acest premiu a fost acordat doar de patru ori în intervalul 2002-2021.
A publicat peste 50 de cărţi. Este considerat de mai mulţi critici liderul generaţiei poetice douămiiste şi unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori români. Criticul Theodor Codreanu consideră că Ionuţ Caragea este unul dintre cei mai înzestraţi creatori ai ultimelor generaţii şi cel mai important poet al anaforei din lirica românească de azi.
Biografia detaliată: www.ionutcaragea.ro sau Wikipedia.
 
Prefaţă:
 
          O nestemată barocă, se poate spune despre cel mai recent volum de versuri al lui Ionuţ Caragea, umbra – ca metaforă – fiind tema ale cărei variaţiuni o desfac precum un evantai, sau aşa cum pulverizează atmosfera vaporoasă lumina sinteză în curcubeu. E o poezie a deducerii lumii din absenţă, un exerciţiu amintind de Heraclit, care încerca să gândească soarele ascunzându-l vederii. Lumina înţelegerii este extrasă din contrariul ei, deşi farmecul baroc al universului imaginar e dat, nu de pozitivul epifaniei, ca în poezia incarnaţionistă, ci de implozia, de infinita scindare interioară sau punere în abis a unei imagini ambivalente. Umbra lucidă alătură întunericul unei lumini divizate (lux + idus, de la iduare, a diviza). Fiinţa ce se desprinde din haos, sau materia ce parvine la conştiinţă pot fi corelative simbolice ale acestei metafore distribuite metonimic în cuprinsul unui volum de patruzeci şi şapte de poeme, o cifră care, din nou, alătură numărul asociat mitopoetic Creaţiunii numărului crucificării sau aneantizării trupului ei manifest. Supunând această metaforă revelatoare, cum i-a spus Blaga, sau cognitivă, cum îi spun acum retoricienii, unei variaţiuni fenomenologice, poetul îşi demonstrează forţa imaginaţiei ce poate face un alai de lucruri să se ridice din neant, ca în prima zi a creaţiunii. El recurge la un tropism biblic, ţesând în jurul unor obiecte sau imagini umile parabole ale condiţiei umane. Umbra este noaptea, complement al zilei, moartea, dublul optic al trupului ca şi dublu socratic, demonic, sau angelic, este haosul originar, absenţa, moartea, lipsa de sens sau existenţa în afara valorilor spirituale, dar şi simbolul transcendenţei la care spiritul are acces evadând din hazard şi caducitate. Concentrarea fiecărui poem pe o temă şi folosirea unui limbaj remarcabil de unitar şi de economic prin înlăturarea oricărui cuvânt redundant fac aceste poeme greu, dacă nu imposibil de parafrazat. Ele au ceva din concentrarea sonetului englez, care se termină cu o idee sumativă în distihul final. Criticul se vede silit să renunţe la încercarea de a lua un text în stăpânire, deoarece, asemeni unei parabole biblice, poemul nu poate fi disecat, anatomizat, sensul său degajându-se din întreg. Alteori, poemul construieşte o singură metaforă, care, asemeni unui atractor, cosmicizează elementele unei mici drame existenţiale, deopotrivă familiare şi înstrăinate:
 
umbra se desprinde de mine
în fiecare seară
şi devine pasăre neagră
cuvânt de cercetat întunericul
dar se întoarce
la streaşina trupului meu
în fiecare dimineaţă
acolo unde i-a rămas cuibul
într-o zi, în cuibul ei
a apărut o umbră micuţă
care avea un dulce piuit de viaţă
iar umbra mea o hrănea
într-o îmbrăţişare
cu mici porţii de întuneric
hrană pentru o nouă
pasăre neagră
 
                    („Pasăre neagră”)
  
          Metaliteratura e un loc geometric al postmodernităţii, dar Ionuţ Caragea nu pare interesat de afiliere stilistică, ci de modul analogic, al complementarităţii, în care prelucrează metafora centrală. Dedicând poemul Eu simt şi presimt Dumnezeirea Anei Blandiana, el îl construieşte astfel încât să fie o superpoziţie de stare contrară. Foarte populara Rugăciune a Anei Blandiana – în care poeta zugrăveşte creaţia lumii empirice, epifania (incluzându-l şi pe Isus, care a ales şi a dat doar binele) – primeşte o replică în cheie cuantică: nu o ipostaziere a divinităţii în om se urmăreşte, ci dematerializarea sa într-un univers paralel de stări matriceale, virtuale. În „Cuvinte nepotrivite”, perfecţiunea căutată de modernişti precum Arghezi e dedusă din contrariul ei în versuri care dansează pe frânghia subţire dintre abstract şi concret, dintre un scenariu intuitiv şi o fugă muzicală a metaforelor, în căutarea unor corelative obiective cum numea T.S. Eliot tropii săi favoriţi. Chipul poetului în poem este „ridat” ori de câte ori greşeşte meşteşugul potrivirii cuvintelor:
 
din timp nu lipseşte nicio secundă
toate bătăile inimii îmi sunt numărate
clepsidra se învârte la infinit
amestecând amintirile
sunt o reciclare a trecutului meu
şi o etichetă de expirare
a prezentului
mi se întâmplă
să mă trezesc în pârgul viselor
cu un gust amar de viaţă în gură
şi nişte cuvinte
încearcă să fie gânduri
întorcându-se în lacul de cleştar
al întunericului
tu nu ştiai că nemurirea mea
era ridată de cuvinte
nepotrivite?
 
                    („Cuvinte nepotrivite”)
 
          Nu se poate să nu ghicim un gest complice în direcţia lui Ion Barbu în aceste două strofe complementare ale umanului şi divinului, cu un poet care nu se mai crede asemeni zeului înapoindu-i creaţia într-un joc secund, ci îşi cumpără un loc în paradis doar în măsura în care e vizitat de... inspiraţie:
 
sufletul meu
aşteaptă cuminte
pe fundul unui ocean de singurătate
să cadă steaua norocoasă
a inspiraţiei
 
în tot acest timp
asist la spectacolul
în care moartea
dăruieşte creatorului
o floare cu petale
de umbre
 
                    („Petale de umbre”)
 
          Tradiţia imnică este rescrisă într-un poem despre întâlnirea de gradul trei, cu transcendentul întrupat în Isus, în dulcele stil nichitastănescian, holismul necuvintelor acestuia fiind însă înlocuit de o ipostaziere interioară, a poetului în dubletul propriei conştiinţe de sine:
 
m-am întâlnit cu Iisus
venea de departe, de foarte departe
dintr-o direcţie opusă
am făcut de îndată picnic la marginea drumului
i-am prezentat „credincioasa” mea umbră
el mi-a prezentat nevăzuţii săi îngeri
apoi şi-a scos desaga cu prescură
iar eu mi-am scos inima din piept
şi o priveam în palmele sale
cum bate, cum bate…
 
ce să vă mai spun despre mine?
în prezent nimic nou sub Soare
doar o umbră descheiată la şireturi
cu mâinile-n buzunare
şi şapca trasă bine pe cap
o umbră fără glas, fără nume
o umbră rătăcită prin lume
căutând un om descheiat la şireturi
cu mâinile-n buzunare
şi şapca trasă bine pe cap
 
                    („Imn umbrei”)
 
