moto: "Adevărul aşteaptă precum o umbră despre care evităm să vorbim. O
umbră care continuă să ne şoptească rugăciunile." (Ionuţ Caragea)
Perplexanta prezenţă
poetul este lacrima de foc
curgând pe obrazul pământului
şi biciul de flori
plesnind
peste coama răvăşită
a timpului
poetul este praful de puşcă
al stelelor
şi cântecul de leagăn
al tuturor sufletelor
oarbe
poetul este ochiul
care îi lipseşte ciclopului nopţii
şi ochiul care îi lipseşte
ciclopului zilei
poetul este perplexanta prezenţă
pe covorul roşu
al propriului sânge
braţ la braţ
cu doamna moarte
spunându-i ceva la ureche
zâmbindu-le apoi celorlalţi
ca şi când
i-au mai rămas
multe vieţi de trăit
Eu simt şi presimt dumnezeirea
poetei Ana Blandiana ca replică la poezia Rugăciune
Dumnezeu al infinitului
al destinelor infinite din care fiecare Om
îşi alege unul singur
destin care la rândul lui
se schimbă în orice fracţiune de secundă
la orice gând, la orice cuvânt, la orice întrebare
la orice bătaie de inimă
la orice sentiment şi la orice răscruce de drumuri
Dumnezeu care ai dăruit fiecărui Om
câte un univers, dar ai făcut deosebirea
dintre toate aceste universuri paralele
printr-o frecvenţă pe care o numim în fel şi chip
uneori fiind iubire prin potrivire
alteori fiind absenţă sau singurătate
Dumnezeu care ştii dinainte
tot ce i se va întâmpla fiecăruia
dar care ţi-ai autoimpus să uiţi
eu simt că nu eşti tu responsabil pentru alegerile noastre
că nu tu schimbi raportul dintre bine şi rău
tu doar ne-ai oferit totul la îndemână şi ne urmăreşti
cum ne perindăm prin posibilităţi şi alegeri infinite
eu simt că tot ce ni se întâmplă
este o consecinţă a tuturor schimbărilor
din interiorul nostru
eu simt că moştenim energii
care se transmit din generaţie în generaţie
că însăşi natura se schimbă
în funcţie de micile sau marile noastre interese
Dumnezeu al întregului şi al diviziunii
al sufletului şi al particulei de suflet numită Om
eu presimt că atunci când voi muri
voi scăpa de carnea şi mintea
care se chinuiesc să înţeleagă totul
din punct de vedere liniar şi mai puţin ciclic
mai puţin cuantic, franjuri, valuri, pliere
mai puţin călătorii prin găuri negre şi găuri de vierme
contracţii şi decontracţii ale universului
la fel cum uterul unei femei încearcă să ne introducă
pe scena vieţii printr-o fantă de lumină
le fel cum coboară hoţii ştrengari
din turnul transcendental al lumii de dinainte
cu inima în mâini
agăţaţi de cordonul ombilical
pe care însăşi moartea îl taie cu lăcomie
exact atunci când atingerea pământului
eliberează strigătul naşterii
Dumnezeu al amintirilor, al panopliilor
cu care ucidem plictiseala
Dumnezeu al viselor, al porţilor
care se deschid înaintea noastră
invitându-ne în sala de oglinzi
ale vieţilor netrăite sau trăite deja
Dumnezeu al fiului care a venit printre noi
pentru a ne aminti că toţi suntem unul şi acelaşi
parte şi întreg, timp şi nontimp, moarte şi eternitate
părinte şi copil, succesiune şi simultaneitate
dimensiune şi pluridimensiune
eu simt, Dumnezeule, cum mă ridic la pătrat
şi sunt egal cu tine
Dumnezeu şi-a autoimpus să uite
cine poate şti
care a fost cu adevărat motivaţia lui Dumnezeu
atunci când ne-a creat
ştiind dinainte tot ce va urma?
cine poate şti
care este reacţia lui
atunci când ne despărţim de persoanele iubite
atunci când suferim de singurătate
atunci când ne îmbolnăvim de boli incurabile
chiar şi la vârste foarte fragede
atunci când murim în burta mamei
atunci când ne ucidem confraţii
atunci când ne sinucidem
atunci când cei dragi îşi dau neputincioşi
sufletul în braţele noastre?
e uşor să dăm vina pe Dumnezeu
pentru toate relele
e uşor să găsim pe altcineva responsabil
decât pe noi înşine
noi cei care prin toate alegerile noastre
facem orice rău posibil
eu cred că Dumnezeu
ne cunoaşte destinele infinite
ştie ce se va întâmpla în orice moment
ştie cum se schimbă viaţa fiecăruia
ştie totul, dar şi-a autoimpus să uite
întreaga noastră viaţă sau fragmente din ea
vrea să fie surprins
vrea să treacă prin aceleaşi sentimente
prin care trecem şi noi
vrea să se bucure sau vrea să fie dezamăgit
toate acestea până la momentul în care
sufletele noastre îşi iau bocceluţa cu amintiri în spate
şi se vor întregi cu el
atunci va dispărea definitiv suferinţa
atunci amintirile noastre se vor contopi
cu ale tuturor oamenilor care au plecat dincolo
cu toate amintirile lui Dumnezeu
Cuvinte nepotrivite
din timp nu lipseşte nicio secundă
toate bătăile inimii îmi sunt numărate
clepsidra se învârte la infinit
amestecând amintirile
sunt o reciclare a trecutului meu
şi o etichetă de expirare
a prezentului
mi se întâmplă
să mă trezesc în pârgul viselor
cu un gust amar de viaţă în gură
şi nişte cuvinte
încearcă să fie gânduri
întorcându-se în lacul de cleştar
al întunericului
tu nu ştiai că nemurirea mea
era ridată de cuvinte
nepotrivite?
Drumul răscumpărării
cuvintele m-au legat
cu o eşarfă de sânge la ochi
şi m-au dus departe
să-mi răscumpăr viaţa
de dinainte de dinainte
eu îmi număram paşii
şi miroseam aerul
să ştiu unde să mă întorc
atunci când visez
Orbirea trecătoare a visului
unii oameni se trezesc
cu mâinile îngheţate
bâjbâind pe întuneric
după ieşirea de smoală
prin care au intrat
în căutarea unui
suflet pereche
în căutarea unui
tărâm inocent
cu malurile scăldate
de lacrimile sincerităţii
iadul e în ceilalţi
iadul e în noi
iadul e pretutindeni
unde există minciună
să nu mai dăm vina pe Dumnezeu
pentru tot ce ni se întâmplă
binele şi răul sunt orbirea
trecătoare a visului
Pentru oamenii plictisiţi
am scris poeme pline de iubire
pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă a trebuit să-mi fac din inimă
un sicriu de flori
mi s-a scurs viaţa în cuvinte
pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă mă topeam precum ceara
iar oasele mele ardeau precum fitilul lumânării
m-am prăbuşit în abisul meu interior
pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă nimeni în afară de Dumnezeu
nu-mi arunca un colac de salvare
am zburat pe aripile imaginaţiei
pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă nimănui nu-i păsa
de umbra mea care-i cerşea infinitului
o umbră pereche
am închis ochii şi am navigat
pe oceanul nesfârşitelor naufragii
în căutarea adevărului
da, da, tot pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă nimănui nu-i păsa că eram
ca un sărut captiv între două continente de singurătate
nu-mi rămâne decât
să pecetluiesc pământul cu o cruce
aşa ca un dar de mare preţ
pentru oamenii plictisiţi
chiar dacă…
Putreziciunea timpului
din carnea mea nu au mai rămas
decât câteva fâşii de singurătate
din timpul meu nu au mai rămas
decât nişte amintiri fugărite
de neiertătoarea uitare
din ochii mei nu au mai rămas
decât nişte luminiţe plăpânde
din paşii mei nu au mai rămas
decât nişte urme risipite de vânt
da, ştiu, viaţa merge înainte
cu ce a mai rămas din mine
important este ca sufletul meu
să lustruiască oasele din rastel
să fiu pregătit pentru ultima luptă
cu putreziciunea timpului
Umbră lucidă
delirul este o febră netratată a luminii
daţi-mi aşadar voie să fiu
o umbră lucidă
Un nesfârşit mister
între un cuvânt spus şi unul nespus
nu e nicio diferenţă
dacă nu există bucuria de a fi
fără această bucurie
cuvântul trece
ca o umbră peste
întinderea stearpă
a scoarţei cerebrale
nici nu e nevoie de moarte
pentru a şterge totul
din memoria celui care nu trăieşte
viaţa la timp
doar un voal negru ce se aşterne
peste amintiri
ca o cortină căzută
după ultima reprezentaţie
a unui îndrăgostit
care şi-a pierdut glasul
şi lacrimile şi inima
un gaj de fidelitate
cu infidelitatea
şi iată cum neantul
păşeşte pe vârful lumânărilor
risipind dorinţele
în timp ce ochiul galben al Lunii
priveşte omenirea
fără să clipească
da, da, nimic nu mai contează
umbrele forfotesc pe strada speranţei
neştiind încotro s-o apuce
pentru a pune stăpânire
pe un spirit mai viu
da, da, dragostea a fost ca o broască ţestoasă
leneşă şi dizgraţioasă
care şi-a depus ouăle pe o plajă pustie
doar aşa din instinctul
de supravieţuire
pescăruşul zboară
deasupra unei mări lascive
aşteptând noile vlăstare
să iasă la suprafaţă
şi astfel din această dragoste
nu mai rămâne decât
un nesfârşit mister
Cărţile necitite
atâtea cărţi necitite
ele sunt cele mai triste morminte
atâtea vieţi, atâtea pilde
atâtea mistere
de folos nimănui
în timp ce oamenii caută
doar un ascunziş mai bun
înlăuntrul propriilor ruine
în care să-şi depoziteze
frica, neputinţele
şi alte înjositoare secrete
chiar şi lacrimile care se întorc
din drumul lor firesc
otrăvind fântânile iubirii
atâtea cărţi necitite
atâţia scriitori care au ratat
învierea la mustaţă
când două mâini nevăzute
au atins coperţile
doar le-au atins
făcându-i pe scriitori
să se întoarcă în propriul
mormânt de hârtie îngălbenită
aşa cu un oftat de răsfoit
imaginar de pagini
Răsar cuvintele
fără rănile suferinţei
am fi întinderi infinite de pustiu
pe care nicio atingere
nu le-ar mai face rodnice
când sufletul alină carnea îndurerată
din crestăturile ei răsar
florile nemuritoare
ale cuvintelor
atunci şi numai atunci
poetul ca o albină harnică
trebuie să le culeagă
metafora
Fregata de cuvinte
viaţă, mă cucereşti
cu o altă iluzie despre tine însăţi
despletindu-şi visele
într-o frumoasă fregată de cuvinte
iar sufletul, acest bătrân marinar
aflat la timona ta
priveşte mereu înainte
către ţărmul unde pescăruşii
au devenit îngeri
Intrarea secretă
dragostea e o cetate
pe care n-o poţi cuceri cu atingeri
podul palmei s-a ridicat
de pe râul învolburat al sângelui
interzicând sărutul
ochii sunt ca doi soldaţi
cu arcurile întinse
părul atârnă pe ziduri
ca o flamură neagră
nimeni nu intră
în camera intimă a inimii
pretendenţii cad zgribuliţi
în prăpăstiile de ceaţă
ale refuzului
numai poetul trimite
un porumbel călător
cu poezia în plisc
cerând accesul
prin intrarea
secretă
Pasăre neagră
umbra se desprinde de mine
în fiecare seară
şi devine pasăre neagră
cuvânt de cercetat întunericul
dar se întoarce
la streaşina trupului meu
în fiecare dimineaţă
acolo unde i-a rămas cuibul
într-o zi, în cuibul ei
a apărut o umbră micuţă
care avea un dulce piuit de viaţă
iar umbra mea o hrănea
într-o îmbrăţişare
cu mici porţii de întuneric
hrană pentru o nouă
pasăre neagră
Întuneric viu
umbra-i mută pe timpul zilei
dar ascultă abisul
în care mă prăbuşesc uneori
apoi îi dă de ştire sorei sale noaptea
cu un fâlfâit de aripi amurgite:
atenţie, omul meu
e prăbuşit în abis
fă-l să se trezească la realitatea visului!
să-l ţin din nou în leagănul meu
de tristeţe neprefăcută
să îngheţăm până la
măduva întunericului
înainte ca dragostea altcuiva
să ne ardă tălpile
nu-i nicio umbră care pleacă
fără să lase-n om
un pic de întuneric viu
Respiraţia umbrei
umbra trăieşte
jumătate din viaţă
în afara omului
iar cealaltă jumătate
în interiorul lui
respirând
vise
Metamorfoza umbrei
voiam să-i mărturisesc totul
foii de hârtie
dar umbra mă trăgea de haine
mă ruga în felul ei
să-i vorbesc
de ce, umbră lucidă, spune-mi
de ce vrei să stai de vorbă cu mine?
ce-ai vrea să-ţi spun
şi nu ştii deja?