          Această artă poetică în negativ, definind creaţia prin afirmarea contrariului ei, conferă gândirii poetice profunzime, relief, sugestivitate. Poezia e în esenţă joc, reprezentare, de unde dificultatea de a stabiliza lunecarea limbajului în diferite structuri de sens. Poemul din debutul volumului defineşte misterioasa existenţă a poetului ca sursă de perplexitate. Ca logophoros, purtător al cuvântului apocaliptic, el aduce sabia cu tăiş dublu a sensului literal/figurat: e „biciul de flori” al pământului şi „praful de puşcă al stelelor”. Călcând pe covorul roşu al propriului sânge, la braţ cu „Doamna moarte”, poetul se inserează într-un scenariu al reprezentării care îl smulge din existenţa unică, asigurându-i „multe vieţi” sub tot atâtea măşti retorice. El pare să înainteze printre scene reale, prezente sau istorice, cărora le descoperă un posibil sens figurat. Scena evocă celebrităţile Oscarului la fel de bine ca pe Iulius Cezar, în drum spre Teatrul lui Pompei, în fatala zi de mijloc de martie (Idus, Idele lui Martie). Cu studiată simetrie, poetul invocă, în poemul final, Fluture cu aripi de cuvinte, un complex imagistic, cu o superpoziţie de metafore, care alcătuiesc o matrice de stări: o râmă ce înghite verdele edenic al pământului, precum şarpele biblic distrugător, devine semnificant pentru viermele de mătase pe care poetul îl vrea transformat în fluture cu aripi de cuvinte, ce devine la rândul său semnificant pentru zborul lui Icar, asociat deopotrivă artei (labirintul ce îngrădeşte natura bestială) şi soarelui, luminii, în ipostaza sa potenţial thanatică. Ucigaşe cu adevărat sunt însă superficialitatea contemporanilor, lipsa nevoilor spirituale, cărţile necitite semănând unor morminte.
          Ionuţ Caragea ne deschide ochii asupra lumii prin care trecem şi pe care o descoperim abia citind, de exemplu, despre umbră ca unic martor al întregii noastre vieţi reduse la câteva amintiri, şi ca unică predicţie sigură. Este un comentariu ironic asupra fragilităţii noastre identitare, asupra memoriei limitate ce ne condamnă la un prezent perpetuu sau nici atât. Imaginarul umbrei nu este totuşi, la Ionuţ Caragea, un simptom al nihilismului, ci, dimpotrivă, o poetică în sensul în care Immanuel Kant (Critica puterii de judecată) asocia lucrului în sine, ca matrice infinită de posibilităţi, doar arta. (Maria-Ana Tupan)
 
Poeme din volum:

moto: "Adevărul aşteaptă precum o umbră despre care evităm să vorbim. O umbră care continuă să ne şoptească rugăciunile." (Ionuţ Caragea)

Perplexanta prezenţă

poetul este lacrima de foc
curgând pe obrazul pământului
şi biciul de flori
plesnind
peste coama răvăşită
a timpului
poetul este praful de puşcă
al stelelor
şi cântecul de leagăn
al tuturor sufletelor
oarbe
poetul este ochiul
care îi lipseşte ciclopului nopţii
şi ochiul care îi lipseşte
ciclopului zilei
poetul este perplexanta prezenţă
pe covorul roşu
al propriului sânge
braţ la braţ
cu doamna moarte
spunându-i ceva la ureche
zâmbindu-le apoi celorlalţi
ca şi când
i-au mai rămas
multe vieţi de trăit


Eu simt şi presimt dumnezeirea

poetei Ana Blandiana ca replică la poezia Rugăciune

Dumnezeu al infinitului
al destinelor infinite din care fiecare Om
îşi alege unul singur
destin care la rândul lui
se schimbă în orice fracţiune de secundă
la orice gând, la orice cuvânt, la orice întrebare
la orice bătaie de inimă
la orice sentiment şi la orice răscruce de drumuri
Dumnezeu care ai dăruit fiecărui Om
câte un univers, dar ai făcut deosebirea
dintre toate aceste universuri paralele
printr-o frecvenţă pe care o numim în fel şi chip
uneori fiind iubire prin potrivire
alteori fiind absenţă sau singurătate
Dumnezeu care ştii dinainte
tot ce i se va întâmpla fiecăruia
dar care ţi-ai autoimpus să uiţi
eu simt că nu eşti tu responsabil pentru alegerile noastre
că nu tu schimbi raportul dintre bine şi rău
tu doar ne-ai oferit totul la îndemână şi ne urmăreşti
cum ne perindăm prin posibilităţi şi alegeri infinite
eu simt că tot ce ni se întâmplă
este o consecinţă a tuturor schimbărilor
din interiorul nostru
eu simt că moştenim energii
care se transmit din generaţie în generaţie
că însăşi natura se schimbă
în funcţie de micile sau marile noastre interese
Dumnezeu al întregului şi al diviziunii
al sufletului şi al particulei de suflet numită Om
eu presimt că atunci când voi muri
voi scăpa de carnea şi mintea
care se chinuiesc să înţeleagă totul
din punct de vedere liniar şi mai puţin ciclic
mai puţin cuantic, franjuri, valuri, pliere
mai puţin călătorii prin găuri negre şi găuri de vierme
contracţii şi decontracţii ale universului
la fel cum uterul unei femei încearcă să ne introducă
pe scena vieţii printr-o fantă de lumină
le fel cum coboară hoţii ştrengari
din turnul transcendental al lumii de dinainte
cu inima în mâini
agăţaţi de cordonul ombilical
pe care însăşi moartea îl taie cu lăcomie
exact atunci când atingerea pământului
eliberează strigătul naşterii
Dumnezeu al amintirilor, al panopliilor
cu care ucidem plictiseala
Dumnezeu al viselor, al porţilor
care se deschid înaintea noastră
invitându-ne în sala de oglinzi
ale vieţilor netrăite sau trăite deja
Dumnezeu al fiului care a venit printre noi
pentru a ne aminti că toţi suntem unul şi acelaşi
parte şi întreg, timp şi nontimp, moarte şi eternitate
părinte şi copil, succesiune şi simultaneitate
dimensiune şi pluridimensiune
eu simt, Dumnezeule, cum mă ridic la pătrat
şi sunt egal cu tine


Dumnezeu şi-a autoimpus să uite

cine poate şti
care a fost cu adevărat motivaţia lui Dumnezeu
atunci când ne-a creat
ştiind dinainte tot ce va urma?
cine poate şti
care este reacţia lui
atunci când ne despărţim de persoanele iubite
atunci când suferim de singurătate
atunci când ne îmbolnăvim de boli incurabile
chiar şi la vârste foarte fragede
atunci când murim în burta mamei
atunci când ne ucidem confraţii
atunci când ne sinucidem
atunci când cei dragi îşi dau neputincioşi
sufletul în braţele noastre?
e uşor să dăm vina pe Dumnezeu
pentru toate relele
e uşor să găsim pe altcineva responsabil
decât pe noi înşine
noi cei care prin toate alegerile noastre
facem orice rău posibil
eu cred că Dumnezeu
ne cunoaşte destinele infinite
ştie ce se va întâmpla în orice moment
ştie cum se schimbă viaţa fiecăruia
ştie totul, dar şi-a autoimpus să uite
întreaga noastră viaţă sau fragmente din ea
vrea să fie surprins
vrea să treacă prin aceleaşi sentimente
prin care trecem şi noi
vrea să se bucure sau vrea să fie dezamăgit
toate acestea până la momentul în care
sufletele noastre îşi iau bocceluţa cu amintiri în spate
şi se vor întregi cu el
atunci va dispărea definitiv suferinţa
atunci amintirile noastre se vor contopi
cu ale tuturor oamenilor care au plecat dincolo
cu toate amintirile lui Dumnezeu


Cuvinte nepotrivite

din timp nu lipseşte nicio secundă
toate bătăile inimii îmi sunt numărate
clepsidra se învârte la infinit
amestecând amintirile
sunt o reciclare a trecutului meu
şi o etichetă de expirare
a prezentului
mi se întâmplă
să mă trezesc în pârgul viselor
cu un gust amar de viaţă în gură
şi nişte cuvinte
încearcă să fie gânduri
întorcându-se în lacul de cleştar
al întunericului
tu nu ştiai că nemurirea mea
era ridată de cuvinte
nepotrivite?


Drumul răscumpărării

cuvintele m-au legat
cu o eşarfă de sânge la ochi
şi m-au dus departe
să-mi răscumpăr viaţa
de dinainte de dinainte
eu îmi număram paşii
şi miroseam aerul
să ştiu unde să mă întorc
atunci când visez


Orbirea trecătoare a visului

unii oameni se trezesc
cu mâinile îngheţate
bâjbâind pe întuneric
după ieşirea de smoală
prin care au intrat
în căutarea unui
suflet pereche
în căutarea unui
tărâm inocent
cu malurile scăldate
de lacrimile sincerităţii
iadul e în ceilalţi
iadul e în noi
iadul e pretutindeni
unde există minciună
să nu mai dăm vina pe Dumnezeu
pentru tot ce ni se întâmplă
binele şi răul sunt orbirea
trecătoare a visului


Pentru oamenii plictisiţi

am scris poeme pline de iubire
pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă a trebuit să-mi fac din inimă
un sicriu de flori
mi s-a scurs viaţa în cuvinte
pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă mă topeam precum ceara
iar oasele mele ardeau precum fitilul lumânării
m-am prăbuşit în abisul meu interior
pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă nimeni în afară de Dumnezeu
nu-mi arunca un colac de salvare
am zburat pe aripile imaginaţiei
pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă nimănui nu-i păsa
de umbra mea care-i cerşea infinitului
o umbră pereche
am închis ochii şi am navigat
pe oceanul nesfârşitelor naufragii
în căutarea adevărului
da, da, tot pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă nimănui nu-i păsa că eram
ca un sărut captiv între două continente de singurătate
nu-mi rămâne decât
să pecetluiesc pământul cu o cruce
aşa ca un dar de mare preţ
pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă…


Putreziciunea timpului

din carnea mea nu au mai rămas
decât câteva fâşii de singurătate
din timpul meu nu au mai rămas
decât nişte amintiri fugărite
de neiertătoarea uitare
din ochii mei nu au mai rămas
decât nişte luminiţe plăpânde
din paşii mei nu au mai rămas
decât nişte urme risipite de vânt
da, ştiu, viaţa merge înainte
cu ce a mai rămas din mine
important este ca sufletul meu
să lustruiască oasele din rastel
să fiu pregătit pentru ultima luptă
cu putreziciunea timpului


Umbră lucidă

delirul este o febră netratată a luminii
daţi-mi aşadar voie să fiu
o umbră lucidă


Un nesfârşit mister

între un cuvânt spus şi unul nespus
nu e nicio diferenţă
dacă nu există bucuria de a fi
fără această bucurie
cuvântul trece
ca o umbră peste
întinderea stearpă
a scoarţei cerebrale
nici nu e nevoie de moarte
pentru a şterge totul
din memoria celui care nu trăieşte
viaţa la timp
doar un voal negru ce se aşterne
peste amintiri
ca o cortină căzută
după ultima reprezentaţie
a unui îndrăgostit
care şi-a pierdut glasul
şi lacrimile şi inima
un gaj de fidelitate
cu infidelitatea
şi iată cum neantul
păşeşte pe vârful lumânărilor
risipind dorinţele
în timp ce ochiul galben al Lunii
priveşte omenirea
fără să clipească
da, da, nimic nu mai contează
umbrele forfotesc pe strada speranţei
neştiind încotro s-o apuce
pentru a pune stăpânire
pe un spirit mai viu
da, da, dragostea a fost ca o broască ţestoasă
leneşă şi dizgraţioasă
care şi-a depus ouăle pe o plajă pustie
doar aşa din instinctul
de supravieţuire
pescăruşul zboară
deasupra unei mări lascive
aşteptând noile vlăstare
să iasă la suprafaţă
şi astfel din această dragoste
nu mai rămâne decât
un nesfârşit mister


Cărţile necitite

atâtea cărţi necitite
ele sunt cele mai triste morminte
atâtea vieţi, atâtea pilde
atâtea mistere
de folos nimănui
în timp ce oamenii caută
doar un ascunziş mai bun
înlăuntrul propriilor ruine
în care să-şi depoziteze
frica, neputinţele
şi alte înjositoare secrete
chiar şi lacrimile care se întorc
din drumul lor firesc
otrăvind fântânile iubirii

atâtea cărţi necitite
atâţia scriitori care au ratat
învierea la mustaţă
când două mâini nevăzute
au atins coperţile
doar le-au atins
făcându-i pe scriitori
să se întoarcă în propriul
mormânt de hârtie îngălbenită

aşa cu un oftat de răsfoit
imaginar de pagini


Răsar cuvintele

fără rănile suferinţei
am fi întinderi infinite de pustiu
pe care nicio atingere
nu le-ar mai face rodnice

când sufletul alină carnea îndurerată
din crestăturile ei răsar
florile nemuritoare
ale cuvintelor

atunci şi numai atunci
poetul ca o albină harnică
trebuie să le culeagă
metafora


Fregata de cuvinte

viaţă, mă cucereşti
cu o altă iluzie despre tine însăţi
despletindu-şi visele
într-o frumoasă fregată de cuvinte
iar sufletul, acest bătrân marinar
aflat la timona ta
priveşte mereu înainte
către ţărmul unde pescăruşii
au devenit îngeri


Intrarea secretă

dragostea e o cetate
pe care n-o poţi cuceri cu atingeri
podul palmei s-a ridicat
de pe râul învolburat al sângelui
interzicând sărutul
ochii sunt ca doi soldaţi
cu arcurile întinse
părul atârnă pe ziduri
ca o flamură neagră
nimeni nu intră
în camera intimă a inimii
pretendenţii cad zgribuliţi
în prăpăstiile de ceaţă
ale refuzului
numai poetul trimite
un porumbel călător
cu poezia în plisc
cerând accesul
prin intrarea
secretă


Pasăre neagră

umbra se desprinde de mine
în fiecare seară
şi devine pasăre neagră
cuvânt de cercetat întunericul
dar se întoarce
la streaşina trupului meu
în fiecare dimineaţă
acolo unde i-a rămas cuibul
într-o zi, în cuibul ei
a apărut o umbră micuţă
care avea un dulce piuit de viaţă
iar umbra mea o hrănea
într-o îmbrăţişare
cu mici porţii de întuneric
hrană pentru o nouă
pasăre neagră