şi deodată
prin corpul transparent al umbrei
întrezăream o inimă
cum bătea
iar degetul umbrei devenise
un toc prin care sângele ei curgea
atunci am înţeles
că umbra îmi spunea în felul ei
la mulţi ani
nefiind capabilă să sufle-n lumânări
iar eu atât de fericit eram
încât nici nu mai conta
că umbra devenea încetul cu încetul
altcineva mai întunecat
decât ea
Adiere de viaţă
umbre, umbre
frunze ale întunericului
căzute la prima
adiere de viaţă
când creatorul se balansa
într-un hamac
de găuri negre
şi visa pe cineva
care era după chipul
şi asemănarea sa
Tăcut legământ
cea mai frecventă despărţire
este aceea când omul se desparte la apus
de propria lui umbră
dar tot cu ea se împacă în fiecare dimineaţă
ca şi cum ar exista
un tăcut legământ în faţa altarului
zeului Soare
iar noaptea, cel mai bun sfetnic
le aminteşte mereu de dragostea lor
ba mai mult de atât
le mai dăruieşte câteodată
şi câte o Lună plină
aşa ca un magnific
déjà-vu al nemuririi
ce va să vină
Petale de umbre
sufletul meu
aşteaptă cuminte
pe fundul unui ocean de singurătate
să cadă steaua norocoasă
a inspiraţiei
în tot acest timp
asist la spectacolul
în care moartea
dăruieşte creatorului
o floare cu petale
de umbre
Sacrificiu
umbra are o coroană
de gânduri strălucitoare
pe care i le-am dăruit
sacrificând iubirea
pe altarul singurătăţii
da, umbra este regina mea
şi mama tuturor cuvintelor
care apără regatul
tăcerii noastre
intime
Frageda îmbobocire
ura
este frageda îmbobocire
a gândurilor negre
dar când lacrimile iertării
le vor deschide florile
câţi nu se vor bucura
de frumuseţea şi mirosul
cuvintelor?
Lumina ochilor stinşi în eter
umbră, cu tine joc zilnic
foc şi apă
pe marginea drumului
care duce către marele nicăieri
când te apropii de inima mea
spun foc şi sângele
curge mai năvalnic prin vene
amintindu-ne de vremea
mult plăcutelor contopiri
cu jumătăţile noastre
când te apropii de sufletul meu
spun apă şi lacrimile
consfinţesc tristeţea
omului singur
atât de singur încât
orice umbră
l-ar părăsi
pentru alt corp
dar tu ca nimeni alta
stai întinsă
la picioarele mele
nu eşti nici pământ
nici aer
tu eşti paradoxul
singurătăţii mele
şi lumina ochilor
stinşi în eter
Ultima zi de dragoste cu umbra
umbră, haide să ne iubim
până la întuneric
înainte ca visele să ne
acapareze dorinţele
ştii tu cum
aşa cum ne iubeam
în paradis
înainte să ne ispitească
acel cuvânt interzis de la care
au pornit toate păcatele
iubeşte-mă, umbră
aşterne-ţi pe buzele mele
tăcerea ta ca un sărut abisal
răscoleşte-mă tot
cu muţenia ta sfântă
fă-mă să ard
până la cenuşa sângelui
înainte ca genele
să mă vândă morţilor
pentru o ultimă
iluzie
Imn umbrei
(colaj)
sunt o scânteie prinsă între două umbre
umbra celui ce sunt şi umbra
celui care-am fost cândva
aventura mea a-nceput
într-o noapte tăcută în care fierbinţi
mi-erau dorinţele şi lacrimile reci
pe atunci visam ca Soarele
să-mi dezlege umbra de picioare
să rătăcesc printre stele...
dar ştiam că umbra mea
acest câine cu limba tăiată
acest profanator al mormântului meu viu
acest detectiv al morţii angajat
în urmărirea sufletului meu ziler
această fantomă a morţii eterne
care mă urmărea la tot pasul
avea nevoie de paşi să respire
o bătaie de inimă
astfel am rămas în coconul
viselor mele nesfârşite
eram precum un înger
care se năştea captiv
ca o lumină pe coridorul umbrelor
da, da, nu mi-am imaginat
niciodată umbrele ca fiind
îngeri păzitori îndreptându-ne paşii
spre lumea în care ne-am născut morţi
şi-n care ne întoarcem căutători de fericire
eram doar clona umbrei mele
ne-mbrăţişam în jocuri de cuvinte simple
ne-ascundeam în jocuri de lumini
şi de imagini succesive
privind cum pe retina mea
îşi făcea cuib umbra unei păsări de pradă
degeaba îmi întrebam umbra
de ce îmi ţine în continuare de urât
de ce nu pleacă, să tragă cu urechea
la ce se spune despre
mântuirea mea
pur şi simplu mă ignora
iar eu nu puteam decât să privesc
alte umbre istovite
imprimate prea adânc în lumină
în timp ce prin gând îmi trecea un copil
crescut la periferia memoriei
astfel am devenit sclavul aceleiaşi cărţi
şi umbra unui munte de om
înălţat la ceruri
dar în înaltul cerului meu
erau doar păsări de pradă
iar eu stăteam cu capu-n pământ
şi le priveam doar umbrele
rotindu-se-n jurul meu
ca într-o horă
a morţii
anii treceau, eu sălăşluiam
în memoria paşilor mei
în memoria fiecărei amprente
în memoria umbrei
ce m-aştepta cuminte
lungită în nesăpata şi nesătula gură de pământ
degeaba încercam s-o întemniţez
într-un contur epidermic
căci patima imperfecţiunii se preschimba
într-o lacrimă pe care o vărsam peste lume
cândva mă întrebam
dac-aş putea plămădi din pământ, suflare şi lacrimi
din întuneric şi lumină, din fericire şi patimi
un trup şi o umbră?