Întuneric viu

umbra-i mută pe timpul zilei
dar ascultă abisul
în care mă prăbuşesc uneori
apoi îi dă de ştire sorei sale noaptea
cu un fâlfâit de aripi amurgite:
atenţie, omul meu
e prăbuşit în abis
fă-l să se trezească la realitatea visului!
să-l ţin din nou în leagănul meu
de tristeţe neprefăcută
să îngheţăm până la
măduva întunericului
înainte ca dragostea altcuiva
să ne ardă tălpile

nu-i nicio umbră care pleacă
fără să lase-n om
un pic de întuneric viu


Respiraţia umbrei

umbra trăieşte
jumătate din viaţă
în afara omului
iar cealaltă jumătate
în interiorul lui
respirând
vise


Metamorfoza umbrei

voiam să-i mărturisesc totul
foii de hârtie
dar umbra mă trăgea de haine
mă ruga în felul ei
să-i vorbesc
de ce, umbră lucidă, spune-mi
de ce vrei să stai de vorbă cu mine?
ce-ai vrea să-ţi spun
şi nu ştii deja?
şi deodată
prin corpul transparent al umbrei
întrezăream o inimă
cum bătea
iar degetul umbrei devenise
un toc prin care sângele ei curgea
atunci am înţeles
că umbra îmi spunea în felul ei
la mulţi ani
nefiind capabilă să sufle-n lumânări
iar eu atât de fericit eram
încât nici nu mai conta
că umbra devenea încetul cu încetul
altcineva mai întunecat
decât ea


Adiere de viaţă

umbre, umbre
frunze ale întunericului
căzute la prima
adiere de viaţă
când creatorul se balansa
într-un hamac
de găuri negre
şi visa pe cineva
care era după chipul
şi asemănarea sa


Tăcut legământ

cea mai frecventă despărţire
este aceea când omul se desparte la apus
de propria lui umbră
dar tot cu ea se împacă în fiecare dimineaţă
ca şi cum ar exista
un tăcut legământ în faţa altarului
zeului Soare
iar noaptea, cel mai bun sfetnic
le aminteşte mereu de dragostea lor
ba mai mult de atât
le mai dăruieşte câteodată
şi câte o Lună plină
aşa ca un magnific
déjà-vu al nemuririi
ce va să vină


Petale de umbre

sufletul meu
aşteaptă cuminte
pe fundul unui ocean de singurătate
să cadă steaua norocoasă
a inspiraţiei

în tot acest timp
asist la spectacolul
în care moartea
dăruieşte creatorului
o floare cu petale
de umbre


Sacrificiu

umbra are o coroană
de gânduri strălucitoare
pe care i le-am dăruit
sacrificând iubirea
pe altarul singurătăţii
da, umbra este regina mea
şi mama tuturor cuvintelor
care apără regatul
tăcerii noastre
intime


Frageda îmbobocire

ura
este frageda îmbobocire
a gândurilor negre

dar când lacrimile iertării
le vor deschide florile
câţi nu se vor bucura
de frumuseţea şi mirosul
cuvintelor?


Lumina ochilor stinşi în eter

umbră, cu tine joc zilnic
foc şi apă
pe marginea drumului
care duce către marele nicăieri

când te apropii de inima mea
spun foc şi sângele
curge mai năvalnic prin vene
amintindu-ne de vremea
mult plăcutelor contopiri
cu jumătăţile noastre

când te apropii de sufletul meu
spun apă şi lacrimile
consfinţesc tristeţea
omului singur
atât de singur încât
orice umbră
l-ar părăsi
pentru alt corp

dar tu ca nimeni alta
stai întinsă
la picioarele mele
nu eşti nici pământ
nici aer

tu eşti paradoxul
singurătăţii mele
şi lumina ochilor
stinşi în eter


Ultima zi de dragoste cu umbra

umbră, haide să ne iubim
până la întuneric
înainte ca visele să ne
acapareze dorinţele
ştii tu cum
aşa cum ne iubeam
în paradis
înainte să ne ispitească
acel cuvânt interzis de la care
au pornit toate păcatele
iubeşte-mă, umbră
aşterne-ţi pe buzele mele
tăcerea ta ca un sărut abisal
răscoleşte-mă tot
cu muţenia ta sfântă
fă-mă să ard
până la cenuşa sângelui
înainte ca genele
să mă vândă morţilor
pentru o ultimă
iluzie


Imn umbrei
(colaj)

sunt o scânteie prinsă între două umbre
umbra celui ce sunt şi umbra
celui care-am fost cândva

aventura mea a-nceput
într-o noapte tăcută în care fierbinţi
mi-erau dorinţele şi lacrimile reci

pe atunci visam ca Soarele
să-mi dezlege umbra de picioare
să rătăcesc printre stele...

dar ştiam că umbra mea
acest câine cu limba tăiată
acest profanator al mormântului meu viu
acest detectiv al morţii angajat
în urmărirea sufletului meu ziler
această fantomă a morţii eterne
care mă urmărea la tot pasul
avea nevoie de paşi să respire
o bătaie de inimă

astfel am rămas în coconul
viselor mele nesfârşite
eram precum un înger
care se năştea captiv
ca o lumină pe coridorul umbrelor

da, da, nu mi-am imaginat
niciodată umbrele ca fiind
îngeri păzitori îndreptându-ne paşii
spre lumea în care ne-am născut morţi
şi-n care ne întoarcem căutători de fericire

eram doar clona umbrei mele
ne-mbrăţişam în jocuri de cuvinte simple
ne-ascundeam în jocuri de lumini
şi de imagini succesive
privind cum pe retina mea
îşi făcea cuib umbra unei păsări de pradă

degeaba îmi întrebam umbra
de ce îmi ţine în continuare de urât
de ce nu pleacă, să tragă cu urechea
la ce se spune despre
mântuirea mea
pur şi simplu mă ignora

iar eu nu puteam decât să privesc
alte umbre istovite
imprimate prea adânc în lumină
în timp ce prin gând îmi trecea un copil
crescut la periferia memoriei

astfel am devenit sclavul aceleiaşi cărţi
şi umbra unui munte de om
înălţat la ceruri

dar în înaltul cerului meu
erau doar păsări de pradă
iar eu stăteam cu capu-n pământ
şi le priveam doar umbrele
rotindu-se-n jurul meu
ca într-o horă
a morţii

anii treceau, eu sălăşluiam
în memoria paşilor mei
în memoria fiecărei amprente
în memoria umbrei
ce m-aştepta cuminte
lungită în nesăpata şi nesătula gură de pământ

degeaba încercam s-o întemniţez
într-un contur epidermic
căci patima imperfecţiunii se preschimba
într-o lacrimă pe care o vărsam peste lume

cândva mă întrebam
dac-aş putea plămădi din pământ, suflare şi lacrimi
din întuneric şi lumină, din fericire şi patimi
un trup şi o umbră?
celui viu i-aş fi spus bărbat şi l-aş fi lăsat să se joace
să vorbească cu a sa inertă jumate

şi mă întrebam în continuare
dac-aş putea face două lumi diferite
care să se atragă şi să se evite
nedorind să se cunoască vreodată
o lume de oameni şi o lume de umbre
trăind şi murind totodată

tot întrebându-mă şi iar întrebându-mă
m-am întâlnit cu Iisus
venea de departe, de foarte departe
dintr-o direcţie opusă
am făcut de îndată picnic la marginea drumului
i-am prezentat „credincioasa” mea umbră
el mi-a prezentat nevăzuţii săi îngeri
apoi şi-a scos desaga cu prescură
iar eu mi-am scos inima din piept
şi o priveam în palmele sale
cum bate, cum bate…

ce să vă mai spun despre mine?
în prezent nimic nou sub Soare
doar o umbră descheiată la şireturi
cu mâinile-n buzunare
şi şapca trasă bine pe cap
o umbră fără glas, fără nume
o umbră rătăcită prin lume
căutând un om descheiat la şireturi
cu mâinile-n buzunare
şi şapca trasă bine pe cap
un om care trecuse cu o zi înainte
prin răspântia viselor
un om care vărsase o lacrimă
la troiţa umbrelor

un om care acum poate simţi toate cuvintele
rămase pe drumuri
strivite de paşi, înghiţite de umbre
ascunse de gura lumii
ascunse de nevoile imperative
ale unei iubiri cu dinţi ascuţiţi

un om care ascultă foşnetul ierbii
leagănul de lemn
plânsul subţiat
de închiderea pleoapei
umbra apropiindu-se-ncet
ca o ghilotină
cu aripi

da, da, oricât de pustii ar fi vieţile
ca nişte străzi pe care doar praful mai circulă
ne dăm întâlnire cu umbrele
şi mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor

mergem încolonaţi, oameni şi umbre
fiecare ne dorim să fim altceva
într-un final şi unii şi alţii
suntem îngeri şi păsări negre
pe cerul din gura unui mort celebru

da, da, astfel s-a născut poetul
în văzul lumii indiferente
când totul era repetitiv şi numai durerile
coborau până la rădăcinile umbrei

când sufletul meu, şarpe de aer
se strecura printre alte umbre speriate
printre alte umbre răstălmăcind necuprinsul

în timp ce moartea se plimba graţioasă
ca o lebădă neagră
creând o atmosferă apăsătoare
ca şi cum cineva îmi punea impozit pe suflet
iar respiraţiile erau din ce în ce
mai greu de plătit

iar acum foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent
acest sandviş cu singurătate între două felii de timp
pe care tot cu umbra trebuie
să-l împart frăţeşte


Profetul întunecat al lucidităţii eterne

în singurătate
umbra este mai preţioasă
decât aurul negru al pământului
chiar dacă nu arde
chiar dacă nu întreţine căldura
ea este profetul întunecat
al lucidităţii eterne
ea prevesteşte poemul fără de sfârşit
al sufletelor întoarse
la marele creator

am ales umbra
renunţând la o mie şi una de nopţi
am ales umbra
să mă fericească pe drumul
sinuos către stele
umbra care niciodată
nu se înspăimântă
de cuvintele mele abia mijite
din gânduri apocaliptice


Nevăzute mâini

cunosc o umbră
care se umple zi de zi
de cuvinte nerostite
o umbră care nu i-a cerut niciodată
sufletului meu o cană de apă
şi nici măcar o singură lacrimă
o umbră care face parte din regimentul
celor mai buni cititori de gânduri
şi care mă strânge cu nevăzute mâini
la sânul ei şi mă alăptează
cu întuneric


Fericirea mea

fericirea mea
e un cer fără stele
redus la dimensiunea
unei umbre

un cer pe care-l explorez
în fiecare zi cu viteza
gândului

iar mai târziu
când cerul dispare
în jobenul nopţii

mă aşez în faţa foii de hârtie
şi refac în cuvinte
toate traseele pe care
am călătorit


Al şaptelea râu

există şase râuri care separă
infernul de lumea viilor
şi un al şaptelea râu
care-mi izvorăşte de sub tălpi
şi mă poartă spre lumea veşnică
a lucidităţii creatoare
dar râul acesta se întoarce
uneori în amonte
îmi gâdilă uşor tălpile
cât să le ridic
apoi, ca un prestidigitator
îmi intră pe sub piele
şi circulă pe acelaşi drum cu sângele
îmi intră prin creier
prin inimă şi prin plămâni
pentru o clipă se opreşte
lângă sufletul meu trist
ca o salcie plângătoare
şi oftează


Stânca neagră

cu lanţurile iubirii
mă voi lega de o stâncă neagră
care răsare din pământ
la revărsatul zorilor
şi voi aştepta noaptea
să mă îmbălsămeze
cu vise


Dialog între omul simplu şi poet

mă doare coloana, spune omul simplu
omul îndurerat, omul care deseori
locuieşte în mine

în interiorul meu creşte
arborele paradisului
spune poetul
chiar acum îmi înfloresc
mugurii transcendentali
ai iubirii

şi cum scapi de durere, poetule?
cum scapi? întreabă omul simplu
căci tot cu lacrimi şi sânge
îţi înfloresc mugurii

iar poetul răspunde:
ştii, eu văd viaţa ca un film despre
izbânda metaforei si a muzicii
asupra oricărei suferinţe
extrag coloana sonoră a filmului
şi îmi fac singur transplant
de muzică în interiorul
suferinţei mele
sau scot ţipete mute în faţa foii de hârtie
şi scriu o poezie mai rezistentă ca un bloc de beton
apoi îi extrag scheletul
şi îmi fac singur transplant
de metafore în interiorul
suferinţei mele

cu alte cuvinte
spui că muzica şi poezia
sunt mai vindecătoare decât
orice bisturiu? întreabă omul simplu
omul îndurerat, omul care deseori
locuieşte în mine

ai înţeles, răspunde poetul
ai înţeles, dar trebuie să ştii
că orice ai face
nu poţi fi poet
tot timpul
trebuie să fii inspirat
iar inspiraţia nu vine
când vrei tu

iar omul simplu
îi spune poetului
mângâindu-i fruntea:

dacă nu pot fi poet tot timpul
măcar să fiu, prin ceea ce fac
pe placul lui Dumnezeu


Dansul fulgilor de întuneric

şi dragostea, ce e dragostea
până la urmă?
e oaza din pustiul cărnii?
e mirajul?
e insula pe care naufragiem
şi plângem fără ca lacrimile
să ne ţină de sete?
e cerul nopţii spre care privim
luminile unor absenţe?
e râul care izvorăşte din inimă
şi se prăvăleşte în cascada
viselor aproape reale?

le mulţumesc zeilor
care au populat cu umbre
singurătatea dintre noi
umbre care dansează
atunci când oamenii
trec indiferenţi
unii pe lângă alţii

da, umbrele stau cu urechile
lipite de pământ
ascultă ritmul paşilor
noştri grăbiţi

şi dansează
dansul fulgilor
de întuneric


Miracol inutil

degeaba despart
marea albă
în două
cu pixul meu magic
singura care vrea
să fie salvată
odată cu mine
e umbra


Cea dintâi cruce

umbră, îţi vând gândurile mele
pentru încă treizeci de zile
în care să-mi rătăcească sufletul
prin gara ta pustie
aşteptând trenul unei iubiri
neverosimile

măcar atât poţi face şi tu
mulţumindu-mi
că te port printre oameni
fără să-ţi trădez
adevărata natură

sau crezi că nu ştiam
că tu eşti cea dintâi cruce
răsărită din pământ?