celui viu i-aş fi spus bărbat şi l-aş fi lăsat să se joace
să vorbească cu a sa inertă jumate
şi mă întrebam în continuare
dac-aş putea face două lumi diferite
care să se atragă şi să se evite
nedorind să se cunoască vreodată
o lume de oameni şi o lume de umbre
trăind şi murind totodată
tot întrebându-mă şi iar întrebându-mă
m-am întâlnit cu Iisus
venea de departe, de foarte departe
dintr-o direcţie opusă
am făcut de îndată picnic la marginea drumului
i-am prezentat „credincioasa” mea umbră
el mi-a prezentat nevăzuţii săi îngeri
apoi şi-a scos desaga cu prescură
iar eu mi-am scos inima din piept
şi o priveam în palmele sale
cum bate, cum bate…
ce să vă mai spun despre mine?
în prezent nimic nou sub Soare
doar o umbră descheiată la şireturi
cu mâinile-n buzunare
şi şapca trasă bine pe cap
o umbră fără glas, fără nume
o umbră rătăcită prin lume
căutând un om descheiat la şireturi
cu mâinile-n buzunare
şi şapca trasă bine pe cap
un om care trecuse cu o zi înainte
prin răspântia viselor
un om care vărsase o lacrimă
la troiţa umbrelor
un om care acum poate simţi toate cuvintele
rămase pe drumuri
strivite de paşi, înghiţite de umbre
ascunse de gura lumii
ascunse de nevoile imperative
ale unei iubiri cu dinţi ascuţiţi
un om care ascultă foşnetul ierbii
leagănul de lemn
plânsul subţiat
de închiderea pleoapei
umbra apropiindu-se-ncet
ca o ghilotină
cu aripi
da, da, oricât de pustii ar fi vieţile
ca nişte străzi pe care doar praful mai circulă
ne dăm întâlnire cu umbrele
şi mergem împreună în întâmpinarea dezastrelor
mergem încolonaţi, oameni şi umbre
fiecare ne dorim să fim altceva
într-un final şi unii şi alţii
suntem îngeri şi păsări negre
pe cerul din gura unui mort celebru
da, da, astfel s-a născut poetul
în văzul lumii indiferente
când totul era repetitiv şi numai durerile
coborau până la rădăcinile umbrei
când sufletul meu, şarpe de aer
se strecura printre alte umbre speriate
printre alte umbre răstălmăcind necuprinsul
în timp ce moartea se plimba graţioasă
ca o lebădă neagră
creând o atmosferă apăsătoare
ca şi cum cineva îmi punea impozit pe suflet
iar respiraţiile erau din ce în ce
mai greu de plătit
iar acum foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent
acest sandviş cu singurătate între două felii de timp
pe care tot cu umbra trebuie
să-l împart frăţeşte
Profetul întunecat al lucidităţii eterne
în singurătate
umbra este mai preţioasă
decât aurul negru al pământului
chiar dacă nu arde
chiar dacă nu întreţine căldura
ea este profetul întunecat
al lucidităţii eterne
ea prevesteşte poemul fără de sfârşit
al sufletelor întoarse
la marele creator
am ales umbra
renunţând la o mie şi una de nopţi
am ales umbra
să mă fericească pe drumul
sinuos către stele
umbra care niciodată
nu se înspăimântă
de cuvintele mele abia mijite
din gânduri apocaliptice
Nevăzute mâini
cunosc o umbră
care se umple zi de zi
de cuvinte nerostite
o umbră care nu i-a cerut niciodată
sufletului meu o cană de apă
şi nici măcar o singură lacrimă
o umbră care face parte din regimentul
celor mai buni cititori de gânduri
şi care mă strânge cu nevăzute mâini
la sânul ei şi mă alăptează
cu întuneric
Fericirea mea
fericirea mea
e un cer fără stele
redus la dimensiunea
unei umbre
un cer pe care-l explorez
în fiecare zi cu viteza
gândului
iar mai târziu
când cerul dispare
în jobenul nopţii
mă aşez în faţa foii de hârtie
şi refac în cuvinte
toate traseele pe care
am călătorit
Al şaptelea râu
există şase râuri care separă
infernul de lumea viilor
şi un al şaptelea râu
care-mi izvorăşte de sub tălpi
şi mă poartă spre lumea veşnică
a lucidităţii creatoare
dar râul acesta se întoarce
uneori în amonte
îmi gâdilă uşor tălpile
cât să le ridic
apoi, ca un prestidigitator
îmi intră pe sub piele
şi circulă pe acelaşi drum cu sângele
îmi intră prin creier
prin inimă şi prin plămâni
pentru o clipă se opreşte
lângă sufletul meu trist
ca o salcie plângătoare
şi oftează
Stânca neagră
cu lanţurile iubirii
mă voi lega de o stâncă neagră
care răsare din pământ
la revărsatul zorilor
şi voi aştepta noaptea
să mă îmbălsămeze
cu vise
Dialog între omul simplu şi poet
mă doare coloana, spune omul simplu
omul îndurerat, omul care deseori
locuieşte în mine
în interiorul meu creşte
arborele paradisului
spune poetul
chiar acum îmi înfloresc
mugurii transcendentali
ai iubirii
şi cum scapi de durere, poetule?
cum scapi? întreabă omul simplu
căci tot cu lacrimi şi sânge
îţi înfloresc mugurii
iar poetul răspunde:
ştii, eu văd viaţa ca un film despre
izbânda metaforei si a muzicii
asupra oricărei suferinţe
extrag coloana sonoră a filmului
şi îmi fac singur transplant
de muzică în interiorul
suferinţei mele
sau scot ţipete mute în faţa foii de hârtie
şi scriu o poezie mai rezistentă ca un bloc de beton
apoi îi extrag scheletul
şi îmi fac singur transplant
de metafore în interiorul
suferinţei mele
cu alte cuvinte
spui că muzica şi poezia
sunt mai vindecătoare decât
orice bisturiu? întreabă omul simplu
omul îndurerat, omul care deseori
locuieşte în mine
ai înţeles, răspunde poetul
ai înţeles, dar trebuie să ştii
că orice ai face
nu poţi fi poet
tot timpul
trebuie să fii inspirat
iar inspiraţia nu vine
când vrei tu
iar omul simplu
îi spune poetului
mângâindu-i fruntea:
dacă nu pot fi poet tot timpul
măcar să fiu, prin ceea ce fac
pe placul lui Dumnezeu
Dansul fulgilor de întuneric
şi dragostea, ce e dragostea
până la urmă?
e oaza din pustiul cărnii?
e mirajul?
e insula pe care naufragiem
şi plângem fără ca lacrimile
să ne ţină de sete?
e cerul nopţii spre care privim
luminile unor absenţe?
e râul care izvorăşte din inimă
şi se prăvăleşte în cascada
viselor aproape reale?
le mulţumesc zeilor
care au populat cu umbre
singurătatea dintre noi
umbre care dansează
atunci când oamenii
trec indiferenţi
unii pe lângă alţii
da, umbrele stau cu urechile
lipite de pământ
ascultă ritmul paşilor
noştri grăbiţi
şi dansează
dansul fulgilor
de întuneric
Miracol inutil
degeaba despart
marea albă
în două
cu pixul meu magic
singura care vrea
să fie salvată
odată cu mine
e umbra
Cea dintâi cruce
umbră, îţi vând gândurile mele
pentru încă treizeci de zile
în care să-mi rătăcească sufletul
prin gara ta pustie
aşteptând trenul unei iubiri
neverosimile
măcar atât poţi face şi tu
mulţumindu-mi
că te port printre oameni
fără să-ţi trădez
adevărata natură
sau crezi că nu ştiam
că tu eşti cea dintâi cruce
răsărită din pământ?
Neputinţă
umbra este singurul martor
al copilăriei mele
singura noapte fără vise
în care îmi ascund gândurile
şi singurul viitor
pe care îl pot cunoaşte
fără să-l trăiesc
şi fără să-l pot schimba
căci nu mă pot strecura
printre oameni
ca să mă lepăd de umbră
aşa cum şarpele îşi
leapădă pielea
şi nici nu pot zbura
atât de sus încât
să nu mi se vadă umbra
iar cu aripile de împrumut
ale fluturelui care polenizează
lumina stelelor
îmi pot împodobi
doar cuvintele
Mesaj într-o carte
umbra mea pare tristă
ca o corabie eşuată
pe ţărmul insulei
cu un singur locuitor
poate că plecase cândva
în căutarea altcuiva
şi m-a găsit
fără să vrea
tocmai pe mine
ce să facem acum?
ne avem doar unul pe altul
uite, voi scrie o carte
despre singurătatea noastră
şi-o voi arunca în marea de oameni
aşa cum naufragiatul îşi pune
ultima speranţă
în mesajul din sticlă
rugându-se curenţilor s-o ducă
în direcţia potrivită
poate cineva va citi această carte
şi va porni înspre noi
să ne îmbrăţişeze
dar umbra tace precum crucea
unui catarg alunecând în adâncul mării
probabil că are nişte relaţii sus puse
precum îngerii pescăruşi
şi ştie mai bine ca mine
cât timp va trece
până când insula noastră
va fi cartografiată
Vorbitor în numele umbrei
între greşelile trecutului
şi teama de necunoscut
echilibrul meu absolut
este umbra
nimic nu poate umple
de spaimă
inima mută a umbrei
nimeni nu poate fi
atât de tolerant
şi atât de înţelegător
precum umbra
în faţa ei am deschis larg pleoapele
cu ea am învăţat să comunic
prin limbajul trupului
şi prin gânduri
doar de noi ştiute
prin ea am renăscut
ca o pasăre neagră
devenind vorbitor
în numele umbrei
În spatele meu
au încercat să mă dărâme
ca într-un joc cu şapte pietre
au încercat să mă năruie
ca pe un castel de nisip
au încercat să mă dezrădăcineze
cu un torent de ură
dar mereu, în spatele meu
umbra îmi ţintuia tălpile
şi la fiecare cădere
tot ea mă ridica
precum un resort
umbra a fost
îngerul meu lucid
trimis de Dumnezeu
prin raza de lumină
şi chiar dacă a fost
la înfăţişare precum o apă
neagră şi adâncă
precum abisul
din ea a sărit
un peşte de aur
cuvântul
rugându-mă să-l las să trăiască
în lumea întunecată a umbrei
dăruindu-mi în schimbul
vieţii sale veşnice
câteva poeme
de împlinit
sufletul
Continente
sunt două continente
între care sufletul meu călătoreşte
atras de nevoia cunoaşterii
continentul alb al hârtiei
şi continentul negru al umbrei
iar femeia, da, femeia
e continentul
în care mi-am îngropat
iubirea
ca pe un sâmbure
din care va răsări
nemurirea
Judecata de acum
nu cred în Judecata de Apoi
judecata mea e acum
e un proces al conştiinţei
stau în faţa voastră şi citesc
propriile mele poeme
iar umbra mi-e martor
şi verifică tot ce vă spun
înspre binele meu
înspre binele vostru
am încercat prin cărţile mele
să-mi salvez sufletul
şi nu sunt numai eu cel care
a încercat acest lucru
iar umbra mea vă poate confirma
câte spirite înalte
dar de multe ori neînţelese
a însoţit pe acest pământ
poate că o parte din sufletul lor
se regăseşte în mine
poate că ceea ce scriu sunt amintiri
din altă viaţă
poate că o parte din mine şi din ei
se regăseşte deja în voi
şi nu ştiţi
nu trebuie decât să citiţi
şi să găsiţi cuvintele care deschid
porţile inimii şi ale sufletului
nu trebuie decât
să citiţi
Mă conformez banalului
nu am timp
să-i spun fiecărui om
ceea ce sunt, ceea ce cred
ceea ce simt
oricum, prea puţini
vor fi interesaţi
prea puţini vor înţelege
astfel, scriu şi mă las
în voia legii rezonanţei universale
(excepţia este omul care îmi citeşte poemele
chiar acum şi urmează să vă spună
cum stau lucrurile mai pe înţelesul vostru
dar şi cu el tot prin voia legii rezonanţei universale
m-am cunoscut)
iar în viaţa de zi cu zi
mă conformez banalului
chiar acum îi spun umbrei
că trebuie să socializeze
şi să facă schimb de tăceri
şi îmbrăţişări cu alte umbre
poate că totul are un sens