Neputinţă

umbra este singurul martor
al copilăriei mele
singura noapte fără vise
în care îmi ascund gândurile
şi singurul viitor
pe care îl pot cunoaşte
fără să-l trăiesc
şi fără să-l pot schimba

căci nu mă pot strecura
printre oameni
ca să mă lepăd de umbră
aşa cum şarpele îşi
leapădă pielea

şi nici nu pot zbura
atât de sus încât
să nu mi se vadă umbra

iar cu aripile de împrumut
ale fluturelui care polenizează
lumina stelelor

îmi pot împodobi
doar cuvintele


Mesaj într-o carte

umbra mea pare tristă
ca o corabie eşuată
pe ţărmul insulei
cu un singur locuitor
poate că plecase cândva
în căutarea altcuiva
şi m-a găsit
fără să vrea
tocmai pe mine

ce să facem acum?
ne avem doar unul pe altul
uite, voi scrie o carte
despre singurătatea noastră
şi-o voi arunca în marea de oameni
aşa cum naufragiatul îşi pune
ultima speranţă
în mesajul din sticlă
rugându-se curenţilor s-o ducă
în direcţia potrivită

poate cineva va citi această carte
şi va porni înspre noi
să ne îmbrăţişeze

dar umbra tace precum crucea
unui catarg alunecând în adâncul mării
probabil că are nişte relaţii sus puse
precum îngerii pescăruşi
şi ştie mai bine ca mine
cât timp va trece
până când insula noastră
va fi cartografiată


Vorbitor în numele umbrei

între greşelile trecutului
şi teama de necunoscut
echilibrul meu absolut
este umbra

nimic nu poate umple
de spaimă
inima mută a umbrei

nimeni nu poate fi
atât de tolerant
şi atât de înţelegător
precum umbra
în faţa ei am deschis larg pleoapele
cu ea am învăţat să comunic
prin limbajul trupului
şi prin gânduri
doar de noi ştiute

prin ea am renăscut
ca o pasăre neagră
devenind vorbitor
în numele umbrei


În spatele meu

au încercat să mă dărâme
ca într-un joc cu şapte pietre
au încercat să mă năruie
ca pe un castel de nisip
au încercat să mă dezrădăcineze
cu un torent de ură
dar mereu, în spatele meu
umbra îmi ţintuia tălpile
şi la fiecare cădere
tot ea mă ridica
precum un resort

umbra a fost
îngerul meu lucid
trimis de Dumnezeu
prin raza de lumină

şi chiar dacă a fost
la înfăţişare precum o apă
neagră şi adâncă
precum abisul
din ea a sărit
un peşte de aur
cuvântul
rugându-mă să-l las să trăiască
în lumea întunecată a umbrei
dăruindu-mi în schimbul
vieţii sale veşnice
câteva poeme
de împlinit
sufletul


Continente

sunt două continente
între care sufletul meu călătoreşte
atras de nevoia cunoaşterii
continentul alb al hârtiei
şi continentul negru al umbrei
iar femeia, da, femeia
e continentul
în care mi-am îngropat
iubirea
ca pe un sâmbure
din care va răsări
nemurirea


Judecata de acum

nu cred în Judecata de Apoi
judecata mea e acum
e un proces al conştiinţei
stau în faţa voastră şi citesc
propriile mele poeme
iar umbra mi-e martor
şi verifică tot ce vă spun
înspre binele meu
înspre binele vostru

am încercat prin cărţile mele
să-mi salvez sufletul
şi nu sunt numai eu cel care
a încercat acest lucru
iar umbra mea vă poate confirma
câte spirite înalte
dar de multe ori neînţelese
a însoţit pe acest pământ
poate că o parte din sufletul lor
se regăseşte în mine
poate că ceea ce scriu sunt amintiri
din altă viaţă
poate că o parte din mine şi din ei
se regăseşte deja în voi
şi nu ştiţi

nu trebuie decât să citiţi
şi să găsiţi cuvintele care deschid
porţile inimii şi ale sufletului

nu trebuie decât
să citiţi


Mă conformez banalului

nu am timp
să-i spun fiecărui om
ceea ce sunt, ceea ce cred
ceea ce simt

oricum, prea puţini
vor fi interesaţi
prea puţini vor înţelege
astfel, scriu şi mă las
în voia legii rezonanţei universale

(excepţia este omul care îmi citeşte poemele
chiar acum şi urmează să vă spună
cum stau lucrurile mai pe înţelesul vostru
dar şi cu el tot prin voia legii rezonanţei universale
m-am cunoscut)

iar în viaţa de zi cu zi
mă conformez banalului
chiar acum îi spun umbrei
că trebuie să socializeze
şi să facă schimb de tăceri
şi îmbrăţişări cu alte umbre

poate că totul are un sens
iar umbrele vor reuşi cândva
prin marea lor înţelepciune
să ne deschidă ochii


Lipseşte un poem

din această carte imperfectă
nu lipseşte decât un poem

este vorba despre
poemul fără de sfârşit
pe care îl scrie umbra
atunci când visez

eu nu am scris
decât nişte frânturi
care sper să vă trezească
interesul

asta dacă nu cumva
şi interesul visează
iar umbra lui scrie
poemul materialismului
fără de sfârşit


Potopul lacrimilor negre

umbra e lacrima neagră
a tristeţii
care dărâmă castelul de nisip
al iluziilor

dar şi ea, ca orice lacrimă
ajunge să fie înghiţită
de pământ

acesta nu este decât începutul
va veni o vreme
când pământul nu va mai suporta
atâtea lacrimi negre
iar oamenii vor sfârşi în urma
celui de-al doilea potop

dintre toate umbrele
una singură va avea chip de om
şi va conduce corabia cărţilor de poezie
până când potopul
se va opri

după aceea
toate cărţile se vor deschide
sub adierea unui suflu
divin

şi toţi poeţii vor învia
şi toate metaforele sublime
ale poeziilor

vor aduce al doilea paradis
pe pământ


Umbra cu ochii albaştri

aş fi vrut să fii
mai bun cu mine, tată
să mă-nveţi ce înseamnă sufletul
sentimentele
aş fi vrut, dar nu te condamn
ai fost la rândul tău
un suflet orfan
care şi-a căutat de unul singur
drumul în viaţă

acum eşti doar o umbră
cu ochii albaştri
care mi se arată în vis
atât a mai rămas din tine
un cer infinit închis
în doi ochi albaştri

nici mâinile tale titanice
nici pieptul puternic
pe care adormeam ascultându-ţi
bătăile atât de liniştitoare ale inimii
crezând că nu vei muri niciodată
nici vocea aspră şi scurtă
de neînfricat lider
care acum mi se pare
prima notă din simfonia neterminată
a transformării mele

cât mi-aş dori tată
să te văd întorcându-te
la ora 17 de la serviciu
să mai caut bomboane
prin buzunarele hainelor tale
să-ţi aduc o cană cu apă la pat
să mă iei din nou la grădină
să muncim pământul şi să ne bucurăm
de roadele sale
cât mi-aş dori să strigi iarăşi
pe terenul de rugbi
încurajându-mă să marc un eseu
cât mi-aş dori să-mi citeşti poemele
să-mi cunoşti femeia pe care o iubesc
şi să-mi ţii în braţe fetiţa
cu ochi albaştri
nimic nu a fost în zadar
privind ochii copilului meu
mă gândesc la toate sentimentele
şi la sufletul pe care n-ai reuşit
să le transpui în cele mai
blânde cuvinte

dar poate că tocmai acesta
este paradoxul poeziei mele

eu sunt continuarea a tot ce
nu ai reuşit tu să faci
aşa cum copilul meu este
continuarea a tot ce
nu voi reuşi eu să fac

ochii noştri albaştri
ne vor aduce mereu aminte
unde am fost, unde suntem
unde am rămas
şi unde vom ajunge
să ne întâlnim
cerurile