iar umbrele vor reuşi cândva
prin marea lor înţelepciune
să ne deschidă ochii
Lipseşte un poem
din această carte imperfectă
nu lipseşte decât un poem
este vorba despre
poemul fără de sfârşit
pe care îl scrie umbra
atunci când visez
eu nu am scris
decât nişte frânturi
care sper să vă trezească
interesul
asta dacă nu cumva
şi interesul visează
iar umbra lui scrie
poemul materialismului
fără de sfârşit
Potopul lacrimilor negre
umbra e lacrima neagră
a tristeţii
care dărâmă castelul de nisip
al iluziilor
dar şi ea, ca orice lacrimă
ajunge să fie înghiţită
de pământ
acesta nu este decât începutul
va veni o vreme
când pământul nu va mai suporta
atâtea lacrimi negre
iar oamenii vor sfârşi în urma
celui de-al doilea potop
dintre toate umbrele
una singură va avea chip de om
şi va conduce corabia cărţilor de poezie
până când potopul
se va opri
după aceea
toate cărţile se vor deschide
sub adierea unui suflu
divin
şi toţi poeţii vor învia
şi toate metaforele sublime
ale poeziilor
vor aduce al doilea paradis
pe pământ
Umbra cu ochii albaştri
aş fi vrut să fii
mai bun cu mine, tată
să mă-nveţi ce înseamnă sufletul
sentimentele
aş fi vrut, dar nu te condamn
ai fost la rândul tău
un suflet orfan
care şi-a căutat de unul singur
drumul în viaţă
acum eşti doar o umbră
cu ochii albaştri
care mi se arată în vis
atât a mai rămas din tine
un cer infinit închis
în doi ochi albaştri
nici mâinile tale titanice
nici pieptul puternic
pe care adormeam ascultându-ţi
bătăile atât de liniştitoare ale inimii
crezând că nu vei muri niciodată
nici vocea aspră şi scurtă
de neînfricat lider
care acum mi se pare
prima notă din simfonia neterminată
a transformării mele
cât mi-aş dori tată
să te văd întorcându-te
la ora 17 de la serviciu
să mai caut bomboane
prin buzunarele hainelor tale
să-ţi aduc o cană cu apă la pat
să mă iei din nou la grădină
să muncim pământul şi să ne bucurăm
de roadele sale
cât mi-aş dori să strigi iarăşi
pe terenul de rugbi
încurajându-mă să marc un eseu
cât mi-aş dori să-mi citeşti poemele
să-mi cunoşti femeia pe care o iubesc
şi să-mi ţii în braţe fetiţa
cu ochi albaştri
nimic nu a fost în zadar
privind ochii copilului meu
mă gândesc la toate sentimentele
şi la sufletul pe care n-ai reuşit
să le transpui în cele mai
blânde cuvinte
dar poate că tocmai acesta
este paradoxul poeziei mele
eu sunt continuarea a tot ce
nu ai reuşit tu să faci
aşa cum copilul meu este
continuarea a tot ce
nu voi reuşi eu să fac
ochii noştri albaştri
ne vor aduce mereu aminte
unde am fost, unde suntem
unde am rămas
şi unde vom ajunge
să ne întâlnim
cerurile
O nouă viaţă cu umbra
s-au spus multe poveşti
pe acest pământ
despre poet şi umbra sa
dar până acum
nimeni nu şi-a imaginat
că ei vor trăi o nouă viaţă
într-o carte de poezii
după ce veţi termina de citit
şi veţi închide coperţile acestei cărţi
să nu fiţi trişti, să nu plângeţi
poetul şi umbra sa vor fi
mereu fericiţi
vă rog doar să vă gândiţi mai mult
la umbrele voastre
să le trataţi cu respect
şi să le iubiţi aşa cum vă iubiţi
pe voi înşivă
atât am avut
de zis
Fluture cu aripi de cuvinte
epilog: mai există speranţă
atâta speranţă cât
codul de bare al umbrelor
verificat de lumina
colorată a curcubeului
umbra este prima
treaptă spre lumină
şi ultima
apoi avem de ales căderea
zborul sau aşteptarea
tot aşteptând mi se pare uneori
că umbra este o neagră omidă
care se târăşte la picioarele mele
înghiţind verdele din jur
înghiţind chiar şi pământul
atunci mă rog să devină
un fluture cu aripi de cuvinte
care să nu se topească precum
aripile lui Icar
un fluture care să-mi poarte sufletul
spre lumile veşnice presimţite
în poemele mele
spre lumile logosului
originar
Repere
critice:
« Nu-l cunosc personal pe autorul volumului de faţă, ceea ce înseamnă că
portretul interior pe care voi încerca să-l schiţez e construit exclusiv pe
baza poeziilor pe care el le scrie. Rar se întâmplă să ai parte de un asemenea
privilegiu; în general, eul fizic interferează abuziv cu cel poetic, şi nu de
puţine ori chiar ajunge să-l ecraneze sau să-l înlocuiască. Nu e şi cazul
rândurilor de acum, născute oarecum dintr-un pariu personal cu o bătaie mai
lungă: ştiam că Ionuţ Caragea publicase multe volume până acum (cel de acum,
Cer fără scări, este al 27-lea, dacă am numărat bine!), citisem ciclul SF
scris de el despre Uezen şi, mai ales, volumul său dedicat literaturii
virtuale aparţinătoare „generaţiei” Google şi eram curios să fac cunoştinţă în
mod direct cu unul dintre cei mai atipici literaţi de care dispune în prezent
România. Un personaj complex, egocentric şi orgolios, cu o retorică lirică şi
autoscopic-eseistică pe măsură. Ne-am tot obişnuit cu poeţi modeşti, sau cu
unii care mimează smerenia în versuri gâtuite, ca pe un exerciţiu de
autoflagelare publică. Caragea nu face parte din nici una dintre aceste
categorii, scriind cu preţul unei singurătăţi dobândite prin repudiere (...)
De la avangardiştii impenitenţi sau de la Geo Dumitrescu (Libertatea de a
trage cu puşca) n-am mai citit asemenea provocări, care pot stârni exasperare
într-o cultură betonată de cuminţenie. (...) Nu suferinţa trebuie să i-o arăţi
lui Dumnezeu, pentru a merge în întâmpinarea Lui, nu rănile şi nu mizeria, ci
vocaţia ta de curăţenie, de pozitivitate şi de sublim, în care sordidul nu are
ce căuta. E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de
capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de
rugăciune. Voinţa de a fi poet şi de a scrie poezie dobândeşte, astfel, la
Ionuţ Caragea, un înţeles soteriologic. Nu unul stereotipizat, însă, de
cucernicie creştină, ci unul ghidat de orgoliu: doar cel capabil să se înalţe
peste sine şi peste oameni va fi cu adevărat liber şi va înţelege Sensul... »
(Prof. Univ. Dr. Ştefan BORBÉLY, în revista Convorbiri literare, 2014)
« E o reconstrucţie biografică scrupuloasă, asistată de o memorie acută,
aproape de verva detaliilor şi a preciziei, şi proiectată în convenţia unui
dialog introspectiv, un fel de divan, doar că nu al sufletului cu trupul, ci
al poetului cu propria conştiinţă (sau, cum zice autorul, cu propriul ”gînd”
ca daimon). (…) Dialogul autobiografic e presărat cu salturi în poezie, dar
aceste intercalări de poeme nu şi-au propus să fie o antologie ilustrativă
pentru drumul parcurs de Ionuţ Caragea; ele se produc acolo unde temperatura
afectivă a discursului anamnetic şi introspectiv pus pe două voci se ridică şi
e nevoie de o sublimare a lui. (…) E o confesiune de sine cu miză decisivă pe
”sinceritate”, pe acurateţea concretă a peripeţiilor şi pe interpretarea lor
în orizontul unui destin. Ionuţ Caragea îşi retrăieşte scriptural biografia,
nu doar şi-o reaminteşte, în sensul că plonjonul în amintire e atît de adînc
şi de ”imediat” încît pasajele reamintite par de-a dreptul retrăite. (...) Pe
”sinceritate” şi sacrificiu pune Ionuţ Caragea mare bază, oricît de anacronic
ar suna aceste exigenţe maximaliste. Ele vor să fie însă rigori de
ontologizare a poeziei – şi aici poetul are tot dreptul şi toată dreptatea.
Mai ales că el crede şi în misiunea salvifică a poeziei, în puterea ei
vindecătoare, nu numai în ”acoperirea” ei existenţială... (…) E o ”poveste”
autentică, cu ritm evenimenţial şi cu o analiză retrospectivă care nu tinde să
falsifice datele iniţiale ale realului. Ce-i drept, viaţa lui Ionuţ Caragea şi
are destulă materie epică, de la performanţele sportive la exil şi
reîntoarcere - un fir întins şi tensionat pe de o parte de elanurile şi
frustrările amoroase, pe de altă parte de religia poeziei. (...) În maniera
romantică a revărsării de suflet scrie, cu multă candoare confesivă, şi Ionuţ
Caragea, făcînd doar un pas de la trăire la scriere. În acest concept,
decepţiile sau înflăcărările se varsă direct în versuri iar filtrul dintre
trăit şi scris e tot mai subţire. Asta şi atunci cînd materia inspirativă o
constituie suferinţele, frustrările şi angoasele, şi atunci cînd poetica se
”pozitivizează” şi vede/simte miracole peste tot… (...) E o biografie ”semnificativă”,
nu doar cu epos, ci şi cu o simbolistică a semnelor revelatoare. O biografie
în care ”semnele” apar tot mereu, ca şi cum ea ar fi pusă pe calea unui destin
şi îndrumată într-acolo de o putere care-i semnalizează poetului în toate
momentele de cotitură sau criză. (...) …De la suferinţă la extaz, de la
angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar
al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. »
(Prof. Univ. Dr. Alexandru Cistelecan, în revista Familia, 2015)
« S-a creat o falsă impresie asupra drumului ales în literatură de „nouămiişti”
şi „douămiişti”, ca variantă degradată, în pornografie şi scatofilie, a
postmodernismului. Talentele autentice au ales altceva. Adrian Botez, cel mai
pătrunzător comentator al lui Ionuţ Caragea, îl consideră un „neomodernist”
care a găsit calea transmodernismului. Şi ca scriitură, într-adevăr, Ionuţ
Caragea a ţinut să se diferenţieze atât de vechii textualişti, cât şi de „naturalismul”
fiziologic al colegilor de generaţie. Stilul său este remarcabil prin economia
mijloacelor de expresie, reuşind să fie expresiv prin sprinteneala cuvântului,
prin dramatism dialogic, punând, în acelaşi timp, la lucru un idiom
science-fiction care nu abuzează de ermetism scientist. Dar cel mai important
semn al apropierii de ethosul transmodern ţine de viziune asupra lumii.
Scriitorul nu ezită chiar să-şi exprime intenţia optimistă asupra umanităţii,
considerând, bunăoară, în interviul amintit: „Îmi place să cred că un scriitor
poate contribui la crearea unei lumi mai bune.” Declaraţii de acest fel sunt
tot mai rare din partea scriitorilor izolaţi în narcisismul lor funciar. (...)
Partea originală a imaginarului lui Ionuţ Caragea este viziunea unui univers
postapocaliptic, transmundan, transportat integral în virtualitate, ca supremă
inconsistenţă ontologică. O utopie negativă care nu pierde totuşi un ultim
contact cu matricea. »
(Prof.