O nouă viaţă cu umbra

s-au spus multe poveşti
pe acest pământ
despre poet şi umbra sa
dar până acum
nimeni nu şi-a imaginat
că ei vor trăi o nouă viaţă
într-o carte de poezii

după ce veţi termina de citit
şi veţi închide coperţile acestei cărţi
să nu fiţi trişti, să nu plângeţi
poetul şi umbra sa vor fi
mereu fericiţi

vă rog doar să vă gândiţi mai mult
la umbrele voastre
să le trataţi cu respect
şi să le iubiţi aşa cum vă iubiţi
pe voi înşivă

atât am avut
de zis


Fluture cu aripi de cuvinte

epilog: mai există speranţă
atâta speranţă cât
codul de bare al umbrelor
verificat de lumina
colorată a curcubeului


umbra este prima
treaptă spre lumină
şi ultima

apoi avem de ales căderea
zborul sau aşteptarea

tot aşteptând mi se pare uneori
că umbra este o neagră omidă
care se târăşte la picioarele mele
înghiţind verdele din jur
înghiţind chiar şi pământul

atunci mă rog să devină
un fluture cu aripi de cuvinte
care să nu se topească precum
aripile lui Icar

un fluture care să-mi poarte sufletul
spre lumile veşnice presimţite
în poemele mele

spre lumile logosului
originar

 

Repere critice:

« Nu-l cunosc personal pe autorul volumului de faţă, ceea ce înseamnă că portretul interior pe care voi încerca să-l schiţez e construit exclusiv pe baza poeziilor pe care el le scrie. Rar se întâmplă să ai parte de un asemenea privilegiu; în general, eul fizic interferează abuziv cu cel poetic, şi nu de puţine ori chiar ajunge să-l ecraneze sau să-l înlocuiască. Nu e şi cazul rândurilor de acum, născute oarecum dintr-un pariu personal cu o bătaie mai lungă: ştiam că Ionuţ Caragea publicase multe volume până acum (cel de acum, Cer fără scări, este al 27-lea, dacă am numărat bine!), citisem ciclul SF scris de el despre Uezen şi, mai ales, volumul său dedicat literaturii virtuale aparţinătoare „generaţiei” Google şi eram curios să fac cunoştinţă în mod direct cu unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent România. Un personaj complex, egocentric şi orgolios, cu o retorică lirică şi autoscopic-eseistică pe măsură. Ne-am tot obişnuit cu poeţi modeşti, sau cu unii care mimează smerenia în versuri gâtuite, ca pe un exerciţiu de autoflagelare publică. Caragea nu face parte din nici una dintre aceste categorii, scriind cu preţul unei singurătăţi dobândite prin repudiere (...) De la avangardiştii impenitenţi sau de la Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu puşca) n-am mai citit asemenea provocări, care pot stârni exasperare într-o cultură betonată de cuminţenie. (...) Nu suferinţa trebuie să i-o arăţi lui Dumnezeu, pentru a merge în întâmpinarea Lui, nu rănile şi nu mizeria, ci vocaţia ta de curăţenie, de pozitivitate şi de sublim, în care sordidul nu are ce căuta. E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune. Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de cucernicie creştină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul... »
(Prof. Univ. Dr. Ştefan BORBÉLY, în revista Convorbiri literare, 2014)

« E o reconstrucţie biografică scrupuloasă, asistată de o memorie acută, aproape de verva detaliilor şi a preciziei, şi proiectată în convenţia unui dialog introspectiv, un fel de divan, doar că nu al sufletului cu trupul, ci al poetului cu propria conştiinţă (sau, cum zice autorul, cu propriul ”gînd” ca daimon). (…) Dialogul autobiografic e presărat cu salturi în poezie, dar aceste intercalări de poeme nu şi-au propus să fie o antologie ilustrativă pentru drumul parcurs de Ionuţ Caragea; ele se produc acolo unde temperatura afectivă a discursului anamnetic şi introspectiv pus pe două voci se ridică şi e nevoie de o sublimare a lui. (…) E o confesiune de sine cu miză decisivă pe ”sinceritate”, pe acurateţea concretă a peripeţiilor şi pe interpretarea lor în orizontul unui destin. Ionuţ Caragea îşi retrăieşte scriptural biografia, nu doar şi-o reaminteşte, în sensul că plonjonul în amintire e atît de adînc şi de ”imediat” încît pasajele reamintite par de-a dreptul retrăite. (...) Pe ”sinceritate” şi sacrificiu pune Ionuţ Caragea mare bază, oricît de anacronic ar suna aceste exigenţe maximaliste. Ele vor să fie însă rigori de ontologizare a poeziei – şi aici poetul are tot dreptul şi toată dreptatea. Mai ales că el crede şi în misiunea salvifică a poeziei, în puterea ei vindecătoare, nu numai în ”acoperirea” ei existenţială... (…) E o ”poveste” autentică, cu ritm evenimenţial şi cu o analiză retrospectivă care nu tinde să falsifice datele iniţiale ale realului. Ce-i drept, viaţa lui Ionuţ Caragea şi are destulă materie epică, de la performanţele sportive la exil şi reîntoarcere - un fir întins şi tensionat pe de o parte de elanurile şi frustrările amoroase, pe de altă parte de religia poeziei. (...) În maniera romantică a revărsării de suflet scrie, cu multă candoare confesivă, şi Ionuţ Caragea, făcînd doar un pas de la trăire la scriere. În acest concept, decepţiile sau înflăcărările se varsă direct în versuri iar filtrul dintre trăit şi scris e tot mai subţire. Asta şi atunci cînd materia inspirativă o constituie suferinţele, frustrările şi angoasele, şi atunci cînd poetica se ”pozitivizează” şi vede/simte miracole peste tot… (...) E o biografie ”semnificativă”, nu doar cu epos, ci şi cu o simbolistică a semnelor revelatoare. O biografie în care ”semnele” apar tot mereu, ca şi cum ea ar fi pusă pe calea unui destin şi îndrumată într-acolo de o putere care-i semnalizează poetului în toate momentele de cotitură sau criză. (...) …De la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. »
(Prof. Univ. Dr. Alexandru Cistelecan, în revista Familia, 2015)

« S-a creat o falsă impresie asupra drumului ales în literatură de „nouămiişti” şi „douămiişti”, ca variantă degradată, în pornografie şi scatofilie, a postmodernismului. Talentele autentice au ales altceva. Adrian Botez, cel mai pătrunzător comentator al lui Ionuţ Caragea, îl consideră un „neomodernist” care a găsit calea transmodernismului. Şi ca scriitură, într-adevăr, Ionuţ Caragea a ţinut să se diferenţieze atât de vechii textualişti, cât şi de „naturalismul” fiziologic al colegilor de generaţie. Stilul său este remarcabil prin economia mijloacelor de expresie, reuşind să fie expresiv prin sprinteneala cuvântului, prin dramatism dialogic, punând, în acelaşi timp, la lucru un idiom science-fiction care nu abuzează de ermetism scientist. Dar cel mai important semn al apropierii de ethosul transmodern ţine de viziune asupra lumii. Scriitorul nu ezită chiar să-şi exprime intenţia optimistă asupra umanităţii, considerând, bunăoară, în interviul amintit: „Îmi place să cred că un scriitor poate contribui la crearea unei lumi mai bune.” Declaraţii de acest fel sunt tot mai rare din partea scriitorilor izolaţi în narcisismul lor funciar. (...) Partea originală a imaginarului lui Ionuţ Caragea este viziunea unui univers postapocaliptic, transmundan, transportat integral în virtualitate, ca supremă inconsistenţă ontologică. O utopie negativă care nu pierde totuşi un ultim contact cu matricea. »
(Prof. Dr. Theodor CODREANU, în revista Oglinda literară, 2015)

« Cea de-a doua carte, apărută tot la editura ieşeană Stef, cu titlul „M-am născut pe Google”, a impus rapid un poet de mare forţă ideatică, constructor de stări lirice, aflat pe drumul descoperirii marii poezii. (…) Poet de o forţă debordantă, tumultuos şi temperamental, Ionuţ Caragea face ca poezia să ţâşnească precum apa bogată în săruri din gheizere fierbinţi. Cărţile sale dau impresia unei stări poetice neîntrerupte şi, mai ales, dau impresia că poetul scrie un poem fără de sfârşit. În 2007, a mai publicat încă două cărţi de hârtie: „Donator universal” (Editura „Stef”, Iaşi) şi „Omul din cutia neagră” (Editura „Fides”, Iaşi). Poemele din cartea „Negru Sacerdot” (Editura „Fides”, Iaşi, 2008), pe marginea căreia încercăm cuvinte de predoslovie suavă, îl înfăţişează pe tânărul Ionuţ Caragea ca pe un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nu mai îndrăznesc. (…) Transmigrat prin acest volum, Negru Sacerdot, spre adevărurile simple, spre cântecul primordial, spre dicţiunea presocratică a ideilor lirice, Ionuţ Caragea îmi întăreşte credinţa că prin căutările sale în care-şi poartă harul, prima sa problemă este Poezia, iar ultima, tot Poezia. (…) De altfel, poezia lui Ionuţ Caragea e traversată de o febră a căutării, de o cohortă de nelinişti, o nemulţumire fiinţială şi o angoasă de fond, atribute ale poetului blestemat al acestor timpuri agresive. (…) O nouă carte de poeme semnată de unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste, Ionuţ Caragea, apărută în 2012 la editura ieşeană „Fides”, are drept titlu „Patria la care mă întorc”. Ionuţ Caragea e un poet cu destin, unul din marii blestemaţi la înalta frazare lirică. I-am urmărit traiectul poetic de la „M-am născut pe Google” (2007) şi până la această carte densă, de o forţă lirică neobişnuită şi o unitate stilistică (blazon Ionuţ Caragea) care impresionează. Adică vreo paisprezece cărţi-spectacol care definitivează profilul unui poet. Spuneam şi altădată că Ionuţ Caragea e un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nici nu îndrăznesc. Descopăr astfel un virtuoz al versului liber, dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat într-o metafizică originală. Se poate cita din fiecare pagină a cărţii, cu aceeaşi bucurie a descoperirii poetului autentic. (…) Poet tragic în esenţă, desfăşurând pe paginile de până acum scenarii originale, atacând temele mari (dragostea, moartea, patria ca locuire, neantul, abisul fiinţial), Ionuţ Caragea îşi pune în fiecare text pecetea originalităţii şi, inventiv, nonconformist, se autointitulează generatorul unui nou curent literar: Curentul Generaţiei Google. »
(Daniel CORBU, în revista Mişcarea literară, 2015)

« Reîntors acasă, prolificul şi provocatorul Ionuţ Caragea, un literat atipic, dezlănţuit într-o abundentă producţie (versuri, aforisme, eseistică, proză SF) vrea să rescrie lumea. Descoperă, îngrijorat, că „este atâta poezie în jurul meu / încât niciodată nu voi avea timp să o scriu”; în plus, mintea este „trădătoare de suflet” şi, cu fiecare cuvânt încredinţat cimitirului alb, pierde câte „o picătură de viaţă”. În fond, „extremistul” Ionuţ Caragea refuză cuvintele-decoraţii, ştie că moartea este o „prezenţă invizibilă / care ne locuieşte în fiecare clipă”; nu-i înţelege pe cei care, temători, nu sunt capabili de a dărui, oblojind suferinţa din jur. „Născut” pe Google, cum ne anunţa într-un mai vechi volum (editura Stef, Iaşi, 2007), poetul caută, cu o cucernicie sinceră, locul spovedaniei. Şi în Cer fără scări / Ciel sans escalier (eLiteratura, 2014), împătimitul navigator, trudind la un „piedestal de cuvinte”, caută mirificul lumii, nu fericirea-cobai. Şi nici mizerabilismul din jur. Veritabil „atlet al poeziei”, cum îl vedea Jacques Bouchard, un „bard cosmic liber”, ghidat de orgoliu, cum îl definea rafinatul Ştefan Borbély într-o densă prefaţă, Ionuţ Caragea se (ne) întreabă: „şi dacă pică serverul mai sunt poet”? (v. Disconnect). Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmând a fi „redescoperit”. Chiar dacă „realitatea virtuală”, aplatizând relieful axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lăsând biete urme scriptice destinate „coşului”. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este „o trecere de pietoni / între viaţă şi moarte” (splendid spus!). Iar dedicaţiile sale lirice, dobândind un înţeles soteriologic (cf. Ştefan Borbély), nu lasă loc echivocului: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj / într-un cer fără scări”. »
(Prof. Univ. Dr. Adrian Dinu RACHIERU, în revista Convorbiri literare, 2015)

« Poetul prezentului nu doreşte să delecteze vreo domniţă leneşă, ci să-şi atragă cititorii la această existenţă obiectivată în autocreaţie printr-un limbaj care, ca şi la Urmuz sau Marin Sorescu, sparge clişeul comunicării pentru a evada în joc al combinaţiilor ingenioase : “nu aştepta cuvinte care să-ţi aline suferinţa/ şi să te poarte pe valuri/ nu aştepta atingerea mea drept/ mântuire/ târâie-ţi paşii pe dealul Golgotei/ de bună voie şi nesilit de nimeni.” Dacă Lucian Blaga distingea rolul pur ornamental al tropismelor de cel revelator (metafore cognitive), Ionuţ Caragea pare interesat de un heideggerian act poetic al devenirii întru fiinţa mai profundă, inteligibilă. (…) Recontextualizând cu spirit jucăuş şi inventiv formule de limbaj asociate unor situaţii tipice, poetul ne aminteşte adesea de Marin Sorescu, neabandonând nici poza iniţiatului orfic sau tentaţia rostirii aforistice: “poezia e o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte.” »
(Prof. Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în revista Contemporanul, 2014)