Dr. Theodor CODREANU, în revista Oglinda literară, 2015)
« Cea de-a doua carte, apărută tot la editura ieşeană Stef, cu titlul „M-am
născut pe Google”, a impus rapid un poet de mare forţă ideatică, constructor
de stări lirice, aflat pe drumul descoperirii marii poezii. (…) Poet de o
forţă debordantă, tumultuos şi temperamental, Ionuţ Caragea face ca poezia să
ţâşnească precum apa bogată în săruri din gheizere fierbinţi. Cărţile sale dau
impresia unei stări poetice neîntrerupte şi, mai ales, dau impresia că poetul
scrie un poem fără de sfârşit. În 2007, a mai publicat încă două cărţi de
hârtie: „Donator universal” (Editura „Stef”, Iaşi) şi „Omul din cutia neagră”
(Editura „Fides”, Iaşi). Poemele din cartea „Negru Sacerdot” (Editura „Fides”,
Iaşi, 2008), pe marginea căreia încercăm cuvinte de predoslovie suavă, îl
înfăţişează pe tânărul Ionuţ Caragea ca pe un poet proteic, în stare să
abordeze experimente la care autorii lirici ai generaţiei sale nu mai
îndrăznesc. (…) Transmigrat prin acest volum, Negru Sacerdot, spre adevărurile
simple, spre cântecul primordial, spre dicţiunea presocratică a ideilor lirice,
Ionuţ Caragea îmi întăreşte credinţa că prin căutările sale în care-şi poartă
harul, prima sa problemă este Poezia, iar ultima, tot Poezia. (…) De altfel,
poezia lui Ionuţ Caragea e traversată de o febră a căutării, de o cohortă de
nelinişti, o nemulţumire fiinţială şi o angoasă de fond, atribute ale poetului
blestemat al acestor timpuri agresive. (…) O nouă carte de poeme semnată de
unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste, Ionuţ Caragea, apărută în
2012 la editura ieşeană „Fides”, are drept titlu „Patria la care mă întorc”.
Ionuţ Caragea e un poet cu destin, unul din marii blestemaţi la înalta frazare
lirică. I-am urmărit traiectul poetic de la „M-am născut pe Google” (2007) şi
până la această carte densă, de o forţă lirică neobişnuită şi o unitate
stilistică (blazon Ionuţ Caragea) care impresionează. Adică vreo paisprezece
cărţi-spectacol care definitivează profilul unui poet. Spuneam şi altădată că
Ionuţ Caragea e un poet proteic, în stare să abordeze experimente la care
autorii lirici ai generaţiei sale nici nu îndrăznesc. Descopăr astfel un
virtuoz al versului liber, dar şi al celui clasic, cu rimă şi ritm, instalat
într-o metafizică originală. Se poate cita din fiecare pagină a cărţii, cu
aceeaşi bucurie a descoperirii poetului autentic. (…) Poet tragic în esenţă,
desfăşurând pe paginile de până acum scenarii originale, atacând temele mari (dragostea,
moartea, patria ca locuire, neantul, abisul fiinţial), Ionuţ Caragea îşi pune
în fiecare text pecetea originalităţii şi, inventiv, nonconformist, se
autointitulează generatorul unui nou curent literar: Curentul Generaţiei
Google. »
(Daniel CORBU, în revista Mişcarea literară, 2015)
« Reîntors acasă, prolificul şi provocatorul Ionuţ Caragea, un literat atipic,
dezlănţuit într-o abundentă producţie (versuri, aforisme, eseistică, proză SF)
vrea să rescrie lumea. Descoperă, îngrijorat, că „este atâta poezie în jurul
meu / încât niciodată nu voi avea timp să o scriu”; în plus, mintea este „trădătoare
de suflet” şi, cu fiecare cuvânt încredinţat cimitirului alb, pierde câte „o
picătură de viaţă”. În fond, „extremistul” Ionuţ Caragea refuză
cuvintele-decoraţii, ştie că moartea este o „prezenţă invizibilă / care ne
locuieşte în fiecare clipă”; nu-i înţelege pe cei care, temători, nu sunt
capabili de a dărui, oblojind suferinţa din jur. „Născut” pe Google, cum ne
anunţa într-un mai vechi volum (editura Stef, Iaşi, 2007), poetul caută, cu o
cucernicie sinceră, locul spovedaniei. Şi în Cer fără scări / Ciel sans
escalier (eLiteratura, 2014), împătimitul navigator, trudind la un „piedestal
de cuvinte”, caută mirificul lumii, nu fericirea-cobai. Şi nici mizerabilismul
din jur. Veritabil „atlet al poeziei”, cum îl vedea Jacques Bouchard, un „bard
cosmic liber”, ghidat de orgoliu, cum îl definea rafinatul Ştefan Borbély într-o
densă prefaţă, Ionuţ Caragea se (ne) întreabă: „şi dacă pică serverul mai sunt
poet”? (v. Disconnect). Evident, Ionuţ Caragea este un poet autentic, urmând a
fi „redescoperit”. Chiar dacă „realitatea virtuală”, aplatizând relieful
axiologic, e locuită de cohorte de nechemaţi, doritori să circule, lăsând
biete urme scriptice destinate „coşului”. Or, pentru Ionuţ Caragea poezia este
„o trecere de pietoni / între viaţă şi moarte” (splendid spus!). Iar
dedicaţiile sale lirice, dobândind un înţeles soteriologic (cf. Ştefan Borbély),
nu lasă loc echivocului: „Dumnezeu locuieşte la ultimul etaj / într-un cer
fără scări”. »
(Prof. Univ. Dr. Adrian Dinu RACHIERU, în revista Convorbiri literare, 2015)
« Poetul prezentului nu doreşte să delecteze vreo domniţă leneşă, ci să-şi
atragă cititorii la această existenţă obiectivată în autocreaţie printr-un
limbaj care, ca şi la Urmuz sau Marin Sorescu, sparge clişeul comunicării
pentru a evada în joc al combinaţiilor ingenioase : “nu aştepta cuvinte care
să-ţi aline suferinţa/ şi să te poarte pe valuri/ nu aştepta atingerea mea
drept/ mântuire/ târâie-ţi paşii pe dealul Golgotei/ de bună voie şi nesilit
de nimeni.” Dacă Lucian Blaga distingea rolul pur ornamental al tropismelor de
cel revelator (metafore cognitive), Ionuţ Caragea pare interesat de un
heideggerian act poetic al devenirii întru fiinţa mai profundă, inteligibilă.
(…) Recontextualizând cu spirit jucăuş şi inventiv formule de limbaj asociate
unor situaţii tipice, poetul ne aminteşte adesea de Marin Sorescu,
neabandonând nici poza iniţiatului orfic sau tentaţia rostirii aforistice:
“poezia e o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte.” »
(Prof.
Univ. Dr. Maria-Ana TUPAN, în revista Contemporanul, 2014)